încerc programe de reabilitare și arta negocierii

 

OLGA ȘTEFAN (n. 1988) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca (secțiile „Literatură universală și comparată” și „Limba și literatura română”), iar în 2012 programul de masterat „Istoria imaginilor – Istoria ideilor”, din cadrul aceleiași facultăți. A publicat câteva plachete de poezie în copilărie și adolescență, însă volumele prin care s-a remarcat sunt Toate ceasurile (Vinea, 2006), Saturn, zeul (Charmides, 2016) și Charles Dickens (frACTalia, 2017). Ca elevă, a câștigat majoritatea concursurilor de poezie dedicate tinerilor sub 18 ani și a obținut de două ori premiul I la Olimpiada Națională și la Olimpiada Internațională de Limba și literatura română. Predă limba și literatura română și se pregătește pentru susținerea unei teze de doctorat pe tema „simulacrelor” literare.

 

Coşmar în nota de subsol

locuiesc nu foarte departe
de casa în care m-am născut sau de casa bunicilor, totuși,
la granița cu alt cartier (și asta contează; știu brusc – mi-o spun în engleză:
in a pack of wolves). ecologic vorbind,
orașul e pe moarte.
sunt aici pentru că nu mai am unde să fiu.
visul e lung și insistă asupra
eforturilor pe care le fac ca să le intru în grații;
dezvoltă mai ales frica (nuanțele ei timide) peste care crește
mușchiul călduț al ficțiunii:
empatia și poate chiar complicitatea
cu oamenii străzii; înțelegerea
(și, ca de fiecare dată în care îmi pui în față legi,
religiozitatea) față de regulile sintactice (or else)
ale tribului. orarele lor de prădători și ingeniozitatea furturilor;
undeva, în spatele minții, ideea că le pot ajunge
căpetenie sau regină
(pentru că această situație nu e una normală pentru mine
și nu caut cu orice preț fericirea, ci supraviețuirea,
condiționată de confecționarea de amulete și
amuțirea celorlalte nevoi,
în special a iubirii, care se vede că taie din firele
ambiției
celorlalte femele
și a făcut-o și pentru mine,
în societatea zisă
civilizată).
cea mai mare minciună dintre toate:

acest loc din iad în care am ajuns
e a doua mea șansă

la reușită și echitate.

încerc programe de reabilitare și arta negocierii.
de exemplu: baraca ta e un hazard natural, fie îi dăm foc acum, fie
încetăm să dormim aici. improvizațiile electrice sunt indezirabile și dacă
tot stăm așa
să ne asumăm întoarcerea la natură
și la resursele ei nelimitate.

văd totul clar: motivele pentru care sunt practici
-ca o haină din gardul viu, cu două fețe-
și amenințările lor de hoardă înduioșătoare
cu ceva din prima vârstă a tandreții.
a doua mare minciună: vreau să învăț de la ei.

geamul camerei mele e lipit de geamul unei bucătării
în care cineva a lăsat lumina aprinsă și apa pornită;
veghez ore în șir; apartamentul mi-e familiar
și probabil că știu cine locuiește acolo.
(dintr-un colț al minții aud: Camelia).

acest loc e sfârcul însângerat al promisiunii din care
încercând să te hrănești
comiți un viol (cum se numește atentatul
deloc inocent/ oricât de amuzant/ ultima impresie
că ești un pomeranian deștept, nu o fiară
capabilă de orice,

la sânii plini ai femeii care decide să te înțarce?)

 

©Medeea Iancu

Lumea prieteniei

eram în lumea prieteniei.
mergeam de ceva timp
pe malul unei ape.

mâncaserăm bine împreună
înainte cu o seară; meniu românesc,
vibe ospitalier: ciorbe și
tocănițe, bifată, opțiunea
vegetarian, preventiv, o momeală
din istorii turtite și sandwichuri calde,
în ghiozdanul de școală.

unde malurile îmblânzite cu beton
și restaurantele vesele predispun,
omul-
cel mai potențial singur
și niciodată singur-
mamifer
dispune.

admiram: investițiile cu I mare
(o temă de adulți care au negociat cărucioare
și firme de lapte praf); și (de parcă nu era clar
că totul se va nărui mai curând
decât fizicul nisipiu al fetelor
și granulația suspectă a tipilor
din grup) lăudam
promisiunea de stațiune
în coasta europei civilizate.

putem iubi orașul în care ne-au aruncat
provizii din parașute și l-am revedea cândva, stingheri,
fără marile prietenii formate aici
din bucățele de pătrat tangram
hidoase;

într-un weekend lung, când
o să fie vreme bună
și-n burți au să ne joace iar
animalele vermiforme
ale dorinței.

să stăpânești
arta aceasta
nu e ca și cum ai stăpâni
un animal de tracțiune.

în câțiva ani vom recupera
candoarea de ambră a privirii lor calde;
familiaritatea mustrătoare și forma ochilor mijiți
(ca stând în soare) a oamenilor care se cunosc de când erau mici sau, cel puțin,
de când unul dintre ei era foarte tânăr și lipsit de perspectivă.

mă vor adopta – maimuțică umplută cu paie
atât de jalnică bătând –colibri-
la tobele ei

ca la porțile unei cetăți virtuale
de care nivelul tău mic
nu te lasă să treci.

s-a făcut seară/ la loc/

apusul ne-a lipit primul umbrele
unele de altele.

 

Diana

sunt fiica adoptivă a secolului meu.
el m-a învățat să devin
asertivă.

e suavă
amintirea îndepărtatei carități
și scutul meu neurastenic.

de la un capăt la celălalt,
în după-amiezele din ultimii zece ani

(cum alegi de pe-acum să le angajezi
biografiei)

plouă
și ne bem sărurile
pe terasă.

nu sunt one size fits all,
o falsă cauzală, o problemă de gramatică
pe cerul pudrat cu artificii
al microbiștilor privați de libertăți

(eternii soți dotați cu 6 packs leșinate
și popcorn).

încă e o surpriză
pe această sârmă de telegraf, libertină,
vacuitatea din sânul feminismului rebutat/
crezi că-i poți scăpa
ambiției?
o întrebare de un miliard:

***
parcările din malluri au devenit locuri comune
și ne intră-n vise
ca niște case din copilărie
unde am suferit abuzul indiferenței-
cel mai greu de salvat de la necrozare-
încrederea-n sine.

mori și corpul tău e-nvelit într-o maramă
de chergui
pentru totdeauna.

ne urmărim în mașini
sau trădăm. implică-te în tot, îți spune
naratorul, la trezire, când plângi
pe cohen,
până nu devii o obosită
care pierde noțiunea de ritm și scrie
proze cu ochiuri inegale
(această tunică din urzici
a fratelui mic)

odă ciclului menstrual, odă kilogramelor pe care le ignoră
pentru că este o ființă spirituală, o ființă introspectivă,
o mamă care își ia copilul de la petrecere
și mănâncă pe drum
pachețelul cu tort
la inaugurarea căruia
n-a participat decât din prag
îngânând un la mulți ani
al eșecului,

& peste ani (într-o instituție neutră, cu gard viu,
numere de ordine
și gărzi plictisite),

al trădării.

(nu mă mai ții minte?

eu te țin).

 

©Medeea Iancu

Lee

nici măcar nu regret viața din care m-ai alungat.

tăieturile fin trasate cu un briceag de la artizanat.
toate exploziile pe care le-am fabricat
de una singură.

că nu te-am lovit niciodată,
că nu te-am trezit niciodată;

în verile când singurătatea își făcea sediul
pe teritoriul dezosat al singurei mele carcase

nici nu mi-a dat prin cap să te caut.

te-ai pus în slujba schimburilor simbolice.
te-ai calificat în divizia
porțelanuri grosolane cu ambiții fragile.

ai trăit până la baroc decadent
vârsta egoismului (și în fiecare iunie
simbolic
ieșim
din nou, înfiorate, din camera ta, iar căldura
ne diminuează). visele

nu te acceptă plecată.

retrasă doar
în două camere, cu părinții tăi
absenți, cu disciplina ta echilibrată,
rușinată că ați scăpătat.
dar tot acolo. în orașul meu H.
ca într-o coastă.

fără scop (și uneori din pură întâmplare,
că vreau să ajung în muzeul armelor,
o instituție mereu închisă
de vizavi de ccd,
și nimeresc acasă)
te vizitez. ești tot mai grasă,

încerci să-ți tragi peste fund
o pereche de blugi vechi de-ai mei
care nu te cuprind. când mă vede,
mama ta ți-i smulge din mână.
nu întotdeauna vorbim.

prea mică,

am refuzat compilațiile tale dulci și aluzia;
ieșirile în natură; epuizarea colecției
romanul de dragoste; lecturile tale din sommerset maugham;

cerul care s-a înnorat deasupra noastră și cum
să fi fugit împreună prin ploaie
putea cimenta acea legătură
îndelung proiectată
pe care nu mi-o mai doream:

o zi despre maturitatea tăinuită a fetelor cu sâni și sânge
înainte de vreme, despre naivitatea și sângele tău
atotștiutor.

 

Tristeţea. De continuat

nu ești prețios. îmi amintești poate
puțina viață de oscar la care am ațipit.

cum arată, plină de zăpadă, curtea
unui hotel
în care am stat când ploua. și toate acele întrebări
inocente care te leagă.

(cât am așteptat
cu uniforma de subretă leoarcă
deasupra cabinei de duș,
se făcuse noapte; știi cum e: pândești vinul bun
din minibar și ploaia nu devine ninsoare.
am adormit în obsession.
pe buze au înflorit culorile obscene
ale paletelor hibernale. rujul rupt, rece ca fiorii
din care te extrage dimineața de după un coșmar.
cât am așteptat
semnul tău decorativ, m-am antrenat:
mi-am însușit modestele apartamente
în care te puteai ascunde
am găsit scuze bune trecutului tău modelat din plastilina elastică
a compromisurilor.
am udat ficuși cât tu,
preocupat de diaristica unei vieți problematice, închipuiai
explozii gri, snoabe,
și voci sintetitzate expert;
o perfecțiune nedemnă de stratul de vopsea
dintre liniile subterane.
camelii în părul ars
al vedetelor minore)

nimeni nu ți-a vampirizat dispariția.
nimeni
căzut în năvodul meu de păianjen
care să-mi spună întoarce-te, nu lua
trenul de 5 din halta asta murdară: mi-ar fi plăcut
la micul-dejun
sufletul hăituit
al cuiva ca tine.
să-mi reimaginez, când totul s-a făcut deja,
sexul injectat cu morfină
din care aveam ne împărtășim de câteva ori
(când nu credem în nimeni
și nu crede nimeni
în noi.)

să te fi lipit, orbit white, în părul meu de abanos;
de tăblia patului din care am plecat amândoi:
negru
ca abanosul;

 

be glowing

1.
la 30 de ani aveai deja corpul unei femei de 45,
părul unei femei de 57
și experiența unei muncitoare de 16 ani
care pune produse intacte pe bandă.
(toți colegii,
toți prietenii,
toate cadrele didactice
te-au părăsit.
plantele se agață de oxigenul
din camerele de oaspeți
și păsările, de grinzi)

la 29 de ani
sunt
trunchiată de opțiuni, niciodată
de scintilații. o norocoasă
de nouă generație.

sub părul care-mi arată vârsta, la adăpost,
e scalpul
pe care vor plimba
cele mai calitative lame. în pat,
corpul pe care vor monta
cele mai convenabile proteze.
tălpi să calc pe cimentul din apartament
și nu contează

nici
strălucirea la tub
și nici pielea defazată.

însă vii, curent malign al terorii, cu energia
unui copil debil lăsat să urle
pe coridoare, în prima zi de vacanță.

și eu,
cu niciun istoric
matern,
te aștept să-mi pui în brațe dosare,
să-mi arăți în scrisorile medicale
secretul dintr-un bilet necompostat:
fătul aproape format, îmbrățișat preț de câteva ore
într-un șervețel din căptușeala hainei;

în fața prizonieratului și a anilor tăi de
chiuretaj clandestin,
blocată în consecința matură, pansexuală,
insula devine un loc neprimitor
ca o boală.

oricum te-aș asambla, dragă viață,
cu frică te trăiesc, cu frică îți fac altarul și numai
în coaja de ou
a simțului meu alterat de sălbăticii olfactive
mai găsesc
puțina mea liniște:

viața chemată afară din școală.

2.
cunosc
acest soi de oameni care reușesc să supraviețuiască.
recolta lui
acră și norocoasă. insistența să crească.
nu fac parte din el.

odată scoasă din cuptor, angel cake,
am fost un dezastru;
imaginează-ți

landoul cu cap de păpușă.
rotițe pe torsul teleghidat al lui barbie.

cât omul îmi spune
că ar face orice; că mă susține,
mă joc prin gardul încărcat electric
cu poluanți,
sug translucizi cârcei de viță.
scriu pe fotografia acesor organe cețoase
că sunt o ființă pe care clarviziunile n-au s-o
rănească.

viața tuturor închisă-ntr-un munte de uraniu.
scoasă cu forcepsul norocos al unui obstretician
depresiv
din cărțile tale de școală.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *