malsezon

 

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar și redactor. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Oradea. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. În prezent este doctorand la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș. A publicat eseuri și poezii în majoritatea revistelor literare din țară. Redactor al revistei literare Poesis internațional, de asemenea redactor de carte la Editura Cartea Românească. Colaborează constant cu revistele orădene Várad, Familia. Autor a patru volume de poezii: Șantier în rai (2013), winrar de tot (2015), cuticular (2017) și cuticulum vitae (2017) – ultimul în limba maghiară. A tradus în limba maghiară cărțile: Zidul de mătase de Constantin Virgil Bănescu, 4 A.M. Cantosuri domestice de Radu Vancu și o antologie de poezie românească recentă, iar în limba română volumele de poeme Când te strici de Krusovszky Dénes (2017) și O mie de tentacule și-o frânghie de Balázs F. Attila (2017). Membru al grupării literare „Élő Várad”, al FISZ (Uniunea Tinerilor Scriitori Maghiari), respectiv fondator și membru organizator al seratelor Cenaclului R&R. Câștigător al premiului De-aș avea… (acordat de revista Familia, 2014) și al premiului Kinde Annamária (acordat de revista Várad, 2017).

 

3 poeme din malsezon, volum în lucru

 

Prezumpție

Un oraș în care te întorci fără vânat
e-un tărâm dezolat. Te oprești în părculeț,
depui săgețile pe marginea fântânii –

retragi folia cu tact și acolo unde credeai
că vei zări un chip, câțiva pini și o boare
fină ca un spate transpirat, ca răcoarea

unor buze răpuse de plăcere. Oraș tern,
infecția pielii inghinale. Lipsa de ecouri
îți învinge gândul lașității și adormi.

Visezi frunze și noroi și urme de copite
cu apă tămăduitoare încă unduind –
asta înseamnă implicare emoțională,

îți faci mâinile căuș, bei din ea,
asta înseamnă manevră. Auzi dangăte,
auzi marșul lui iancu, apoi toaca,

dar ropotele ușoare, constante, din cap
nu lasă loc verbelor. Doar cinci minute până
la slujbă și niciun semn ce ar putea suporta

tranzitivitatea din jur, niciun coș împletit
să poți aduna roadele puterii parazitând
suferința. Aici, bătăile inimii lucrează pe ture

și, departe, trei orgasme se înalță sub
pielea ta, ca trei bastioane pe care
steagurile nu pot fi coborâte în bernă.

 

Magistrala

Pe Brâncoveanu încă mai distingeam dudele de grunji,
teiul, de părul tău, dar zgomotele ornamentale
care ne treziseră, ele fuseseră confirmarea.
Toaca minimalistă, clopotele, uguitul guguștiucilor,

sirenele abundente de pe bulevard, iar toacă
și clopote, apoi vocea înregistrată a duhovnicului tău
plecat în concediu pe Insula Thassos. Totuși,
geamul opac, rabatat, nu se putea deschide.

Douăzeci și trei de minute să uiți ce este frica
exersând nodul chirurgical pe o bordură,
apoi regăsind-o în poziția în care ai lăsat-o,
pe vine, în fața automatului de cafea.

Frica precum sexul, toți anii noștri pavați
pe o pietonală neterminată, poticniri
cazone de niște ochi care îmi evită ochii,
de o limbă care niciodată n-a îndrăznit

să mă numească, sau pur și simplu
despre rețete. Despre cum te-ai lăsa cotrobăită
de mărunțiș de o mână din ce în ce mai puțin
străină. Poftim mărturia oalelor bizantine,

ciobite, de pe Mătăsari și merele atârnate la intrare,
după rotunjimea cărora ți se arcuiau fesele,
poftim, și dă-mi la schimb înălțarea ta pe vârfuri,
momentul când centrul de greutate al corpului tău

înnoadă păcatul originar. Frica precum sexul:
privirile de femeie perfecte și goale de pe aparat.
Clipa când descopăr că pulsul inimii mele
îți poate stimula terminațiile nervoase din vagin.

Tu ai știut mereu când să rupi ritmul, dar ai ales
să nu te mai ridici, ai ales congestia, invidia
că oricare din corpurile noastre se poate apropia
insistent și aproximativ de al celuilalt și câteodată

să-l pătrundă, dar niciodată să fie el.
Frica precum sexul. Terminusurile empatiei,
senzația pitirii lângă un cadavru încă aburind
într-un portbagaj deschis, iarna.

 

Enclavă

Vin la tine de dragul nopților islandeze
și din nepăsare față de steaua polară făcându-și toaleta în spatele perdelei de cumulonimbi, când mă chemi,
mă-ntorc într-un călcâi și ghetele-mi întin, tot vin.

Pentru că numai în mișcare fiind,
pot concura direcțiile ce dau în fundătură,
vin la tine să mâncăm împreună flori de trandafir dulce,
napi și fistic,

să inhalăm tămâia zilelor ploioase,
vin la tine ca ușile celor zece etaje
ale policlinicii să se trântească
în slow motion –

Până la urmă voi ști ce am de făcut pe lungimea de undă a dorului,
până la urmă vei ști să-ți calculezi șansele renunțării de sine,
până la urmă se va naște neuronul subliminal,
capabil să electrizeze acest spațiu antropocen dintre noi,
decor:

când marile nevoi pornesc din refrenele mult îngânate,
când marile nevoi sunt stabilopozi pe coastele roase ale inimii,
când plângem cu ochi de cocs și stabilim
pulsul pădurilor nedefrișate,
decor:

când marile idei sunt îngenuncheate de pupile dilatate, reflectate-n farfurie,
când marile escapade sunt oprite înainte de vreme de marile întoarceri,
chemări acasă, în instanță, la notar, la morgă,

când marile excavatoare pornesc razii,
incapabile să atingă cu limbile lor zimțate
fundul umed al hăului,
inima ta e-o enclavă –

Privește cum îmi fac capul terci
de rocile ei sfărâmicioase.

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *