Ana Săndulescu în dialog cu Adrian G. Romila

Despre cenaclul OuTopos din Iași, despre scris, debut, prietenii și alte curiozități

 

“OuTopos a fost, pentru toți, o experiență decisivă, nu neapărat o trambulină de lansare, fiindcă după ce grupul s-a destrămat fiecare a apucat pe un drum care n-avea legătură cu OuTopos. Dar îl prelungea, inconștient, ne formaserăm intelectual acolo.”

 

Adrian G. Romila – arhiva personală

 

ADRIAN G. ROMILA (n. 1974) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru I. Cuza” din Iaşi. În 2005 a finalizat un doctorat în folclor şi antropologie culturală. A debutat în revista clubului literar OuTopos, în 1996. A publicat volumele de eseuri Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, 2009), De-a dragostea şi drumul. Staţii de lectură (Eikon, 2010), Piraţi şi corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească, 2015), volumele de proză scurtă Radio în zăpadă (Tracus Arte, 2014) şi Mici schimbări în viaţă (Charmides, 2016). Este autorul romanelor În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, 2012) şi Zeppelin. Stampe şi istorii apocrife (Polirom, 2017). Este inclus în următoarele antologii apărute la editura Polirom: Cartea copilăriilor (2016), Scriitori la poliţie (2016) şi Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor (2017). În prezent, Adrian scrie frecvent eseuri şi cronici literare în presa culturală, e căsătorit, are două fete şi e profesor de literatură. E pasionat de lecturi şi filme cinematografice, suficient pentru o fericire de durată.

 

ANA SĂNDULESCU (n. 1989) este membră a cenaclurilor “Salonul de Literatură Zero+” şi “Junimea” din Iaşi. Fragmente de proză au apărut în revistele: Dacia Literară, Tiuk!, Acolada, Lykeion, Revista Nouă, Hyperion, Absolut Cultural şi Zona Literară. În mai 2015 a debutat cu romanul Anamneza la editura Herg Benet Publishers. În 2017 a beneficiat de programul ‘Rezidenţe FILIT pentru scriitori români’, iar în octombrie 2018 și-a făcut debutul ca traducătoare din engleză în română cu romanul În cel mai întunecat colț a lui Elizabeth Haynes, apărut în colecția Passport a editurii Herg Benet.

 

Ana Săndulescu – arhiva personală

Ana Săndulescu: Ce a însemnat OuTopos pentru tine?

Adrian G. Romila: OuTopos a fost cea mai frumoasă întâmplare a studenției mele, a constituit creuzetul în care eu și alții ca mine am început, ne-am consumat și ne-am prelungit, în moduri și ritmuri foarte diferite, vocațiile literare. Nu știu dacă toți cei din fostul OuTopos se raportează la fel la perioada aceea. M-aș bucura să fie așa.

 

AS: Ce scriitori au mai făcut parte din OuTopos?

AGR: Nu mai știu exact câți eram atunci, la început. Membrii de bază erau cam ăștia: Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Codrin Dinu Vasiliu, Livia Iacob, Sonia Bulei, Zara Briscan, Elena Coman, Bogdan Crețu, Dumitru Munteanu. Mai veneau sporadic și alții, colegi de-ai noștri sau de-ai prietenilor noștri (Claudiu Bîrliba, de pildă, un tip foarte inteligent de la ISE). Când am scos revista (OuTopos), în aprilie 1998, au mai apărut și alții, între care: Vasile Pleșca, Liana Vrăjitoru, Mihaela Carcea, Otilia Vieru, Cătălin Crețu, Radu Lazăr, Doris Mironescu, Lucia Zdrenghea, Codrin Liviu Cuțitaru, Șerban Axinte, Cristian Gânj, Lucian Parfene, Carmen Vintilă.

 

AS: De ce ai ales să aparții grupului OuTopist? Cu ce era OuTopos diferit de alte grupuri (Club 8, Neoeminiscienii de la Iași, Grupul Orfic) din acea perioadă?

AGR: Întâlnirea cu cei din Club 8 s-a petrecut după ce eu am părăsit Iașiul și OuTopos, în 1999. Dar OuTopos nu prea mai era nici el exact acela de la început, după ce fiecare ne-am terminat studenția și ne-am găsit o așezare, ici-colo. Din câte știu, oficialii din Club 8 erau Dan Lungu și Gabriel H. Decuble, posibil și alții. Oricum, toate erau alternative private de foarte bună calitate la cultura oficială ieșeană.

 

AS: Cum, când și unde se desfășurau întâlnirile voastre?

AGR: De prin toamna lui 1993 obișnuiam, câțiva studenți (majoritatea la filologie, dar erau și de la altele), să ne strângem seara, o dată pe săptămână (nu era o zi anume, fixată), într-una din sălile Corpului A ale Universității „Alexandru I.Cuza“, din Iași, sediul vechi, cel din Copou. Sălile țineau de Facultatea de Litere, erau și la parter, și la etaj, ne întâlneam în fața secretariatului facultății, la panourile de afișaj, căutam atunci, pe loc, unde era liber, unde se terminaseră cursurile și nu mai intra nimeni. Preferam o sală mică și cât mai retrasă, dar intram adesea și-n sălile mari, care puteau primi un an întreg de studiu (declarasem, la un moment dat, drept oră 8 seara, drept zi marțea și drept sală oficială a cenaclului celebrul amfiteatru III.11, unde se făceau cursurile de ILR1). Puneam afișe cu câteva zile înainte, stabileam la ședința anterioară cine, când, ce și unde.

1Cursuri de ILR sau ILRL sunt cursuri de Istoria Limbii Române sau de Istoria Limbii Române Literare


 

AS: Cu ce te îmbrăcai când participai la cenacluri? Într-o ţinută obişnuită sau una sobră, clasică? Se reflecta asta şi în comportamentul celor care veneau acolo?

AGR: Toți eram casual, sigur, că doar veneam din cămin, eram în hainele de student vagant, ceva simplu, ușor de îmbrăcat, o eșarfă, un fular aruncat voit neglijent, din astea. În niciun caz ceva oficial, sacou, cămașă sau mai știu eu ce. Arătam foarte boemi, fără să ne impunem neapărat codul ăsta. Nu uita, eram în anii 1990, un fel de ‘new flower-power times’.

 

 

AS: În ce măsură a contribuit OuTopos la formarea ta ca scriitor – mai specific -, ca poet, prozator şi critic literar?

AGR: OuTopos a fost, pentru toți, o experiență decisivă, nu neapărat o trambulină de lansare, fiindcă după ce grupul s-a destrămat (imediat după 1999-2000), fiecare a apucat pe un drum care n-avea legătură cu OuTopos. Dar îl prelungea, inconștient, ne formaserăm intelectual acolo, am scos o revistă excelentă care a mers câteva numere (vreo cinci, din câte-mi amintesc, până-n februarie 1999) în vreo două formaturi profesioniste, ne știau mai toți de prin Iași, colegi sau consacrați, am fost o voce, am avut personalitate.

 

AS: Când ai început să cochetezi cu doamna Proză?

AGR: La proză am ajuns mai târziu, eu am început cu poezie religioasă și mitică, am scris cronică și eseu. Când am realizat că, în materie de ficțiune, scriu detestabil poezie (mi-au spus-o și alții), am stat un timp și am trecut la proză. Poate că primul meu roman, În drum spre sud. Roman de aventură, a marcat trecerea definitivă la proză, după un doctorat în antropologie și ceva texte mai teoretice.

 

AS: Prin ceea ce au scris sau prin maniera în care s-au comportat, ai găsit vreun mentor, vreun model de urmat în unul din scriitorii sau scriitoarele care frecventau OuTopos?

AGR: Păi aș zice că, din generația mea, mai toți mi-au fost exemple, toți erau talentați, mult mai talentați ca mine, în special trei dintre ei, Florin Lăzărescu (scria poezie pe-atunci), Codrin Dinu Vasiliu (și el scria poezie, eseu și era un bun comentator de literatură) și Lucian Dan Teodorovici (scria de pe atunci proză și teatru de foarte bună calitate). Mentor n-am avut, nimeni nu cred c-a avut, noțiunea își cam pierduse din eficiență, în vremea aceea. Eram noi cu noi înșine, încrezători și gata să inserăm schimbări majore, restul erau de urmărit, de apreciat, de stimat, de recitit și atât.

 

AS: Poți să împărtășești cele mai frumoase amintiri pe care le ai din acea perioadă?

AGR: Toate serile în care ne-ntâlneam erau frumoase, memorabile, așteptate. N-au fost deloc momente neplăcute, dimpotrivă, făceam totul cu o plăcere nebună, cu atât mai plăcută, cu cât era pur gratuită. Totul venea cumva de la sine.

 

AS: Care e sentimentul tău general în legătură cu participarea la cenaclurile literare?

AGR: Azi ideea de cenaclu a căpătat alte contururi, mai… digitale. Sunt bloguri, forumuri, reviste online, plus Facebook-ul, toate interactive. Cred, însă, că întâlnirea 3D, ca să zic așa, adică față-n față, implică un tip de comunicare și de schimb afectiv reciproc pe care nu le poți găsi pe internet. Există o vocație socratică a cenaclului în formă clasică. E foarte benefică, literar și uman (o spun din experiență, eu încă țin un cenaclu la mine în oraș). Ea poate completa fericit întâlnirile online.

 

 

AS: Din întâlnirile acestea au izvorât editura OuTopos, revista omonimă, colecția Ego.Proză și mai târziu, FILIT2 , la confluenţa unor mari prietenii. Spune-mi, poţi să mai identifici şi altceva care s-a născut din timpul acelor şedinţe? Un fel de a face lucrurile? Dorinţa de a împărtăşi lecturile, ideile cu publicul ieşean?

AGR: Să fiu sincer, nu știu să fi rămas altceva din acele întâlniri decât amintirile unor frumoase prietenii (cele mai multe păstrate, peste ani, ca amiciții, nu mai trăim în aceleași locuri) și, eventual, experiența literară, elanul intelectual necesare scrisului profesionist, de mai târziu. Da, ‘dorința de a împărtăși’, zici bine, dar a împărtăși în cele mai variate și neașteptate moduri. Nu știu dacă există vreo carte ca rezultantă, cred că n-a fost niciuna, dar s-ar putea găsi ecouri în prozele lui Lucian (Teodorovici) sau Florin (Lăzărescu). Poate și-n textele mele.

2Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi, ajuns la cea de-a V-a ediție

 

AS: Care au fost cele mai importante obiective ale grupului OuTopist? Retrospectiv, care a fost impactul acestuia asupra vieții culturale ieșene?

AGR: Popularitatea OuTopos-ului crescuse, între 1997-1999 (ne adunam încă din 1993, de la-nceputul studenției noastre, deci era ceva timp de când ne consolidasem, ca grup, nu?), ne mutaserăm la Casa Dosoftei, în centru, în fața Palatului Culturii, unde eram omniprezenți în cenaclul ținut oficial de scriitorul Mirel Cană, acolo. Era un cenaclu destul de dizident față de cel de la Casa Pogor, era mai consistent, mai deschis, mai bine situat în actualitate. Și, oricum, era mai profesionist decât ceea ce făceam noi underground, în sălile Facultății de Litere. Se citeau textele, ca și la Pogor, și se comentau după, numai că moderatorul Mirel Cană avea intervenții minimale în focul discuțiilor și abia la final își spunea opinia. În rest, intra cine și când voia, pleca cine și când voia, era respectat clasicul dicton al Junimii maioresciene, ‘intră cine vrea, rămâne cine poate’. Exact ceea ce trebuia, pentru un cenaclu, cu eventuala corecție post-modernist-maioresciană ‘intră cine vrea, rămâne cine rezistă sau cui îi place’. Acolo, în muzeul din Casa Dosoftei, am cam citit toți texte, cu lungi și interesante discuții și cu o foarte bună convivialitate după, când prelungeam veseli comentariile în alte locuri. Nimeni nu se supăra dacă era desființat, nimeni nu și-o lua în cap dacă era apreciat, atitudinile noastre rămăseseră firești, obiective, nuanțate. Și au fost seri memorabile (una – când a citit proză Lucian Dan Teodorovici, de pildă), erau foarte așteptate opiniile lui Codrin Dinu Vasiliu, ale lui Florin Lăzărescu, ale lui Mirel Cană, veneau și universitari (Nicolae Crețu, Codrin Liviu Cuțitaru, regretatul Ioan Constantinescu), și studenți de la politehnică sau din alte părți, era o emulație foarte benefică pentru noi și pentru mediul literar de atunci, din Iași. Aș mai aminti și vâlva pe care a făcut-o în mediul studențesc, didactic și scriitoricesc eseul-editorial al lui Codrin Dinu Vasiliu din revista ‘OuTopos’, numărul pe februarie 1998, ‘Erezia creștină’. Fusese un număr cu tema ‘erezii’, mai toți am avut câte un text, acolo, dar al lui Codrin a fost briliant.

 

ASDacă ai organiza cenaclul literar în Iaşi ce loc ai alege pentru asta?

AGR: În Iași, azi, nu știu ce loc aș alege, fiindcă sunt foarte multe locuri pe care nu le știu. Deci nu neapărat Dosoftei sau Pogor sau săli de la Litere. Poate un subsol select amenajat, o cafenea, un club cum e ‘Meru’, din Copou, față-n față cu Polirom, unde se organizează întâlnirile Alecart, sau cum sunt librăriile din Palas Mall, dar și altele.

 

AS: Se spune că generația de acum din Iași, totuna cu ‘Salonul de Literatură’/’Zero+’ sau ‘Junimea’ ar fi una inexistentă, sau dacă există, se spune că ar fi în derivă. Ce părere ai despre asta?

AGR: Nu cred că vreo grupare care deja există pe net sau aievea și s-a afirmat deja (pe hârtie sau în biți) oficial prin autori, texte și evenimente e… inexistentă. E mai degrabă concurată de altele, e una dintre altele, face parte din câmpul larg al literaturii contemporane, pe etaje de stiluri și vârste, dar nu e inexistentă. Eu însumi am venit la ‘Salonul de Literatură/Zero+’ de la Dosoftei și la Întâlnirile Alecart nu de mult, ca invitat, și ce-am văzut acolo mi-a plăcut foarte tare. Am regăsit, în mare parte, spiritul de la OuTopos.

 

AS: La final, ce zici, astăzi s-ar mai putea forma un OuTopos?

AGR: Un OuTopos sau un Club 8 s-ar mai putea forma, dar cred că ele ar exista mai degrabă, dacă nu cum era regretata ‘Idei în dialog’ sau cum e actuala ‘Dilema veche’, atunci în forma platformelor online de tip LiterNet, LaPunkt sau Contributors. Trăim alte vremuri, cu alte orizonturi.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *