Mintea schimbă realitatea

 

Fotografie din arhiva autoarei

 

DIANA GEACĂR este scriitor și traducător. A publicat volumele de poezie bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (Editura Vinea, 2005; Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – OPUS PRIMUM, 2006), Frumusețea bărbatului căsătorit (Editura Vinea, 2009, Premiul Marin Mincu) și Dar noi suntem oameni obișnuiți (Editura Cartea Românească, 2017). A publicat poeme și proză scurtă în reviste literare (Poesis Internațional, Timpul, Literomania, Levure littéraire, Crevice, Subcapitol ș.a.) și în antologii (Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – OPUS PRIMUM 1999-2017, Casa de Editură Max Blecher, 2017; Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste, Editura Paralela 45, 2017, coord. Cosmin Perța, ș.a.). În 2009, a participat la a treia ediție a workshop-ului de traducere de poezie Re:verse, organizat la Szigliget, în Ungaria, de József Atilla Circle Literary Association of Young Writers (JAK). A tradus din limba engleză poeme pentru revista online Crevice și pentru antologia de poezie internațională contemporană Portrete de frontieră/ GrenzPortraits (Klak Verlag, Berlin, 2017, coord. Rodica Draghincescu), în care este prezentă și ca autor, și, din limbile engleză și franceză, cărți de literatură contemporană. Este colaborator permanent al revistei Crevice. Trăiește în Târgoviște.

 

Mărește imaginea și bucură-ți ochii

Tu eşti? îl întreb când simt două mâini
apucându-mă de șolduri în timp ce car plasele cu mâncare.

Cum m-ai găsit, Doamne? Te-ai luat după mirosul puternic
de nesiguranţă? Primăvara e cea mai bună camuflare. Stau

nemișcată, mergând spre casă, pentru ca tu să-mi iei
măsuri pentru un nou costum de carne.

Carne măruntă și rapidă ca pachetele
tale de lumină. Bucăți de zăpadă întărită se rup

de acoperiș și se izbesc de pământ.
În zgomotul ăsta, n-ar băga nimeni în seamă

sunetul înfundat pe care l-ar face un corp
aruncat. Palmele tale urcă ușor pe

spatele meu și-mi desfac sutienul. Sânii îmi saltă
pe strada plină de zloată, făcând copacii să transpire

în ploaia răbdătoare. Iartă-mă, Doamne, dar nu vreau
complicații. Până și în vis am început să refuz bărbații.

 

Let me go home

Ilustrație ©Diana Geacăr

Stau dreaptă ca un morman de moloz în lopată

Adonai, Iahve, Elohim, Sabaot – cum să te strig
ca să-mi răspunzi? Ai tu mai multe nume,

sau ai fost inventat de oameni cu inimă
turnantă? În fine, ce voiam să-ți zic: de ce nu m-ai facut

și pe mine o soție călduță, Doamne? Să cobor
din mașină în sandale și rochie pe timp de iarnă,

la braț cu un soţ care miroase
a aftershave și are degete de zahăr candel?

Să ne oprim în fața unei case care stă dreaptă,
știind că o să fie cumpărată, deși a trecut

printr-un incendiu. Eu ba îngheț, ba ard de tot.
Ba nu vorbesc, ba spun prea multe. Aș putea trăi oriunde

și am pieptul deschis. Soțiile călduțe au inimă
glisantă. Dar sunt momente în care simt și eu, ca tine,

că exist: când femeia își sărută bărbatul, am
în gură aromă de mentol, iar fiul meu nu se ridică

de pe trotuar, din fața unui copac, deși e a treia oară
când îl strig. A descoperit o scorbură.

 

Awakening

Ilustrație ©Diana Geacăr

Mintea schimbă realitatea

I-ai spus lui Noe că vrei să scapi
de om pentru că inima lui e înclinată

spre răutate. Mai pot avea eu încredere? Recunoaște,
ți-era teamă de inimă, pentru că inima face

descoperiri. Aşa cum fulgii de zăpadă ne apar
albi pentru că reflectă culoarea albă a luminii, așa cum

ochii sunt albaștri pentru că reflectă culoarea albastră
a luminii, la fel ca apa, în fine, aşa cum eu, noaptea,

când trec prin faţa blocurilor cu câinele
și fruntea descoperită, văd înflorind printre ciulini

un cap de moartă, cu păr lung şi negru,
dar nu mă mai sperie, pentru că,

am înţeles, lumea pe care o știm nu există
decât în prezenţa luminii care nu mai vine.

 

All these people staring at me like I’m not human

Ilustrație ©Diana Geacăr

Discursul unei femei care își recunoaște imperfecțiunea

Îmi pierd încrederea, îmi pierd credința.
Îmi pierd identitatea, îmi pierd demnitatea.

Ce e demnitatea și unde o țineam?
Îmi pierd capul, îmi pierd vederea.

Ai dat tu citirea? Îmi pierd controlul.
Îmi pierd aproapele, îmi pierd cunoștința.

Îmi pierd inima, îmi pierd cuvintele. Înghit
vitamine, minerale și alte suplimente naturale.

De unde vine bocănitul ăsta pe care îl ascult
noaptea? Nu te lua după mine. Îmi pierd memoria.

Aici, în Fundătura, mi-e bine. Sunt aproape
de tine. Ușa întredeschisă trasează pe perete un șnur

de lumină care pornește din tavan și mi se oprește
în creștet. Pune-mă la gât. Mă încălzesc imediat

în contact cu pielea. Nici n-o să știi că
mă ai. Eu sunt cea care sunt în ochii altora.

 

Dog, where are you? They put me on the Moon

Ilustrație ©Diana Geacăr

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *