Iuliana Lungu a debutat în 2018 cu volumul de poeme KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie (editura frACTalia)

#lecturilapravaliaculturală

The post Iuliana Lungu appeared first on Prăvălia Culturală.

despre volumul de debut al Iulianei Lungu

KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie

editura Fractalia, 2018

„tu nu ești
mama mea,
tu nu ești
tatăl meu,
tu nu ești
bîlciul,
tu nu ești
numele meu,
tu nu ești
organele mele,
tu nu ești
gîndurile mele,
tu nu ești
costumul meu
de împrumut,

tu nu ai dreptul
să-mi tai părul,

tu nu ai dreptul
să mă faci brand,

tu nu ai dreptul
să mă pui într-un ambalaj,

tu ai un singur drept,
să citești poemul meu

pînă la capăt.”
(brand, p. 112-113)

La sfârșitul anului trecut, Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei, proiect inițiat de Elena Vlădăreanu, au fost acordate pentru prima dată, nu fără piedici, controverse, discuții interminabile și ironii, inclusiv din partea unor băieți pe care i-ai considera mai destupați și nu așa de porniți pe „corectitudinea politică”.

Categoria Debut Poezie a fost câștigată de Iuliana Lungu cu volumul KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie (editura frACTalia, București, 2018), o carte care avea toate șansele să obțină acest premiu, date fiind și numele care semnează textele de escortă.

Îmi revine sarcina dificilă de a vă și demonstra de ce acesta este, în genere (nu doar în acest gen), un eveniment pentru literatura română, pe cât posibil fără a face critică reacționară. În plus, am căutat și o formulă mai adecvată, marcată inclusiv vizual, prin corpul de literă redus față de citate. Fără carte și fără autoare, discursul meu nu ar fi avut suport.

Foto copertă ©Cristian Crisbasan

Mă aflu într-o poziție spinoasă și pentru că volumul este dotat din capul locului cu patru texte de escortă care nu numai că subliniază apartenența explicită a Iulianei Lungu la ceea ce s-ar numi poezie feministă, dar mai și epuizează temele fundamentale ale cărții, marcând și câteva dintre versurile-cheie – pe scurt, un ghidaj util, venit din partea celor care erau mai în măsură să prezinte cartea. Cine?

Pe coperta a patra regăsim semnătura Angelei Marcovici – pe numele de fată, însă mai cunoscută ca Angela Marinescu –, „cea mai curajoasă femeie”1https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-angela-marinescu-poetaparintii-m-au-intretinut-62-ani-1_55c5f4d8f5eaafab2c5d0b4d/index.html, „unul dintre cei mai importanți și mai influenți poeți români din ultimii 40 de ani”2https://www.observatorcultural.ro/articol/angela-marinescu-opere-complete-i/, autoarea unor manifestări radicale de autenticitate fără rest, a unei poezii de sacrifiu, de supliciu, o poezie viscerală și o confesiune detabuizantă; pentru unii, „poeme fără sâni, lipsite de sex-appeal, de senzualitate şi de componenta maternă”3https://revistavatra.org/2016/10/06/florin-corneliu-popovici-autoscopia-suferintei/. „Am vrut să simt (scriu) ca un bărbat şi mi-am pus la bătaie imaginaţia”, scria ea în Jurnal scris în a treia parte a zilei. [Unii preferă cărțile de după 2000, în care se apropie de poezia celor mai tinere poete, însă Blindajul final și Parcul mi se par volumele cele mai rezistente.] Să (re)citim:

___

„Am primit într-o zi un telefon. Aceeași persoană „cu telefonul”, peste câteva zile, mi-a făcut o vizită pentru a-mi înmâna un volum de poezie în manuscris, cuprinzând aprox 150 pagini – KOMMOS – Procesiune Pentru Histerectomie. Trebuia să-l citesc și, dacă mi-ar fi plăcut, să scriu ceva despre volum. Orice. Așa încât m-am trezit cu o fată, între mijlocie și înaltă, smeadă, cu părul foarte negru, cu o fizionomie iraniano-irakiano-libiano-pakistaneză, într-un cuvânt cu o fizionomie asiatică (această Asie de acum care se luptă cu sine și cu toată lumea, într-un război interminabil) și, pe deasupra slabă, îmbrăcată în negru curat, pantaloni eleganți și un tricou de asemenea negru, sofisticat, din care se zăreau bretelele senzuale ale unui maiou… negru. Ea neagră, îmbrăcămintea neagră, conversația de la început directă, fără arabescuri, insinuări și chestii sofisticate.

Iuliana este specialistă în psihoterapie psihanalitică și are, mă gândesc, o experiență covârșitoare în domeniul relațiilor cu oamenii atinși de vulnerabilitate, fragilitate și imposibilitatea de a se asuma până la capăt (oare autoarea ar putea fi altfel decât pacienții săi?). Astfel ajung să vă scriu despre volum, că este puternic (deci autoarea, mai mult ca sigur, poate fi altfel), ca dovadă poezia ei, care nu este altceva decât o distanță asumată. „Distanța” autoarei este o confesiune traumatizantă și traumatizată. Iuliana Lungu are un discurs poetic dramatic și… subtil. Are treabă cu eșecurile care se adaugă distanței despre care am vorbit („omul se/ termină acolo/ unde începe lumea.”) Cu alte cuvinte are ce spune! Am pus semnul exclamării, deoarece nu oricine face confesiune are ce spune, adică, are ce povesti despre om și despre umanitate. Și, mai ales despre umanitatea proprie „femeii”. (Am pus ghilimele cuvântului femeie din motive obscure și diverse. Mi-e foarte greu să accept acest cuvânt.)

Totuși trebuie să o însoțesc pe Iuliana în povestea ei despre femeie. Pentru mine Iuliana este o fată. Cuvântul fată intervine abia după ce ai fost femeie și cu el rămâi. Câtă splendoare emană cuvântul fată (fata de după femeie). Versuri puternice în fiecare poem. De fapt ceea ce scrie nu sunt poeme, sunt texte pentru un proiect al unei confesiuni, ce se sfârșește cu devenirea în metafizica iubirii (și a trupului iubirii). „înghețăm temporar/ în căutarea aripilor.” „ziua era noaptea”. „lucrurile/ aparțin// doar/ în mîinile goale” „cînd ziceți de piedestale/ gîndiți/ pe verticală?” „copiii/ exersează/ iubirea,/ dusîntors/ e jocul,/ iubita mea.”

Texte incluse în cinci secțiuni, ca într-o tragedie antică. Poezie proiect așa cum se practică acum. Proiectul moderează și detașează sufletul de trup și trupul de iubire (aici Iuliana a excelat). Mă gândesc că și iubirea are nevoie de un proiect (al deficitului de putere).”

___

Curtată și ea de poete și poeți mai tineri, debutată de asemenea în 1969, Nora Iuga s-a aflat în proximitatea grupului oniric, mai apropiată de filonul suprarealist decât de cel expresionist (în care excelează Angela Marinescu). A adaptat în română mai multe cărți de Herta Müller, Paul Celan, Michael Ende, Günter Grass, Ernst Jünger, Aglaja Veteranyi ș.a. Titluri care poate v-au trecut pe lângă urechi: Inima ca un pumn de boxeur, Piața Cerului, Săpunul lui Leopold Bloom, Sexagenara și tânărul sau Hai să furăm pepeni…

În cazul acesta, doar am să citez fragmentar din prefața Norăi Iuga, deoarece o prezintă, mai degrabă impropriu, pe Iuliana Lungu (care nu este o poetă „brută”, ci a debutat în cadrul comunității on-line qPoem) ca făcând parte dintr-o „nouă avangardă”, a celor care „refuză cu îndîrjire să învețe meseria de poet după manualele de teorie literară sau frecventînd cursuri de creative writing” (ceea ce nu prea există în România). Tirania mitului inspirației romantice o perpetuează aici și Nora Iuga („Ea scrie cum răsuflă: inspiră-expiră!”), deși nimeni nu pot avea „propriul sistem de gîndire” în mod spontan.

___

„[…] apare, iată, Iuliana Lungu, o voce nouă, inedită, răscolitoare, respectîndu-și propriul sistem de gîndire, intelectuală dar revoltată, cultă fără ostentație, indiferentă la ce se poartă, nesinchisindu-se de cei care socotesc livrescul o infracțiune, intertextul un plagiat și obscenitatea, singurul mod al limbii de a fi autentică.
[…] Poezii-coloane, subțiri ca aburii suitori, versuri scurte, sentențe, aforisme, verdicte… tot ce mai poate naște o femeie după o histerectomie – „o femeie devenită om”. Acum vorbește din Elada, acum s-au șters granițele de timp și de loc. Acum e corifeea/corifeu, acum e Antigona, acum e Medeea, ba nu, acum e Ajax sau Creon sau o „mamaie misogină”? „Literatura e androgină”, zice Iuliana. „Mintea vrea și ea să devină androgină, dar nu e!”, zic eu, în timp ce citesc.” (Prefață, 7)

___

Să fac o digresiune istorică, pentru a limpezi polemica din rândurile de mai sus. Acum două decenii, fracturiștii au contestat prestigiul modelului așa-zis postmodernist, al literaturii cu neologisme prețioase și nenumărate trimiteri culturale pe care o impuseseră profesorii lor din generația ’80 (M. Cărtărescu, Al. Mușina), dorind o literatură care să oglindească mizeria și ipocrizia societății românești, fără cosmetizări (ceea ce vor face și cineaștii „noului val”), scriind așa cum trăiesc (ridiculizau separația făcută de teoria literară între eul din text, autorul abstract și persoana autorului), cu reacții rapide…

Mișcarea propriu-zisă s-a dizolvat curând în cadrul mai larg a ceea ce s-a numit „generația 2000”. Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Miruna Vlada și alte poete (care n-au fost scutite de sexism și de discuțiile din jurul noțiunii de… „poezie feminină”) și poeți din această ambianță rămân de referință, unele active în continuare (alături și de alte nume de facturi diferite, cum ar fi Svetlana Cârstean).

În același timp în care învățământul trece prin „reforme” tot mai dezastruoase (se amplifică analfabetismul funcțional), literatura tânără relevantă, în marea ei majoritate, a rămas într-un provizorat aproape contracultural (fiind fluctuantă susținerea instituțiilor literare, niciodată fără rezerve față de ceea ce s-a numit peiorativ „generația porno”, prima de după interbelici care a putut nu să se cenzureze), deci mai apropiată de anumite filiere ale poeziei de limbă engleză. Rămân prizați Ginsberg, O’Hara sau Bukowski, alături de Lowell, Berryman, Sylvia Plath sau Anne Sexton, cea din urmă invocată și de Iuliana Lungu.

[Fie vorba între noi, prefer alte poete, cum ar fi Lorine Niedecker, Bernadette Mayer, Rae Armantrout sau Anne Carson, însă am de făcut o remarcă apropo de Sexton. Acum câțiva ani, am lucrat pentru Tracus Arte la ediția a doua a cărții Introducere în poezia americană modernă, iar acolo Serge Fauchereau – și aici mi-aș fi dorit să intervin cu o notă redacțională – pe lângă că o consideră pe Sexton „epigon” și „talent minor”, își mai și bate joc de tulburările mintale și de tentativele ei de sinucidere (Sexton fiind pe atunci încă în viață). Atrag atenția că și pe la noi mai sunt destui oameni culți care nu știu cum să se comporte față de persoanele bipolare.]

Ioan Es. Pop, autorul cunoscutelor volume Ieudul fără ieșire (1994; considerat cel mai bun al său, incluzând refrenul „aici viața se bea și moartea se uită”), Porcec și arta fricii, unul dintre poeții preferați ai establishment-ului literar de la noi, figură consacrată a boemei literare, intervine și el cu o prefață mai izbutită în ceea ce are poetic („Există în poemele din această carte o înfrigurare care se învecinează cu disperarea și se materializează în versuri scurte, spasmodice, contorsionate de contrarietăți. Iar din cerul ca un spital trage cu ochiul un bătrân medic orb”, 8) decât în ceea ce se vrea a fi critică literară (nu, aparența nu este de „jurnal care exploatează cu subtilitate autobiograficul”).

Am lăsat la urmă primul text de escortă, cel de pe pagina opusă celei de titlu. E semnat de Medeea Iancu, devenită mult mai cunoscută în ultimul timp după poezia-manifest rostită de Ziua Culturii Naționale pe scena din Botoșani (moment la care face trimitere și Iuliana Lungu în Actul III). În urma scandalului, a pierdut susținerea ipocrită a unui establishment literar – USR și Cartea Românească – care a mimat unele deschideri în numele criteriului estetic, însă se dovedește, acum și explicit, conservator4https://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/politia-poeziei?fbclid=IwAR3OtxTAeIC6RWNEdJp8PnTYHPaPq66PSewQzIjc83Ad6-POrqRcMvSAJ80.

___

„Iuliana Lungu scrie despre identitate, despre feminitate și acceptarea / rediscutarea genului; poemele ei sînt un ritual de purificare și eliberare de prejudecăți, șabloane, un ritual aparte care privește sinele și adevărul. Poemele ei vorbesc despre cutumele, tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre rușine, vinovăție, cenzură, dar mai ales despre vina și rușinea de a fi tu însăți, de a fi femeie. Iuliana asumă partea feminină și bine face! destructurînd limbajul, adevărul devine violent și violență. Poemele ei refac o hartă a condiței femeii, o hartă istorică și mitică, care dezvăluie dintre bandaje și triumful”.

___

Multe dintre aceste trăsături privesc și poezia autoarei unor volume precum divina tragedie și Delacroix este tabu: suita romînească (aceeași folosire programatică a lui „î”, sugerând falocentrismul de care suferă cultura română, o întâlnim și în KOMMOS), care a fost acuzată de „retorism gratuit” și de limbaj „obscen”. O asemenea receptare o preîntâmpină Iuliana Lungu în Poemul înainte (preludiul la cele cinci părți propriu-zise), precum și în alte texte din carte, cum ar fi Kolpophobia, unde îi ironizează pe cei care nu văd relevanța mijloacelor de care se folosește, ratând tocmai esențialul.

Din punctul meu de vedere, volumul, care este lung atât cât cere, nu suferă de ceea ce în jargon cenaclier se numește – nu v-ați gândit cum sună femeilor și persoanelor supraponderale, nu-i așa? – „burți”, adică pasaje care ar fi de prisos și din care s-ar mai putea tăia cuvinte. Există repetiții obstinate și paralelisme menite să amplifice tensiunea (le întâlnim și la Elena Vlădăreanu din ultimele volume), însă textul e condus cu rigoare. Uneori ar putea părea că poetei îi place să despartă în silabe sau să introducă majuscule doar pentru plăcerea (nu mai degrabă durerea?) de a atrage atenția asupra limbajului, deci ar putea fi acuzată de „gratuitate”, dar doar în virtutea unor standarde pe care ea alege să le încalce.

[Mi s-a întâmplat și mie să fiu acuzat de „gratuitate” și „teribilism”, chiar pe marginea unor texte unde urmăream efecte precise, dar mai mult în virtutea alergiei la mijloacele mele de predilecție. Ceea ce respectivii acuzatori au în comun este că propriile lor volume de versuri ignoră rigorile și posibilitățile mediului: pagina tipărită. Foarte mulți nu au în vedere decât oralitatea și aproape toți pot citi din carte la lecturile publice fără să se piardă nimic, chiar dacă, de nu ar fi așa de comozi, ar putea opta fie pentru proză, fie pentru spoken word.]

Apreciez la Iuliana Lungu faptul că este o poetă „de pagină” asumată. Textele din KOMMOS au adeseori elemente dramatice, voci și personaje în conflict, însă rămân eminamente poetice și nu se supun numaidecât unei montări dramaturgice. Unii se mai așteaptă ca literatura scrisă, ca, mai rău, un volum, mai mult sau mai puțin convențional, de versuri să poată avea (din nou) relevanță socială, impact, însă performance-ul, teatrul sau filmul au fost și vor rămâne mult mai semnificative pentru aproape orice formă de activism, chiar dacă a publica o carte este o modalitate mai la îndemână de a-ți afirma „vocea” (pe care o pun între ghilimele pentru că rămâne o metaforă acolo unde nu poți avea decât un corp de literă).

„cine-i vinovat
de condiția
ancilară
a femeii cale
de secole și milenii…

experiența
athonită
a bărbatului.

Dan C. Mihăilescu
ne-ntreabă
în cum citesc bărbații
cărțile femeilor,

cine-i vinovat
pentru ce?

că sîntem
femei
sau
bărbați?

literatura nu se scrie
cu organe genitale.
literatura e androgină,
creația e împletire.

mintea e
masculin-feminină.
nu există artă
fără întîlnire.

mintea feminină
poartă
penis
sau
vagin,

în egală măsură,
mintea masculină.

sîntem cu toții,
femei și bărbați
la un loc,
elemente psihice.

diferențierea
e dată de
individuare,
nu de organe genitale.

pasiunea acerbă
protestatară
e strigăt
de neînțărcare.

nu e despre
femeie și bărbat,
nu e despre
literatură.

identitatea
de gen
e devenire
individuală.

lupta e dusă
de lipsă,
lupta e
primitivă.

nevoia de umilire
e primitivă,
nevoia de evidențiere
e primitivă și ea.

nu căutați vinovați
pentru esența umană,
nu căutați vinovați
pentru nediferențiere,

nici pentru diferențe
în literatură.

sîntem toți
primitivi în esență,
salvați de cultură

sau nu.”
(pangen, 114-116)

Am redat integral acest poem care reafirmă spiritul feminismului, care nu se adresează doar femeilor, adică persoanelor care au fost socializate feminin. Și noi, cei de la polul opus al binarității de gen, suntem mutilați de rolurile de gen (cei adaptați la masculinitatea toxică nefiind conștienți de pagube), constrânși în devenirile noastre individuale de o cultură a conformismelor și presiunilor de grup.

Dar, indiferent de progresele luate ca fiind de la sine înțelese de către oricine crede că feministele de astăzi sunt „extremiste” și își închipuie că s-au câștigat drepturi fără activism, polul feminin continuă să fie disputat, interpelat. Gândiți-vă la mișcarea anti-avort, CpF, Pro Vita, poate cu mai puțin succes la noi doar pentru că e încă prea vie memoria traumelor ceaușiste. Când ești născută de frică și, mai mult, tocmai de „ziua eliberării de sub jugul fascist”, nu-ți arde de bancuri despre violuri.

„ia să vedem
la ce-ți folosește uterul,

Femeie?

(nu, nu e un examen
despre corpul meu,

anatomia femeii E
metafizică)

ce e femeia
fără organe genitale

ce e?
Femeia

fără uter nu E?
loc de mandat trans-

generațional
nu mai e

ce e femeia
fără organe genitale,

loc pentru Om
nu mai E?

primești viață pe
datorie,
la ce-ți folosește?

spune femeie!
la ce-ți folosește uterul?

spune femeie!
la ce-ți folosește sîngele?

spune femeie!
Nu e doar despre procreare?

NU E,

Mandatul e mai mult o descifrare.”
(de profundis, 57-58)

Histerectomia contestă ordinea biopolitică. Și socială, așa cum se subliniază în poezia imediat precedentă (pe care o reproduc aici și pentru a reface o conexiune cu textul Angelei Marcovici, care sublinia că autoarea se îmbracă în negru și ar avea o anatomie ce sugeraeză conflictul):

„trebuie să faci doliu
după sîngele pierdut în
fiecare

lună,
trebuie să faci doliu
după fiecare copil neconceput.

eu Nu
am avut probleme
de feminitate,
îmi spune mama.

viața se ia

în piept.
fără sensibilitate

(fără sensibilitate
trebuie:

să faci doliu
cînd te naști,

să faci doliu
cînd nu te naști,

să faci doliu
cînd iubești,

să faci doliu
cînd urăști.

trebuie
să faci doliu
că exiști,

Femeie)
să scriu
despre intimitate
fără să

(respir)
Trăiește,

cu tandrețe
senzualitatea,

îmbrăcată toată în negru.”
(apnéE, 55-56)

În ciclurile Melancholia și, mai ales, Akedia, se găsesc textele cele mai accesibile (uneori, scurtcircuitările se estompează cu totul în favoarea tra(u)mei narative, cu tatăl alcoolic și mama „pierdută la psihiatrie”) și, în același timp, dureros de rezonante, explorând „lipsa sistematică”, disfuncționalitatea, depresia și frica „de rușinea de-a fi/ văzută exact/ așa cum sînt”, „frica de-a nu fi/ respinsă” (dedesubturi), „frica de singurătate”, „pierderea dorinței” și moartea. Un umanism slab, al umanității vulnerabile, se mai aude din acest memento mori:

„dorința E
incoloră. melancolia
cameleonică. am un cult
pentru poeții obsedați
de moarte împotmoliți în
sărăcie. cînd e

prea multă
străduință în orice
omul dispare.
așa NU!
vă zic:

potoliți-vă,

cu toții știm adevărul.

omule,
spune simplu cum
o vezi pîndindu-te

peste tot. Te face

praf.
săptămîni
de izolare
nu te poți mișca
din așternuturi,

spune cum îți vezi
înmormîntarea
fără nicio dantelă
sau catifea
de culoare

alb-străveziE.
spune ce vezi
într-o fotografie
trimisă de fiica ta
îndrăgostită în vîrf de

munte, fericită cu
iubitul ei lîngă
o cruce.
spune ce vezi în
prim plan. nu te preface că

fericirea. e stuparea
că n-o vei mai
vedea. spune, cum
vezi viața fără?
poți să gîndești

asta, spune?”
(horizon, 193-195)

Și totuși, către finalul cărții, vedem că revolta s-a transmutat în renaștere („fata de după femeie”, cum spunea Angela M., abia într-un final jucându-se „de-a viața”), sau mai degrabă individuație, simbolizată tocmai în chipul negativității, Belzebuth, pentru că „de ce să fiu fericită,/ cînd pot fi eu” (Odă lui Belzebuth, 248). Sau am înțeles greșit?

Ar mai fi multe de despachetat aici, de la simbolistica arhetipală până la varietatea surselor din care autoarea a confecționate poeme pe măsura complexității temelor, urmărite riguros și până la capăt. E incomod, mă simt intimidat, nu numai impresionat – cu adevărat, KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie este o carte despre care s-ar putea scrie alte cărți, o carte care te poate urmări mult și bine, care mă va urmări…

Nu știu ce să simt legat de asta, de ce am scris – am îndreptățit, am nedreptățit, a contat, va conta? Am încercat să merg până la capăt, parcă nu am reușit, dar cu Iuliana Lungu nu se poate altfel, trebuie să mergi până la capăt sau doar să învingi frica de a o face.

The post Până la capăt appeared first on Prăvălia Culturală.

©Sash Segal

“Convingerile noastre nu trăiesc dacă nu le oferim ocazia să lupte.”
Thomas Mann

Prăvălia Culturală: Ce reprezintă și cum apare o convingere?

Iuliana Lungu: Despre noțiunea de convingere, precum și procesul formării ei, am găsit eseul lui H. R. Patapievici, Despre convingeri, credinţe şi certitudini, în Dilema Veche, nr. 135, din 25 Aug 2006, care, dintre toate sursele cercetate, mi s-a părut că reușește să creeze o imagine clară și fidelă stării de a fi convins de certitudinea existenței a ceva ce nu se vede. Așa încât, negăsind cuvinte mai potrivite pentru a răspunde acestei prime întrebări, voi cita și parafraza câteva idei din acest eseu.

“… Convingerile nu pot fi indiferente, întrucît în ele trăieşte amintirea unei lupte. Tăria lor, spre deosebire de indiferenţa opiniilor, e dată de conştiinţa acestui război cîştigat… iar miza încleştării a fost dobîndirea adevărului, sub forma certitudinii de sine.

Convingerea devine obiectivă, chiar dacă aparține unui subiect, prin faptul că s-a instalat în el sub semnul adevărului, la capătul unei lupte, care s-a soldat cu o victorie, în care dubiul a fost înfrînt, iar adevărul cucerit.

Starea de spirit, care însoţeşte această cucerire este certitudinea, care este ca o beţie a victoriei: sufleteşte vorbind, prin pacea certitudinii, în interiorul subiectului s-a instalat convingerea, ca un război cîştigat.

… Etimologia ne învaţă că certitudinea vine după convingere şi este întemeiată de ea – potrivit etimologiei, convingerea conduce la certitudine printr-o luptă în care credinţa a învins, iar dubiul a fost înfrînt. Aici accentul cade pe ideea de luptă, pe victorie, pe triumf.

Analiza logică ne spune contrariul: certitudinea precede convingerea şi ea singură îi poate conferi acesteia temei raţional, de îndată ce adevărul a fost atins – fie printr-un probatoriu concludent, fie prin cunoaştere riguroasă, fie prin desfăşurarea procedeelor de încredinţare, specifice credinţei religioase.
…
Etimologia pare a ne arăta cum se ajunge, psihologic, la dobîndirea unei convingeri. În timp ce analiza logică a noţiunii pare să ne sugereze cum poate fi ea întemeiată raţional.

Tot analiza logică a noţiunii, prin situaţia de contrarietate în care ne pune, dovedeşte şi că “certitudinea, convingerea, credinţa” formează cu adevărat, prin cuplajul lor, ceea ce Blaga numea, pentru noţiunile cuplate binar, un “cuplu metodologic”.

Credinţa nu ar fi nimic fără certitudine; convingerea nu s-ar putea închega fără credinţă şi nu ar fi decît o încăpăţînare, dacă nu ar căuta certitudinea; dar nici convingerea, nici credinţa nu ar valora nimic dacă nu ar fi permanent confruntate cu adevărul, sub presiunea setei de certitudine a omului care se află în permanentă căutare.
…
Certitudinea, convingerea şi credinţa nu ar fi atît de strîns legate unele de celelalte, dacă toată viaţa noastră nu s-ar juca pe încercarea de a face invizibilul vizibil, iar lucrurile cele mai de preţ nu ar fi şi cele care nu pot fi în niciun fel nici apucate, nici posedate, nici instrumentalizate, nici cunoscute pînă la capăt.

Într-un sens, aşa cum problema centrală a deciziei este aceea de a lua hotărîrea cea mai bună în condiţii de cunoaştere incompletă, problema centrală a oricărei vieţi este aceea de a se ghida după convingeri care nu pot atinge certitudinea decît prin credinţă, iar această certitudine e întotdeauna failibilă.”(H. R. Patapievici, Despre convingeri, credinţe şi certitudini, Dilema Veche, nr. 135, în 25 Aug 2006)

PC: Care ar fi principalele influențe în formarea unei convingeri?

IL: Tendințele egosintonice, adică, acele tendințe spre armonie ale omului, compatibile și coerente cu normele lui individuale, sînt cele care ne împing să ne formăm convingeri. Aceste norme individuale, nu sunt deloc străine de normele culturale, spațio-temporale ale grupului, comunității, ținând cont de trăsătura socială a omului și, implicit, de nevoia lui de apartenență.

PC: Care este rolul convingerilor în viața cuiva?

IL: Cred că avem nevoie de convingeri pentru starea de integritate și totalitate. În Vocabularul Psihanalizei al lui Laplanche și Pontalis, expresia conforme au moi (conform eului), este explicată ca fiind o trăsătură caracteristică acelor pulsiuni, reprezentări acceptabile pentru eu, cele care dau starea de totalitate, integritate și ideal.
În concluzie, avem nevoie de convingeri pentru a ne simți întregi, pentru a da sens și formă identității noastre, aflată într-o dinamică și creștere continuă.

PC: Cum influențează convingerile identitatea și personalitatea cuiva?

IL: Vă voi vorbi din perspectiva teoriei psihanalitice, care, ca orice teorie, aspiră și ea către adevăr. Se dorește a fi o teorie și o practică profund morală în relație cu adevărul.

De exemplu, apropo de identitatea sexuală vs identitatea de gen, preocupări ale zilelor noastre, dimensiunea psihosexuală a sexualității umane, bisexualitatea psihică, plurivocitatea identificărilor, toate acestea constituie descoperiri ale psihanalizei.

Dacă nu suntem prizonierii unui sex biologic, nu înseamnă că suntem asexuați sau anormali. Această bisexualitate psihică permite jocul identificărilor, empatia și, nu în ultimul rând, creativitatea individului. Toate acestea ne eliberează de limitările apartenenței anatomice, de reducerea individului la corp, dar nu ne face asexuați, anormali. Dimpotrivă, ne face conștienți de existența vieții noastre psihice, de dimensiunea noastră psihică inconștientă, de forța și rolul ei în formarea identității noastre. Identitatea noastră este mai mult decât ceea ce se vede, este ceea ce și cum ne simțim în relație cu noi înșine și cu lumea.

Cred că am putea asocia procesul formării credințelor cu procesul „înscrierii fantasmei în trup”, cum este denumit procesul de erogenizare, din punct de vedere psihanalitic, de către Jacques André, asta pentru o mai bună înțelegere a procesului formării și adâncimii localizării lor. Am mai putea spune că o credință se instalează în mod insidios, poate chiar dinainte de naștere, prin proiecțiile părinților și familiei asupra bebelușului ce urmează a se naște. Cu toții ne naștem într-o cultură cu tradiții, norme și credințe. Ideea este să nu rămânem înțepeniți în istorie. Sarcina ce revine fiecăruia în procesul de individuare, este cunoaștere și integrarea adevărului despre sine și lume.

Altfel, „orice convingere este o închisoare”, spune Friedrich Nietzsche, sau devine o închisoare, dacă e luată ca atare, fără să fie conștientizată și pusă sub semnul întrebării. Care ar fi granița unde integritatea devine treptat închisoare, rămîne de simțit de către fiecare în parte. Un barometru fidel ar putea fi starea de ușurătate și continuitate a ființării.

PC: Cum se proiectează convingerile personale în viața socială?

IL: “Convingerile sunt mai puternice decât realitatea”, spune Menis Yousry.

Conform lui Laplanche și Pontalis, mecanismul proiecției este operația prin care subiectul expulzează din sine și localizează în altul, persoană sau lucru, calități, sentimente, dorințe, chiar “obiecte” pe care nu le cunoaște sau le refuză în sine însuși. Este vorba aici de o apărare de origine foarte arhaică, ce acționează atât în patologie dar și în superstiție și în moduri de gîndire “normale”.

Pornind de la această definiție, în contextul întrebării de mai sus, am putea spune că nevoia de a le impune celorlați propriile noastre convingeri, de a ne găsi aliați, poate fi cel mai adesea un semn de nesiguranță în ceea ce privește certitudinea credințelor, convingerilor noastre. Suntem oameni, sensibili, vulnerabili în esență, așa că responsabilitatea noastră e una majoră, în ceea ce privește proiectarea propriilor convingeri în viața socială, ținând cont de diversitate.

PC: Pot fi schimbate convingerile? Dacă nu, din ce motiv? Dacă da, cum ar arăta procesul schimbării?

IL: “Convingerile sunt duşmani mai mari ai adevărului decât minciunile.” Nietzsche

Convingerile pot deveni dușmani în momentul în care ne limitează accesul la cunoașterea adevărului și implicit la creștere. Cred că pot fi schimbate, dacă devenim conștienți de aceste limitări. În general oamenii puternici se ghidează după “mirosul libertății”. Schimbarea nu e deloc ușoară, e o nouă luptă, un nou război cu sine și cu lumea. Nu cred că o putem face singuri, așa cum nu venim singuri pe lume, indiferent de gradul de autonomie și ținînd cont de faptul că independența absolută nu există, avem nevoie de iubire și adevăr, ca să putem supraviețui și crește. Pentru asta, avem nevoie de oameni care să ne însoțească.

***

IULIANA LUNGU este psiholog-psihoterapeut de orientare psihanalitică. A publicat eseuri și articole de psihanaliză, a tradus articole și eseuri de psihanaliză. În 2016 a publicat pentru prima dată poezie, pe site-ul qPoem, revista Familia, Vatra, Păvălia Culturală. Poezia ei a fost tradusă în limba engleză de Daniela Hendea și în limba slovacă de Olga Glustikova și Martina Grman și publicată în revista Brat Bratislavsky Literarny Klub. Anul acesta, sub îndrumarea poetei Medeea Iancu, în cadrul unei rezidențe literare organizate de editura Cartea Românească, a pregătit primul său volum de poezii de inspirație feministă. ”Iuliana Lungu scrie despre identitate, despre feminitate și acceptarea/rediscutarea genului; poemele ei sînt un ritual de purificare și eliberare de prejudecăți, șabloane, un ritual aparte care privește sinele și adevărul. Poemele ei vorbesc despre tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre rușine, vinovăție, cenzură, dar mai ales despre vina și rușinea de a fi femeie.” (Medeea Iancu)

The post Iuliana Lungu: avem nevoie de convingeri pentru a ne simți întregi appeared first on Prăvălia Culturală.

ANA-CRISTINA BĂDIȚA: Despre convingeri, deadline-uri și delfini

FLORIN BUZDUGAN: într-o zi ceea ce îmi este mai apropiat mai drag

MARIA CERNAT în dialog cu ANGELICA FABRI: Canada și minoritățile sexuale

MARIUS DOBRIN: Cred că…

CRISTIAN LUGUZAN: Convingeri și paradigme culturale

CRISTI NEDELCU: Oameni sau principii?

LORENA STUPARU: Credinţa (ca şi iubirea)

Foto: Sash Segal

The post LA TEJGHEA: CREDINȚE appeared first on Prăvălia Culturală.

Poeta IULIANA LUNGU va publica în toamna lui 2018 volumul de poeme: ”KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie” la editura FraACTalia. În prefață, Nora Iuga a scris: ”Bucuria mea nu cunoaște margini… apare, iată, Iuliana Lungu, o voce nouă, inedită, răscolitoare… Ea scrie cum răsuflă: inspiră-expiră! E o alergătoare de cursă lungă, mereu în altă parte.”

Copertă ©Cristian Crisbasan

Andreea Semmai – Putem considera poemele tale ca fiind un adevărat laborator politic deschis mutărilor istorice care ar permite acceptarea femeii. Ce înseamnă să fii feministă și de ce ar trebui toți să fim, în cele din urmă?

Iuliana Lungu – În eseul FEMINIST(Ă), FEMINIȘTI, publicat de editura Black Button Books, în 2015, Chimamanda Ngozi Adichie definește feminismul secolului XXI ca incluziune și conștientizare. Tot ea spune că ideea în sine de feminism și termenul feminist sunt încă limitate de stereotipuri. Cred că, tocmai, aceste clișee blochează conștientizarea și integrarea, înțelegerea realității pe care o trăim. În continuare termenul feminist/feministă, atribuit unei persoane, este utilizat cu o conotație negativă/acuzativă, ceea ce denotă o lipsă de cunoaștere a sensului acestuia astăzi. Un exemplu de stereotip ar fi că “feministele sunt femei nefericite pentru că nu-și pot găsi un soț”, un altul ar fi că “feministele urăsc bărbații”, un alt stereotip ar fi că “feminismul nu mai este necesar în zilele noastre” sau că “nu aparține culturii noastre”, femeile și bărbații având șanse și drepturi egale, și multe altele care nu-mi vin acum în minte.

Când m-am trezit (da, chiar a fost o trezire) cu promovarea volumului de poeme Kommos, pe pagina editurii frACTalia, ca fiind poezie feministă, m-am speriat un pic. La fel când am primit întrebările acestui interviu. Era frică, binențeles, de ce-o să zică lumea, pornind de la stereotipurile care, încă, ne guvernează pe toți, conștient sau inconștient. Am scris și scriu din nevoia de a mă liniști, de a înțelege ce se întâmplă cu mine și de a pune în cuvinte stări care mă bântuie și nu mă lasă să trăiesc până nu le dau un sens. Nu am avut niciun obiectiv politic, sau poate inconștient l-am avut. Această experiență m-a făcut conștientă de faptul că, undeva în mine, bine ascuns, încă pândesc toate aceste clișee misogine, acuzative la adresa feminismului. Deci, zic să continuăm să ne uităm adânc în noi. Avem o mare responsabilitate față de noi înșine și, implicit, față de ceilalți. Această responsabilitate se numește cunoașterea și integrarea adevărului în viața noastră, oricât de urât sau dureros ar fi el. Așa cum iubirea ne ajută să supraviețuim, adevărul ne ajută să creștem, să evoluăm (asta am tot auzit-o și simțit-o pe pielea mea pe parcursul formării mele).

A.S.– ”Pentru supraviețuire,/Scrie Femeie!/ Tragedia” – femeia pe care o descrii, pare teribil de singură și sortită unui destin tragic. E acesta determinat de un fel de eroare originară, ca la Antigona? Sau există și responsabilitatea singurului individ?

I.L.– Nu pare, chiar este/suntem singuri în esență. Nu doar femeile, cu toții suntem singuri. Și da, de-asta și fugim de conștientizarea de sine, pentru că viața e o tragedie, cu pauze scurte de liniște, ca între două acte, pauze în care inconștiența ne ajută să uităm de singurătate și de moarte. Îmi place ideea asta de responsabilitate a singurului individ, nu am gândit-o în forma asta, dar, da, cred că aici ne aflăm. Această responsabilitate cred că ne ajută să devenim conștienți și autonomi, putând astfel să legăm relații mature de iubire cu ceilalți. O relație nu poate exista decât între doi oameni autonomi și responsabili, restul sunt încercări de a-l folosi pe celălalt ca bandaj. Asta nu cred că poate rezista în timp. Bandajul se uzează repede și trebuie schimbat.

A.S.– Dacă bărbații ar pune în discuție sexismul și și-ar da seama că sunt închiși în stereotipuri de gen, s-ar putea ajunge la o libertate de acțiune și gândire mai mare pentru toți? Care este, din punctul tău de vedere, diferența între machism și feminism?

I.L.– Nu știu de ce am avut cu toții nevoie de această ideologie, doctrină machistă, pentru că e clar că ea s-a instaurat ca o necesitate a unor vremuri. Mă voi mai gândi la asta. Dar e clar că și noi femeile am întreținut și încă întreținem machismul. E un lucru făcut împreună. Mă gândesc, așa spontan, la faptul că, poate, și religia a avut rolul ei în menținerea acestei ideologii. Nu-mi dau seama dacă doar din motive politice sau/și mai degrabă dintr-o frică obscură, inconștientă, care și-ar fi găsit soluția, liniștirea, în această formă de fals control, falsă putere.

Diferența între machism și feminism, cred că ar fi tocmai diferența dintre a impune o doctrină și a lăsa omul liber să reflecteze asupra sinelui și a diversității lumii. Feminismul cred că este o invitație la conștientizarea a ceea ce este obscur și care, altfel, ne împinge la tot felul de comportamente compulsive, limitative, restrictive. Machismul distruge creativitatea. Pentru a crea ceva autentic e necesar un echilibru de elemente masculin-feminine. În acest sens nou al definirii feminismului e necesar să mergem, în egală măsură, femei și bărbați.

A.S.– ”Fericirea femeilor e ultimul tabù. Feminismul nu a reușit să spargă acest tabù cu imaginile sale de femei puternice, luptătoare și orgolioase, dar niciodată fericite. Poate e necesar un nou feminism, care să plece de la emoție, de la istoriile de dragoste, care să-și reprindă finalul fericit. Un feminism roz.” – Roberta Marasco, feministă și scriitoare. Cum te raportezi la această afirmație?

I.L.– Da, aici mă și aflu cu înțelegerea feminismului. Poate că impunerea cu forța a fost necesară la un moment dat, ca orice intervenție făcută în criză, în acele momente când supraviețuirea a fost pusă sub semnul întrebării. Altfel nu sunt de acord cu chirurgia făcută pe bordură. Poate în timp de război, cum am mai spus.

A.S.– Te-ai preocupat să descrii și acele aspecte ale discriminării invizibile în ochii celor care în mod normal ar trebui să o evite, dar de fapt o neagă sau o minimalizează, și anume discriminarea de gen în familie. Crezi că această contradicție e remediabilă? Care ar fi soluțiile?

I.L.– Cred că e remediabilă, pentru mine a fost și este. Păi, prin înțelegere, prin conștientizare, cum am spus mai sus. Orice formă de discriminare e o formă de abuz perpetuată în mod inconștient sau uneori conștient prin tot felul de comportamente deviante, o formă primitivă de apărare față de tot ceea ce ne amintește de propriile experiențe abuzive. Sunt mulți factori care ar fi necesar să se implice în acest proces. Familia are rolul ei de bază, doar că în cazul familiilor cu o dinamică bolnavă, disfuncțională, e nevoie de sprijin din afară, din partea istituțiilor specializate de susținere și protecție socială. Un alt rol major îl are educația în toate formele ei. Am ajuns astfel la rolul statului în organizarea și susținerea acestor instituții esențiale pentru starea sănătății dinamicii din familie și societate. Și astfel educația și protecția socială capătă valențe politice, pentru că oamenii ajunși acolo cu un scop uman, uită pentru ce au fost aleși. Avem nevoie de oameni atinși de cultură care să guverneze, nu doar de oameni inteligenți, fals educați.

A.S.– ”Feminismul e o mișcare politică, nu un stil de viață la modă”- Laurie Penny, jurnalistă, activistă și scriitoare. Cultura de masă folosește tot mai mult feminismul ca pe un accesoriu glamour, sau ca pe o etichetă comercială, simplificându-l fără a ține cont de anumite bătălii ale sale. Care sunt pro și contra feminismului mainstream?

I.L.– Feminismul e o mișcare politică, da. Și asta trebuie să rămână în esență. E nevoie de structură, de tactică, responsabilitate și asumare transparentă în atingerea unor obiective. Poate deveni un mod de viață, care ține de moralitate și respect, nu de modă sau alte trenduri superficiale.

A.S.– Propriile experiențe ne fac sa devenim ceea ce suntem. Cât regreți din propriile experiențe? Ai fi scris altfel?

I.L.– Cred că suntem ereditate și experiențe de viață la un loc. Dacă asupra eredității biologice nu mai putem interveni, poate doar așa reparator, datorită descoperirilor medicinei, ne rămâne însă șansa de a experimenta până murim. Doar să nu rămânem înțepeniți în istorie. Șansa noastră e mare, pentru că putem crește cu fiecare experiență. Nu regret nicio experiență trăită. Regret doar faptul că mi-a fost frică să trăiesc unele experiențe. Poate că aș fi scris altfel dacă povestea mea era alta. Deocamdată am scris atât cât am aflat despre mine. Nu știu ce și cum voi mai scrie.

A.S.– Care sunt proiectele tale de viitor?

I.L.– E o întrebare care simt că mă limitează. Nu știu, îmi doresc să nu-mi mai fie așa de frică de viață și să pot trăi liberă. Am planuri în cariera mea profesională, dar nu voi renunța niciodată la poezie, unde nu am planuri. Cred că poezia e ca și iubirea. Regulile și planurile o omoară.

Mulțumim pentru interviu!

***

IULIANA LUNGU este psiholog-psihoterapeut de orientare psihanalitică. A publicat eseuri și articole de psihanaliză, a tradus articole și eseuri de psihanaliză. În 2016 a publicat pentru prima dată poezie, pe site-ul qPoem, revista Familia, Vatra, Păvălia Culturală. Poezia ei a fost tradusă în limba engleză de Daniela Hendea și în limba slovacă de Olga Glustikova și Martina Grman și publicată în revista Brat Bratislavsky Literarny Klub. Anul acesta, sub îndrumarea poetei Medeea Iancu, în cadrul unei rezidențe literare organizate de editura Cartea Românească, a pregătit primul său volum de poezii de inspirație feministă. ”Iuliana Lungu scrie despre identitate, despre feminitate și acceptarea/rediscutarea genului; poemele ei sînt un ritual de purificare și eliberare de prejudecăți, șabloane, un ritual aparte care privește sinele și adevărul. Poemele ei vorbesc despre tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre rușine, vinovăție, cenzură, dar mai ales despre vina și rușinea de a fi femeie.” (Medeea Iancu)

ANDREEA SEMMAI. autodidact. dezadaptat social. în scris, cânt și iau lumea în derâdere. eu sunt Bufonul de curte.

Sursa foto: arhiva personală a autoarei

The post Interviu cu poeta Iuliana Lungu: Am scris și scriu din nevoia de a mă liniști appeared first on Prăvălia Culturală.

Despre volumul de debut al IULIANEI LUNGU, în pregătire la editura Fractalia, poetul Ioan Es. Pop ne mărturisește:

„Există multe semne după care cititorul se poate ghida în parcurgerea acestei cărți. Printre ele, „rușinea,/ vinovăția,/ pedeapsa,/ alcoolul,/ numele”, care, alături de altele asemenea, alcătuiesc o „odă a fricii” femeii de a fi femeie. Aparența este de jurnal care exploatează cu subtilitate autobiograficul, lăsând să erupă din loc în loc evenimente care rămân la suprafața textului doar cât să-și anunțe prezența, după care se scufundă în râul textual ce curge de la un poem la altul și spală aceste evenimente de materia vâscoasă și adeseori toxică în care sunt învăluite. Formulări memorabile, precum „plecarea E/ arta trecerii/ de la anatomie la metafizică”, acompaniază enunțuri abrupte, doar pe jumătate închegate, lăsate în suspensie pentru că, așa cum se poate bănui, poezia se găsește tocmai acolo, în absența cuvintelor, așa cum ea, femeia care se rememorează pe sine, își alcătuiește autoportretul din repetate negații: „tu ai fost di-/ ferită/ tu nu ai fost/ ca.// tu nu ai/ avut greutatea// necesară la naștere./ tu nu/ ai/ fost// suficientă. […] vreau sînul tău,/ Nu,/ nu-l vreau,/ mamă.// dincolo e despre-/ o penetrare/ depersonalizare/ în spații goale de// organe genitale/ dincoace a-/ bis. Iubirea/ se măsoară/ doar în lipsă.” Există în poemele din această carte o înfrigurare care se învecinează cu disperarea și se materializează în versuri scurte, spasmodice, contorsionate de contrarietăți. Iar din cerul ca un spital trage cu ochiul un bătrân medic orb.”

***

I too

sînt sora mai închisă la
culoare. la naștere
mama mi-a spus:

erai neagră,
slabă
și urîtă de
mă-ta

mare.

îi era rușine
cu tine. ne-a zis:
ce-ați mai făcut-o și
p-asta? tot

fa-tă? ni se duce
numele. lumea-i
spunea: ce mult îi

semeni. ura

tot timpul.
a iubit în
secret.
la spital mi-a spus:

scoate-mi cerceii,
pentru

fetița ta,
moștenire

de aur.

rușinea,
vinovăția,
pedeapsa,
alcoolul,
n u m e l e,

toate astea p e n t r u

r e s t i t u i r e

poemul acesta,

Odă fricii ei de-a fi
(Rada

o chema)
f e m e i e.

macrophylla

astăzi a fost
ziua ta,

mamă. peste tot

hortensiile albastre
se pot planta la

umbră
p e s t e   t o t
în lume,

la distanță
una de alta.

Florăreasa:

faceți intervenții
la hortensie,
doar

după
fixarea
rădăcinilor!

iubesc apa și

pămîntul

(acid trebuie să fie
pentru culoarea albastră).

gerul omoară
structura fragilă.

o f e r i ț i   p r o t e c ț i e

fără tăieturi!
tîrziu în noapte,

doctorul
mi-a pus în brațe

(în locul copilului)

un atlas despre
corpul uman.

mi-a șoptit cu blîndețe:

pune degetul acolo

u n d e   d o a r e.

mîinile au răspuns
singure:

p r e t u t i n d e n i

hortensii albastre,
pretutindeni!

altă formă

de creație,

aici nu mai e loc.

uită-Te!
ce se întîmplă

cu tine?

încearcă altfel
scoaterea la iveală.

frica nu trece
cu laparoscopie!

Florăreasa:

înmulțirea
se poate face
și prin marcotaj:

săpați o
groapă cu grijă,

(nu cumva să răniți)

îndoiți o secțiune.

cu un cuțit,

înlăturați
a c o l o   u n d e   a t i n g e
Doctorul:

începînd cu vara asta,
privește-te!

Cofetăreasa:

ce și unde
să scriem?

la mulți ani, mama!

peste tot
peste tot,

cu fructe de pădure.

©Zsuzsa Ozsváth

nitrogenia

în blocul
operator
pictura corporală
se execută

cu betadine
la rece.
Doctorul
îmi spune:

relaxează-Te!
repetă formula
chimică,
pentru liniștire

repetă
după mine
femeie,
(C6H9NO)n·xI:

ce șase
haș
nouă
a e r   a r s

(destul de inert,
Lavoisier
l-a numit
azot,

fără viață.
compușii lui erau
cunoscuți în
Evul Mediu.

Alchimiștii
îl numeau
aqua fortis.
amestecau

amestecau
totul
pentru
aqua regia.

pentru
aqua regia,
dizolvarea
aurului)

Doctorul:

lasă istoria,
femeie,
continuă
formula chimică,

repetă
doar
după
mine!

Femeia:

oxigen)nnn
xl
de șapte
ori

Doctorul:

spatele încovoiat,
bărbia în piept,
mîinile
împreunate.

Corul:

ca pentru rugăciune
ca pentru rugăciune

așează-le
între coapse,
moale
ca o cîrpă.

Ecoul:

moale ca o cîrpă
ca o cîrpă
o cîrpă
cîrpă

femeie,
altfel

acul fin
nu ajunge
unde
trebuie.

nu sta încordată
pictura pe spate
se poartă
în culori calde

Ecoul:

în culori calde
culori calde
calde

Corifeea:

aveți copii?
E cel mai bun
lucru!

Bărbatul:

nivelul de trai
e dat de
tonele de

Corul:

oțel pe om
oțel pe om

Mulțimea:

cînd ne-o certa pe
noi pămîntul,
ne-om
întoarce

Corul:

de la un spital la altul
de la un spital la altul

îți spun
fetița mea
iubită,

fiecare îmbrățișare
poate fi ultima

Corul:

fără betadine
fără betadine.

©Zsuzsa Ozsváth

celei mai frumoase

mărul
este

discordia.
Tragedia

nu moare!
nimeni,

specie a
genului

Liric.
Paris a ales,

Euripide a ales
și el

Tot

Femeia:

sînt dramatică
în proză,

dramatică
în versuri,

Eu
(re)prezint.

lupta
cu destinul,

(dez)ordinea
lumii

în mine.
acest conflict

soluționează
moartea

erou(lui).
sînt:

un fel de
ditirambi

formă
de dramă,

serioasă și
demnă

implic
zeii.

Eu sînt
originea

ei.
obscura

ființă
jumătate

Menelau:

jumătate
fiară.

Femeia
era

greu de văzut
în ultimele rînduri.

măștile
ușor de recunoscut.

Corifeea:

pentru supraviețuire,
S c r i e   F e m e i e!
Tragedia

(sau integrează):

cum e
să porți
lumînările

albe,
cumpărate
acum

UN AN?
pentru

Femeia:

limpede,
d o a r   l i m p e d e!

născut
într-o

Corifeea:

zi:
de 3(trei)
spre
zece
ori,

exercițiu:
scrie cifra
1 lîngă
3 pentru

Femeia:

limpede,
doar limpede!

Corifeea:

S c r i e   F e m e i e!
gîndește-Te!

o dată
O   f a t ă   a l b ă

Femeia:

(zi

de 3(trei)

spre

zece

ori limpede,

doar limpede)

Corifeea:

exercițiu:
se plimba

noapte de

noapte pe

sub cetate,
încotro

a fost?

o d a t ă
ca
nici(odată)

răpită

și acesta este

războiul troian.

©Zsuzsa Ozsváth

brand

te ridic
în slăvi Femeie
să te pot
arunca.
de la înălțimea
mea,

Bărbatul:

sincer,
cred că era.
Femeie,

minunat,
suficient
nu mai e.

fără anumite
organe.

d e  m î i n e
nu mai e.

doar catedrale
pentru
bebeluși.
fără

mame
restul,

Corul:

Să arătăm
limitele
acestei
formule,

de împrumut
te simți
minunat.

Corifeea:

Femeia nu poate fi
brand-ul cum știi.

Bărbatul:

aşa cum.
observam
(am mai spus)

nu face altceva
decît să arate

Corul:

minunat.
nu poate fi

a ta.
poezia
atît de lungă.

esența
mesajului
se pierde
în acest

ambalaj
lung.
părul tău
femeie

trebuie
scurtat
după
căsătorie.

Femeia:

mîinile tale
mă apucă
de cap

îmi spui:
începînd de
azi

jucăm jocul meu.

te voi cuprinde
fără părul lung
fără părul lung

amestecăm.
gîndurile
tale NU.
sînt
ale mele.

mesajul tău
se pierde
supra-
dimensionat

devine
obositoare
urmărirea.

identitatea ta?

aminteşte-ţi
sînt singurul
bărbat!

poemul tău
nu e.
modul
de-a purta părul.

lungu
nu e.
numele tău
e de-mprumut.

***

cu gîndurile
amestecate,
bîlciul
deșertăciunilor.

m-am întors
în trecut
azi am recitit
poeme mai vechi.

(din perioada
părului scurt)

de-ale mele.
m-am umplut
de scîrbă și
rușine.

o caricatură totul

uitați-vă!
nici măcar atît
nu pot să
vă zic simplu.

am scris,
am șters,
iar am scris,
iar am șters.

nu, nu sînt în stare

sună fals
(ar zice Naum,
în poemul
un centaur siluind arborii poemului)

expresiile.
de cînd
mă știu
de împrumut(am)

haine pentru ceaiuri.
cea mai puternică
e amintirea
primei căsătorii

îmbrăcată
în costumul cătălinei.
costum
de bărbat,

negru
cu dungi gri
pantaloni evazați
batistă roșie-n piept.

părul lung,

al meu.
și azi
mă-ntreb:

lumea ar trebui
să știe
cînd purtăm
lucruri de căpătat?

pentru asta
am trăit mereu
impostura la maxim.
respiram vinovăție.

mama m-a făcut
cerșetoare.
atenție! de la-nceput.
tot ea spunea:

ești o podoabă

de tinichea
erau inelele cu pietre
din plastic transparent
colorat în bîlciuri

după care tînjam.
era esența mea
pe tejghea,
obiectele strălucitoare.

unde dracu s-au dus,
așa false cum erau?

realitatea azi
e clar,
tot o podoabă,
cum spunea mama.

piatră prețioasă,
gri,
pervers țesută
pe mătase.

de-aici
imunitatea mea
redusă la tine.

tu nu ești
mama mea,
tu nu ești
tatăl meu,
tu nu ești
bîlciul,
tu nu ești
numele meu,
tu nu ești
organele mele,
tu nu ești
gîndurile mele,
tu nu ești
costumul meu
de împrumut,

tu nu ai dreptul
să-mi tai părul,

tu nu ai dreptul
să mă faci brand,

tu nu ai dreptul
să mă pui într-un ambalaj,

tu ai un singur drept,
să citești poemul meu

pînă la capăt.

narcoTango

prepare yourself to have
your mind blown
(for sound), puteți
comenta urmărind ritmul
Song Fo B.J,

& face

acest poem să fie
despre o noapte cu
lună plină. devin
hipertensivă,
& sîngele tîșnește
de fiecare dată

prin toate găurile.
doctorul coase
& spune:
vezi-ți de viață,
ai voie să dormi pe

toate părțile (îmi explică

cum mă pot tîrî pînă
la marginea patului.
mă simt sigură
pe mine). nu te ridica niciodată

neînsoțită.
ține-te,
cel mult,
de pereți

pînă la baie. nu e nimeni.
deep green summer,
pot să-mi vărs urina din
sondele așezate pe rînd
în punga de hîrtie,

& notez în mililitri totul,

la ieșiri. pun mesajul
de dimineață. consumul
Se trece la intrări. adun
cămașa albă cu spatele
gol în jurul meu
ori de cîte ori

fac bilanțul.

mă apropii
tot mai mult de
mine, devin, pe rînd:
mama, moașa, patul,
brațele bărbaților din

camera cu oglindă

& ziua de vară în
care m-am născut.

©Zsuzsa Ozsváth

The Memory Paradigm

mă întrec cu moartea
cînd plec de-acasă,
după o discuție

avută cu soțul meu.
îmi spune:
a devenit o modă,

femeia cu bani
își ia amanți
mai tineri
cu 20 de ani.

îi răspund: bărbații
fac asta de mult
e acceptat.

femeia nu e bărbat,

zi-
ce:
e
firesc
asta,
dintotdeauna
s-a-ntîmplat.

totul devine
lipicios
cît timp sînt

plecată.
nimeni nu
spală urmele din

casa noastră în
lipsa mea.
pe drumul de întoarcere

intru în
ism, pentru calmare
zic:

bărbatul nu e femeie
bărbatul nu e femeie

(o citez
repetitiv pe
mamaie Rada,

simbol al femeii
misogine din
familia mea):

El nu trebuie
să facă nimic.

El trebuie
spălat pe picioare.

(mamaie Anica
făcea asta)

El trebuie tîrît de
pe străzi

acasă
rușinea e a femeii

că
El bea.

Să nu ne rîdă lumea.

nimeni nu
nimeni nu
se pune cu ea

(femeia misogină
din mintea mea.
o văd peste tot

slăvind sclavia)
la întorcere
cu buretele albastru

frec fiecare piatră
pe insula unde
domnește ascunsă

furia mea
în resturile de mîncare.
nu pot să scap

e-atît de vie
femeia cu bandaje
victima din
fotografie,

obsesie.

am vrut s-o aleg
pentru coperta
primului volum
de debut. o am

pe toate ecranele
să nu uit cum.
se pleacă
pentru o atingere
face

pe plac.
de două zile
am o
altă imagine,
femeia îndoliată
cu văl

doar pe față,
nu o acoperă
nu o descoperă
nimeni. autorul ei,
bărbat, a numit-o
The Black Bride

insistă că
mă reprezintă
pe mine,
poezia mea. bărbatul
dă formă,
numește
confuzia de gen.

Corifeea:
imaginea ta E
femeia care pășește
coloanele ridicate de

bărbați.
tragedia e
antică, sclavia e
primitivă

supunerea.
autorul a numit-o
The Memory Paradigm

pe ea o voi alege,
prototip al lumii
sensibile în care

trăim, imaginea
coperții mele.

cloud cuckoo-land

ieri am scris
T-girl pentru o
estetică a haosului,

am fost din nou
Ariadna, fiica labirintului,
veșnic îndrăgostită de erou,

zeița primitivă
a fertilității (fără uter),
ți-am oferit un fir de ață,

dînd naștere
multor interpretări.
qpoetul a spus:

care-i urgența ta?
de ce amurgul idioților?
unii spun că femeile

naziste ar fi fost
mai rele decît
bărbații.

Antigona:

unii spun. unii
au spus și că e bine
să arzi oameni.

bărbatul a spus:

nu sînt un
fan al femeii.
hai să gîndim în

termeni de ana pauker
sau elena petrescu. să nu
mergem mai departe.

cam livresc,
e cam toată lista.
o surpriză în

peisajul melo, de
jurnal de liceu al scrisului
poeticesc pe fb.

nu sînt un
fan al bisericii. dar,
să-i dea dumnezeu

un viitor plin de
succes și inspirație,
să îi ierte pe

wagner și götterdämmerung.
Femeia:
(Hitler’s favourite opera

ended in
mass destruction.
Götterdämmerung did just this

Hitler dreamed up,
lost all sense of
reality)

*
mă întrebi mereu care e
urgența. de cîte ori pleci
sîngerez ca porcul înjunghiat

de crăciun. toți copiii
fugeau în case
cu mîinile la urechi.

eu rămîneam afară,
mereu afară,
afară,

cu șiroaiele
pe sub tălpi,
zăpada roșie.

*
Ana Pauker:

interesant,
aglomerat discursul.
notații superflue de gen:

colac de vc
pe care urinezi de generații.
o topică nefirească:

trebuie să ai în tine încă
haos; folosirea în exces a
cuvîntului

=egal=

Creon, am înțeles
cine este, îl cunosc.
Dar Antigona?

edit-
Corul:
retorism obositor, cu

pauze de poezie
veritabilă
– atît deocamdată.

*
aveam șase ani,
cînd bunica m-a dat
cu apă de colonie

(dintr-o sticluță
de cinci lei)
cu miros de

lăcrămioare,
toată copilăria mea.
un semn al caracterului

sensibil, poziția
(cînd citesc,
citesc cît mai chinuită –

– jurnalul
unei depresive
anonime). cu pauze

(thinks we liked to hold,
mîinile care ating
sînt mîinile care leagă)

la ieșirea din labirint,
eduard mi-a spus:

femeia se naște
cu toate ovulele-n
ea. bunica

te-a născut
pe tine
și-apoi pe

mama (asta
poate fi
poezie).

*
cu fiecare cuvînt
atingi o temă
universală

în mine. Plecarea ta
e șansă de
atașament

de peretele abdominal,
sau de un alt organ:
intestin, vezică, ovare,

sau chiar de ficat,
oriunde Se găsește
o sursă de alimentare

cu sînge, aș putea re-
naște continuu
pînă la epuizare

haosul care e-
rupe tot ce
femininul leagă în mine.

criza genitală,
mica menstruație a fetiței,
la naștere (vrînd – nevrînd)

literatura de specialitate spune:
fetiţa părăsește copilăria din
burta mamei.

nu este femeie,
dar nici copil
nu

am fost
vreodată.

The Mysterious Vanishing of Electra

My feet are not enough
To save me

His search is not enough
To find me

My love is not enough
To save me

You search through the forest
and the bottomless sea

And you cry

Push the trees, push the sky,
push the air aside

You look at their faces and
their meaningless loss

And you cry

who is she,
who is she,
who is she
to say good bye?

să mă găsești,
rate this translation

cu mintea ta de
bărbat ce stă a-
plecat asupra unei femei în
alb și negru formînd
amîndoi o figură

geometrică, cu toate
laturile egale,
rate this translation.
cu mintea ta de
bărbat ce tace a-
plecat asupra unei femei

formînd numărul
de urgență,
îți spun că nu mai e timp
de urgență
îți spun că nu mai e
timp. îți spun că nu mai am

toleranță pentru nicio
durere. să nu spui nimic,
nimic,
cînd voi dispărea în turbărie.
nu te speria,
totul e-n mine

acolo unde mă-ntorc
cînd îmi spui că ai de lucru
și vrei să-mi acorzi
atenție,
să nu mă atingi
mecanic,

cum
că
ai
luat
la
cunoștință.

(mi se închid ochii)
frumoasa și fără de rușine,
sînt perfect(a) ta,
pentru care ai nevoie de pregătire.
frumoasa și fără de rușine,

bestia despre care
nu s-a scris nicio poveste,
n-a fost trecută-n enciclopedii,
nu s-au făcut filme
decît în mintea ta

sînt

de zile întregi
an audiovisual project
on sculpture:
The Horizon,
a multimedia installation by
Manuel Solà

Ralph Zurmuhle
and other artists,
(toți bărbați)
focused around a
high definition
(something solid

with a stable foundation,
the steel sculpture in this
installation is contradictory:

se pare că plutesc deasupra podelei.)
mă recompun din caractere tipografice,
după fiecare întîlnire,
să mă poți avea oricînd la-ndemînă
ca pe o carte virtuală.
pierd integritatea tradițională

în favoarea uneia complicate.
întrerup dialogul liniar și creez
intenționat un discurs
rupt și dezmembrat.
să nu ne vorbim instant,
să nu ne vorbim instant,

blîndețea e o formă de slăbiciune,
despre iubire nu se vorbește în limba maternă,
poemele de dragoste se trimit cu ghilimele
să nu se creadă că sînt ale noastre,
devenim alergici la mirosul florilor de tei,
iasomie, mîna maicii domnului și tot ce atinge

cînd ne e dor

în profunzime. negru pe negru,
trăim frumoasa ambiguitate.
mă prezint în mintea ta
devin pentru o clipă
o umbră, reprezint
lumea pe care proiectezi

un loc iluzoriu.
corpul meu devine
scena timpului trecut,
prezent și viitor, simultan,
aparent imposibil de atins.
sînt

utopia pe care
(nu)
o abandonezi
(niciodată)
mereu

departe de a ajunge la ea.

The post Iuliana Lungu: KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie appeared first on Prăvălia Culturală.

©Iuliana Lungu

IULIANA LUNGU scrie despre identitate, despre feminitate și acceptarea/ rediscutarea genului; poemele ei sînt un ritual de purificare și eliberare de prejudecăți, șabloane, un ritual aparte care privește sinele și adevărul. Poemele ei vorbesc despre cutumele, tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre rușine, vinovăție, cenzură, dar mai ales despre vina și rușinea de a fi tu însăți, de a fi femeie. Iuliana asumă partea feminină și bine face! destructurînd limbajul, adevărul devine violent și violență. Poemele ei refac o hartă a condiției femeii, o hartă istorică și mitică, care dezvăluie dintre bandaje și triumful. (Medeea Iancu)

neón/off

pentru tine am fost
elementul chimic,
(Ne),
gazul nobil, inert,
monoatomic,

incolor și inodor, ce
Se găsește în atmosferă,
Se obține prin distilare
fracționată,

lichid.
Pe ón devin
lampa cu descărcare
electrică (utilizată
pentru reclame luminoase)

trofeul tău,
dau o lumină roșie,
caracteristică. Am fost descoperită de oameni
de știință englezi
(bărbați)

Ramsey & Travers.
întrebuințată mereu
la umplerea
tuburilor luminoase,
goale de conținut.

cred
(tot mai mult)
că: în lumea asta
trebuie să primești dragostea
de oriunde ar veni ea.

să fim avertizați
cînd un lucru e bun.
merg pe un pod,
adunată pe bancheta din spate
a unui uber.

mi-e atît de dor de tine, iar
asta-mi provoacă frisoane.
cu picioarele lipite,
aduc genunchii la gură,
în timp ce mă țin

în brațe, ploaia
continuă. merg pe un pod
adunată
toată pe bancheta din spate.
vreau să-ți scriu

(dar nu aici),
cum simt moartea,
cînd mă văd în oglindă
sub lumina ne(ón)ului
tăietura e

accentuată.
cusăturile îmi amintesc
că s-a scos ceva esențial din
mine, în lipsă.
vreau să plec

dar mă tem că nu voi reuși
singură.
vreau să-ți scriu
(dar nu aici).
să-ți spun că sînt:

omul care moare atunci
cînd nu e iubit,
nijinski-zeul-care-și-a-plătit
geniul-cu-propria-nebunie.

răspunsul la întrebarea,
cît de greu e să te menții
în aer?, e ușor.
nu trebuie decît să te oprești puțin
înainte să cobori.

înainte să fiu
distilată,
fracționată,
înainte să mai fiu
elementul chimic
de legătură,
gazul nobil,
inert,
monoatomic,
incolor și inodor,

continui să spun
povestea asta
mutilată: (cred
{tot mai mult}
că în lumea asta

trebuie să primești dragostea
de oriunde ar veni ea.
să fim avertizați
cînd un lucru e bun)
fiindcă vreau ca tu să o auzi.

spunîndu-ți ceva,
cred că exiști.

©Sash Segal

The post neón/off appeared first on Prăvălia Culturală.

DANIELA BÎRZU: #dystopic

OANA HEMEN: îi scapără mercurul prin sânge

VLAD MUȘAT: creta va minți asfaltul

DIANA GEACĂR: Mintea schimbă realitatea

ANDREI ZBÎRNEA: (neverosimil)

OLGA ȘTEFAN: încerc programe de reabilitare și arta negocierii

GABRIELA FECEORU: poezia poate intra în tribunale a intrat cu mine

OFELIA PRODAN: Fișă clinică

IULIANA LUNGU: KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie. 

LIVIU CRISTESCU: PEDALARE ÎN GOL

BILLY COLLINS: Aimless Love/Iubire fără un scop anume (traducere din engleză: Monica Manolachi)

IULIANA LUNGU: neón/off

NONI-EMIL IORDACHE: EX NIHILO NIHIL

MIHÓK TAMÁS: 3 poeme din ^mal sezon

MEDEEA IANCU: ARS POETICA

Foto: © ADINA MOCANU

The post BOABE PENTRU PĂSĂRI SĂLBATICE appeared first on Prăvălia Culturală.

ȘERBAN AXINTE: OuTopos a însemnat formarea, studenția, dezvoltarea spiritului critic (interviu de Ana Săndulescu)

DAN SOCIU: Club 8 nu era un cenaclu în sine; ne întîlneam, beam, vorbeam, cîntam, jucam tenis de masă, ne împrumutam cărți (interviu de Ana Săndulescu)

MICHAEL ASTNER: Club 8, o şcoală de dialog intelectual şi artistic (interviu de Ana Săndulescu)

GHE ADACOR: O poezie responsabilă își asumă faptul că este parte a lumii, nu reacție la lume

IULIANA LUNGU: Am scris și scriu din nevoia de a mă liniști (interviu de Andreea Semmai)

ADRIAN G. ROMILA: despre cenaclul OuTopos din Iași, despre scris, debut, prietenii și alte curiozități (interviu de Ana Săndulescu)

IULIA MILITARU & EDITURA FRACTALIA: O scenă pe care aceste cărţi performează, libere de orice constrângere (interviu de Andreea Semmai)

Foto: © LUIZA FEROIU 

The post ODICOLONURI appeared first on Prăvălia Culturală.

The post T-girl appeared first on Prăvălia Culturală.