Fișă clinică

 

Foto arhiva autoarei

 

OFELIA PRODAN a debutat editorial în 2007 şi este autoarea mai multor cărți de poezie, printre care Elefantul din patul meu, 2007 (Premiul pentru Debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 2008; Premiul revistei Luceafărul, 2008; Nominalizare la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2008); Ulise şi jocul de şah, ediţie bilingvă română-engleză, 2011 (Nominalizare la Premiul Marin Mincu, 2011; Nominalizare la Premiul Literar Internațional Città di Sassari, 2016); Călăuza, 2012 (Premiul Naţional Ion Minulescu, 2013); No exit, 2015 (Premiul Național George Coșbuc, 2015; Premiul Mircea Ivănescu, 2016), Fișă clinică, 2018. A avut lecturi publice în Italia și Germania, iar în Spania i-a apărut o antologie de autor (High, 2017).

 

Poemele selectate fac parte din cel mai recent volum al autoarei, Fișă clinică, apărut la editura Charmides, 2018, care documentează, pe cât de clinic – după cum îi e numele – pe atât de tulburător spirala unei minți ascuțite în infern și totodată puterea nebănuită a acesteia de a se ridica la suprafață.

 

comunistă mică

am fost o comunistă mică și convinsă devotată total
îmi plăcea să învăț nu vedeam un chin în asta
eram premianta clasei abia așteptam
dimineața să merg la școală
să mai aflu ceva interesant să mai rezolv vreo problemă complicată la mate
ceva care mă provoca de parcă eram într‐o competiție continuă
părinții mei erau de origine sănătoasă
și în plus lucrau amândoi în domeniul comercial
tata vânzător mama contabilă
dar aveam o colegă ai cărei părinți erau profi de mate respectiv română
era preferata era feblețea învățătoarei
și în timpul orelor de educație sportivă învățătoarea
ne‐a aliniat în curte pe trei grupe și a zis să votăm
prin ridicarea mâinii comandantul de detașament apoi comandanții
de grupă
am fost aleasă din prima dar învățătoarea
a luat cuvântul și le‐a zis colegilor dacă sunt convinși
că eu sunt cea mai potrivită poate se înșeală și mai potrivită e colega
care era odraslă de profi bine n‐a adăugat asta
dar ăsta era punctul nevralgic colegii au înțeles aluzia s‐au conformat
și la a doua votare a ieșit odrasla de profi
eu am ieșit doar comandant de grupă am rezistat eroic
nu m‐am plâns în mintea mea eram o comunistă persecutată
mă gândeam la comuniștii care suferiseră eroic
în închisoarea Doftana o vizitasem într‐o excursie cu clasa
și rămăsesem impresionată mi‐am făcut exemplar
datoria de comandant de grupă
am învățat și mai bine învățătoarea nu mă mai suporta aproape deloc
nu știam să fiu un copil simpatic zâmbeam rar
eram mult prea serioasă pentru un copil
și cum nu mă dădeam pe brazdă a chemat‐o pe maică‐mea la școală
i‐a spus îngrijorată că ceva e în neregulă cu mine
să fie foarte atentă la cum mă comport
că în mod sigur va avea foarte mari probleme din cauza mea

***

ne pregăteam pentru serbarea de iarnă
trebuia să‐l întâmpinăm pe moș Gerilă cu poezii patriotice
însă profa de română nu ne‐a chinuit
ne‐a pus pe fiecare să recităm cu intonație
câte o poezie de Eminescu la alegere
să‐și dea seama cine merită sau nu să recite pe scenă
nu știu cum am recitat se pare că prost
nu am fost selectată și normal că am suferit
trebuia să jucăm și o scenetă simpatică
o comedie în miniatură deși eram doar o simplă figurantă
și aruncam niște avioane de hârtie
pentru mine era rolul vieții mă visam deja actriță
mi‐am pregătit uniforma din vreme
mi‐am ales niște ștrampi albi și groși era iarnă
sceneta a avut succes și am mers la un concurs județean
am mers cu microbuzul aveam mari emoții
deși nu trebuia decât să arunc niște avioane de hârtie
mă tot frecam pe scaun și mi‐am agățat
ștrampii mei albi am intrat în panică
profa a văzut și mi‐a zis aspru
că nu mai urc în condițiile astea pe scenă
dar să nu‐mi fac griji că oricum nu aveam cine știe ce rol
și poate foarte bine să se joace sceneta
și fără mine n‐am zis nimic deși tocmai îmi ratam
cariera artistică și uitându‐mă melancolic pe fereastră
la copacii scheletici desfrunziți
și la zăpada murdară care se topea lent
mi‐am amintit de ziua mea de naștere
care pica mereu în vacanța de iarnă și nu mi‐o puteam serba
la școală să trec triumfal printre bănci
cu o cutie cu bomboane pentru colegi în timp ce ei
îmi cântă cu patos comunist La mulți ani!
ei bine numai în anul acela
școala începuse mai devreme și ziua mea
cădea la începutul celui de‐al doilea trimestru
tot așa mi‐am pregătit din vreme uniforma și ștrampii albi
aveam emoții în ultima oră urma să mi se cânte
pentru prima oară La mulți ani!
nu mai aveam răbdare abia așteptam să ajungem
în ultima oră dar în pauza dinainte
un coleg care a trecut în fugă pe lângă banca mea
s‐a lovit de un colț și mi‐a răsturnat cutia cu bomboane
bomboanele s‐au împrăștiat
pe podeaua dată cu motorină le‐am strâns
una câte una le‐am aruncat la coș
nu mi‐am mai serbat ziua nimeni nu mi‐a cântat La mulți ani!

©Medeea Iancu

haloperidol

eram vedeta liceului luasem 10 la teză la fizică
la Stavăr un profesor exigent cu un simț sadic al umorului
citeam mult și fără discernământ visam să fiu
un Mircea Eliade feminin practicam yoga după reguli proprii
nu dormeam noaptea rezolvam
probleme eram olimpică la mate și fizică
liceul se mândrea cu rezultatele mele
eu îmi vedeam de treabă era după revoluție
apăruseră cărți interzise în comunism pe care le citeam pe nerăsuflate
mă izolasem nu voiam să am de‐a face
cu părinții mei relații încordate țipete înjurături bătăi
eu visam armonie dar am cedat psihic
mintea mea gândea haotic corpul meu era o rană vie
și invizibilă abia mergeam pe holurile liceului
la început colegii m‐au privit nedumeriți dar s‐au lămurit repede
se bucurau strigau uite trece nebuna și în pauză
un tip șmecher mi‐a tras cu satisfacție o flegmă pe spate
după ce m‐au lăsat la spital unde îmi dădeau
haloperidol și pastile încât doar dormeam și mâncam mult
tremuram din tot corpul mergeam târșâit și cocoșat
cu brațele îndoite de la cot vocea mi se schimbase era ascuțită
nu mă mai recunoșteam deci după 2 luni
mă sună maică‐mea și mă întreabă cum mă simt
aproape că am țipat vreau acasă și ea
după voce nu te‐ai vindecat stai acolo să te faci bine
am crezut că mă prăbușesc într‐un hău
am închis telefonul și m‐am dus în camera mea
m‐am băgat sub pătură până peste cap și nici măcar nu am plâns

***

fiind sedată nu mă puteam ridica din pat decât cu greu
nu mă spălasem de o lună pe cap
și vine o infirmieră ciolănoasă și zice azi facem baie
m‐a ridicat ușurel din pat m‐a dus la dușuri
s‐a dezbrăcat fără complexe
avea un trup zdravăn s‐a săpunit bine și s‐a spălat
cu apă rece apoi mi‐a zis e rândul tău
aveam părul lung și i‐am zis că e frig și nu vreau să răcesc
ea a râs m‐a tras sub duș și mi‐a spălat energic părul
m‐am simțit agresată și am plâns în hohote
înghițind rușinea că mă vede infirmiera care plesnea de sănătate

©Medeea Iancu

 

după 3 luni am ieșit pentru prima oară din spital
nici nu mai știam ce‐i aia bucurie totul era un chin pentru mine
devenisem apatică nu mai simțeam nimic
abia gândeam nu vorbeam decât foarte rar iar acasă
stăteam toată ziua în pat medicamentele minune
nu doar că nu‐și făcuseră efectul dar eu
nu mai eram eu nici disperată nu puteam fi nu mai înțelegeam
nici cât fără de sens și îngrozitoare este moartea
îmi doream să mor credeam că măcar atunci o să simt ceva

***

se împliniseră doi ani și nimic mi‐a trecut ca o străfulgerare
prin minte să nu mai iau pastilele și nu le‐am mai luat
într‐o săptămână îmi revenisem puteam să gândesc
aveam sentimente mă bucuram mi se părea ireal că trăiesc din nou
le‐am spus naivă părinților și ei hai să mergem la medic
să vedem ce zice deși vedeau și ei că sunt ok am zis desigur
de ce nu eram chiar bucuroasă să‐i spun medicului că mi‐am revenit
m‐a poftit în cabinetul lui și i‐am spus vestea el s‐a ridicat
grav de pe scaun a luat un păhărel de plastic în care a turnat haloperidol
și mi‐a zis poruncitor bea! am refuzat dacă nu bei chem asistentul
să te imobilizeze și îți administrez medicamentul intravenos
tremuram din tot corpul am băut cu silă m‐au scos
afară din cabinet mi‐au luat documentele hainele m‐au îmbrăcat în
pijamale
și m‐au condus deja amețită de haloperidol într‐o cameră albă
cu un pat alb în care m‐am scufundat strângând cu furie dinții și pumnii

***

a doua zi ai mei m‐au dus urgent la spital
nici nu puteam nici nu mă gândeam să mă împotrivesc
de data asta starea mi se agravase gândurile nebunești mă sufocau
mi‐au dat alt medicament minune Olanzapine
ăsta trata un spectru mai larg de boli
în doar câteva zile m‐am stabilizat dar tot nu eram eu
era altcineva cu chipul meu cu o altă identitate
eram ca un android puteam reda și recunoaște emoțiile celorlalți
dar eu nu simțeam nimic uman scriam desenam
eram hiperactivă deși medicamentul avea ca reacții adverse
obezitatea și diabetul printr‐o excepție inexplicabilă n‐am fost afectată
în afară de stări de anxietate paranoia și atacuri de panică
mă obișnuisem cu așa ceva deveniseră încetul cu încetul parte din
mintea mea
renunțasem de mult să mai înțeleg ce se petrece cu mine
zilele treceau îngrozitor de încet mintea mea clocea gânduri sumbre
înțelesesem că nu o să fiu niciodată ok niciodată eu însămi
abia am așteptam să ies din spital aveam 21 de ani
le‐am zis părinților eu pe aici nu mai calc
și nu s‐au împotrivit s‐au prins și ei cumva că totul a fost un dezastru

 

©Medeea Iancu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *