PEDALARE ÎN GOL

LIVIU CRISTESCU s-a născut pe 13 iunie 1969, în Constanţa. A absolvit în 1983 Şcoala Populară de Artă din Constanţa, secţia pian, iar în 1996, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti. S-a ocupat aproape permanent de arta plastică şi de scris, încă din copilărie. În 1993, era cît pe ce să verniseze o serie semnificativă de picturi, desene, sculpturi şi diverse instalaţii alături de mai mulţi studenţi arhitecţi, însă din păcate sponsorul şi-a retras în ultimul moment susţinerea. Tot în 1993 a ratat şi realizarea unui film de lung metraj. În 1994, Adrian Bănuţă i-a promis că-i publică în JURNALUL S.F. un fragment dintr-un roman postavangardist (TARAX), dar n-a mai verificat dacă lucrul acesta s-a şi petrecut (romanul a rămas în format digital). În 1996, a publicat cîteva desene şi poezii în revista ARHITEXT. În 2017, Editura Fractalia i-a publicat volumul de texte conceptuale, experimentale şi postumane CU OCHII ÎN 4 (sau cum ne putem strecura prin viaţă).

 

PEDALARE ÎN GOL

(cinci texte ceva mai reprezentative)

 

LA TOMA ACASĂ – puţin după prînz

lîngă ventilator un iepure de porţelan
iar sub tabloul cu peşti chipul lui pămîntiu încercănat

fumează
oare la ce se gîndeşte?
l-am văzut mişcîndu-şi buzele dar tocmai mă scărpinam
într-o ureche căutam o ieşire spre
lumea subacvatică moştenită de la tata şi de la bunicu’
(da aia în care ne-am cizelat noi limbajul acustico-vestibular
şi-n cinstea căreia ne zbănţuim noi prin discoteci
care cum mai putem)

hai îl întreb eu mai prindem mult muşte sau mergem
să desenăm undeva cu creta pe asfalt mare mare de tot
soarele
ca să-ncapă în el toţi homleşii porcuşorii de guineea şi
friguroşii?

mmmmmm-nu a ezitat el că mi s-a luat de fapte de caritate
m-am făcut un om rău muşc ţînţarii de cap şi le sorb sîngele
plus că pun la punct un
sistem de contorizare a timpului pierdut
vreau să ştiu cît la sută vegetez şi cît la sută frec menta

 

PRINTRE RÎNDURI

copii
şi-am luat eu urma vulpei
că era vrăjită şi puteam desciocăla cu duhul ei piperat toate lacătele
împărăţiei
ba încă-mi mai rămînea şi ceva pe fundul sacului 25 de bani şi-un şomoiog
de hîrtie igienică

dar voi nu gustaţi trebile astea din bătrîni
că v-aţi şmecherit ceva de speriat aveţi caş de aur la gură şi muci de platină
behăiţi rîgîiţi lălăiţi vă stingeţi ţigara pe limbă şi vă daţi pe tobogan cît îi
ziulica de lungă

nu nu-i vorba de fereastra spartă din spatele casei
ei cum o să vă reproşez eu aşa ceva?
şi nici de iarba mov de pe catastife
şi nici de rochia de pe umeraş ce zace în lumină ca o pînză de corabie şi se
umflă cu nostalgie
pe asta aţi luat-o probabil de la muntele de pietate

da mulţam pentru coniac
şi mai ales pentru că de data asta aţi binevoit să nu mai scuipaţi în el

cum? cum?
aaaaaa desiiiiiiiigur desiiiiiiiigur
maşina aia oricum nu mai funcţiona e mai bine c-aţi pus-o pe butuci

dar să lăsăm detaliile
nu nu mă-nchin la nici un dumnezeu
doar la pupăza din tei uneori cînd mă mai ia durerea de cap
eu v-am chemat aici ca să

 

NIMIC

nimic. aşa mi-a spus. iar eu am crezut-o.
am întors cheia în uşă şi m-am lungit lîngă ea
în praful grena al înserării aţipind.
murmurau gutural vreo doua-trei excavatoare ce
smulgeau bucăţi tot mai mari din trupul meu
părăsit lîngă malul mării şi acoperit de vegetaţie.
tati tati striga fetiţa mea nenăscută
scoţîndu-mi un ochi şi rupîndu-mi o ureche
după care-şi strecura cu dibăcie mînuţa în gura
mea înnămolită lăudîndu-se că a descoperit
un nemaiîntîlnit zăcămînt.
o copilă. ce ştia ea.
nu vedea copacul ce i se lăbărţa deasupra capului
pregătit s-o acopere cu excremente.
şi nici planeta pluto ce tot mai tremurătoare i se
ivea între police şi index pe cînd îşi admira ea
mînuţa mînjită de nămol în lumina ca o puzderie de
fluturi anemici a veiozei de pe noptieră.

 

30 pe 20

paşii definesc omul (aşa pretind unii cioflingari)
înaintarea se face pe un cîmp minat – primim şi şampanie uneori
şi pupicuri şi medalii şi confetti peste ochi
iar din cînd în cînd ţac ţac ne grăbim să-nchidem realitatea
în format digital şi să umplem pereţii unui salon de fiţe

ne mai omorîm şi noi timpul ne mai minţim cu şahuri la inimioară
de pildă aici într-o ramă de 30 pe 20 eu zic că n-ar da rău
nişte papiţoaice călare pe nişte struţi şi cărînd straiţe cu marafeturi
drumul lor s-ar pierde în retina derbedeilor adunaţi pe terasă
la o cafea la o ţigară de foi
dar asta nu mai contează impresia oricum s-ar forma şi ne-ar
strivi melancolia ca pe nişte musculiţe

 

BUN ŞI DACĂ PÎNĂ LA URMĂ

voiam să trec mai întîi pe la mobutu să-i las sidiul
cu muzică dodecafonică (temă grea iarna şi mai grea
iar dacă mai punem la socoteală şi tonele de
reziduuri acumulate-n subconştient)

nu nu s-a putut face nimic cu brînza din farfurie
fluturele mov n-a venit s-o înfrumuseţeze sau să-i dea
baremi o tentă mai de doamne-ajută iar pe biletul
lăsat în uşă de g. bernigrădeanu nu scria în
afară de-njurăturile inerente decît un nume
codificat şi ora 16:45

bun şi dacă pînă la urmă deschizînd totuşi garderobul
ca să mă-mbrac apar pe neaşteptate dintre ţoale toţi
măgădanii ăia nesimţiţi şi rasişti de la termopile
rîzînd împingîndu-mă de colo-colo prin cameră şi
umplîndu-mă de flegme ca pe-o fetiţă antipatică
nu rămîn eu cu imaginea răhăţită?

 

©Liviu Cristescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *