Iuliana Lungu: avem nevoie de convingeri pentru a ne simți întregi

©Sash Segal

 

“Convingerile noastre nu trăiesc dacă nu le oferim ocazia să lupte.”
Thomas Mann

 

Prăvălia Culturală: Ce reprezintă și cum apare o convingere?

Iuliana Lungu: Despre noțiunea de convingere, precum și procesul formării ei, am găsit eseul lui H. R. Patapievici, Despre convingeri, credinţe şi certitudini, în Dilema Veche, nr. 135, din 25 Aug 2006, care, dintre toate sursele cercetate, mi s-a părut că reușește să creeze o imagine clară și fidelă stării de a fi convins de certitudinea existenței a ceva ce nu se vede. Așa încât, negăsind cuvinte mai potrivite pentru a răspunde acestei prime întrebări, voi cita și parafraza câteva idei din acest eseu.

“… Convingerile nu pot fi indiferente, întrucît în ele trăieşte amintirea unei lupte. Tăria lor, spre deosebire de indiferenţa opiniilor, e dată de conştiinţa acestui război cîştigat… iar miza încleştării a fost dobîndirea adevărului, sub forma certitudinii de sine.

Convingerea devine obiectivă, chiar dacă aparține unui subiect, prin faptul că s-a instalat în el sub semnul adevărului, la capătul unei lupte, care s-a soldat cu o victorie, în care dubiul a fost înfrînt, iar adevărul cucerit.

Starea de spirit, care însoţeşte această cucerire este certitudinea, care este ca o beţie a victoriei: sufleteşte vorbind, prin pacea certitudinii, în interiorul subiectului s-a instalat convingerea, ca un război cîştigat.

… Etimologia ne învaţă că certitudinea vine după convingere şi este întemeiată de ea – potrivit etimologiei, convingerea conduce la certitudine printr-o luptă în care credinţa a învins, iar dubiul a fost înfrînt. Aici accentul cade pe ideea de luptă, pe victorie, pe triumf.

Analiza logică ne spune contrariul: certitudinea precede convingerea şi ea singură îi poate conferi acesteia temei raţional, de îndată ce adevărul a fost atins – fie printr-un probatoriu concludent, fie prin cunoaştere riguroasă, fie prin desfăşurarea procedeelor de încredinţare, specifice credinţei religioase.

Etimologia pare a ne arăta cum se ajunge, psihologic, la dobîndirea unei convingeri. În timp ce analiza logică a noţiunii pare să ne sugereze cum poate fi ea întemeiată raţional.

Tot analiza logică a noţiunii, prin situaţia de contrarietate în care ne pune, dovedeşte şi că “certitudinea, convingerea, credinţa” formează cu adevărat, prin cuplajul lor, ceea ce Blaga numea, pentru noţiunile cuplate binar, un “cuplu metodologic”.

Credinţa nu ar fi nimic fără certitudine; convingerea nu s-ar putea închega fără credinţă şi nu ar fi decît o încăpăţînare, dacă nu ar căuta certitudinea; dar nici convingerea, nici credinţa nu ar valora nimic dacă nu ar fi permanent confruntate cu adevărul, sub presiunea setei de certitudine a omului care se află în permanentă căutare.

Certitudinea, convingerea şi credinţa nu ar fi atît de strîns legate unele de celelalte, dacă toată viaţa noastră nu s-ar juca pe încercarea de a face invizibilul vizibil, iar lucrurile cele mai de preţ nu ar fi şi cele care nu pot fi în niciun fel nici apucate, nici posedate, nici instrumentalizate, nici cunoscute pînă la capăt.

Într-un sens, aşa cum problema centrală a deciziei este aceea de a lua hotărîrea cea mai bună în condiţii de cunoaştere incompletă, problema centrală a oricărei vieţi este aceea de a se ghida după convingeri care nu pot atinge certitudinea decît prin credinţă, iar această certitudine e întotdeauna failibilă.”(H. R. Patapievici, Despre convingeri, credinţe şi certitudini, Dilema Veche, nr. 135, în 25 Aug 2006)

 

PC: Care ar fi principalele influențe în formarea unei convingeri?

IL: Tendințele egosintonice, adică, acele tendințe spre armonie ale omului, compatibile și coerente cu normele lui individuale, sînt cele care ne împing să ne formăm convingeri. Aceste norme individuale, nu sunt deloc străine de normele culturale, spațio-temporale ale grupului, comunității, ținând cont de trăsătura socială a omului și, implicit, de nevoia lui de apartenență.

 

PC: Care este rolul convingerilor în viața cuiva?

IL: Cred că avem nevoie de convingeri pentru starea de integritate și totalitate. În Vocabularul Psihanalizei al lui Laplanche și Pontalis, expresia conforme au moi (conform eului), este explicată ca fiind o trăsătură caracteristică acelor pulsiuni, reprezentări acceptabile pentru eu, cele care dau starea de totalitate, integritate și ideal.
În concluzie, avem nevoie de convingeri pentru a ne simți întregi, pentru a da sens și formă identității noastre, aflată într-o dinamică și creștere continuă.

 

PC: Cum influențează convingerile identitatea și personalitatea cuiva?

IL: Vă voi vorbi din perspectiva teoriei psihanalitice, care, ca orice teorie, aspiră și ea către adevăr. Se dorește a fi o teorie și o practică profund morală în relație cu adevărul.

De exemplu, apropo de identitatea sexuală vs identitatea de gen, preocupări ale zilelor noastre, dimensiunea psihosexuală a sexualității umane, bisexualitatea psihică, plurivocitatea identificărilor, toate acestea constituie descoperiri ale psihanalizei.

Dacă nu suntem prizonierii unui sex biologic, nu înseamnă că suntem asexuați sau anormali. Această bisexualitate psihică permite jocul identificărilor, empatia și, nu în ultimul rând, creativitatea individului. Toate acestea ne eliberează de limitările apartenenței anatomice, de reducerea individului la corp, dar nu ne face asexuați, anormali. Dimpotrivă, ne face conștienți de existența vieții noastre psihice, de dimensiunea noastră psihică inconștientă, de forța și rolul ei în formarea identității noastre. Identitatea noastră este mai mult decât ceea ce se vede, este ceea ce și cum ne simțim în relație cu noi înșine și cu lumea.

Cred că am putea asocia procesul formării credințelor cu procesul „înscrierii fantasmei în trup”, cum este denumit procesul de erogenizare, din punct de vedere psihanalitic, de către Jacques André, asta pentru o mai bună înțelegere a procesului formării și adâncimii localizării lor. Am mai putea spune că o credință se instalează în mod insidios, poate chiar dinainte de naștere, prin proiecțiile părinților și familiei asupra bebelușului ce urmează a se naște. Cu toții ne naștem într-o cultură cu tradiții, norme și credințe. Ideea este să nu rămânem înțepeniți în istorie. Sarcina ce revine fiecăruia în procesul de individuare, este cunoaștere și integrarea adevărului despre sine și lume.

Altfel, „orice convingere este o închisoare”, spune Friedrich Nietzsche, sau devine o închisoare, dacă e luată ca atare, fără să fie conștientizată și pusă sub semnul întrebării. Care ar fi granița unde integritatea devine treptat închisoare, rămîne de simțit de către fiecare în parte. Un barometru fidel ar putea fi starea de ușurătate și continuitate a ființării.

 

PC: Cum se proiectează convingerile personale în viața socială?

IL: “Convingerile sunt mai puternice decât realitatea”, spune Menis Yousry.

Conform lui Laplanche și Pontalis, mecanismul proiecției este operația prin care subiectul expulzează din sine și localizează în altul, persoană sau lucru, calități, sentimente, dorințe, chiar “obiecte” pe care nu le cunoaște sau le refuză în sine însuși. Este vorba aici de o apărare de origine foarte arhaică, ce acționează atât în patologie dar și în superstiție și în moduri de gîndire “normale”.

Pornind de la această definiție, în contextul întrebării de mai sus, am putea spune că nevoia de a le impune celorlați propriile noastre convingeri, de a ne găsi aliați, poate fi cel mai adesea un semn de nesiguranță în ceea ce privește certitudinea credințelor, convingerilor noastre. Suntem oameni, sensibili, vulnerabili în esență, așa că responsabilitatea noastră e una majoră, în ceea ce privește proiectarea propriilor convingeri în viața socială, ținând cont de diversitate.

 

PC: Pot fi schimbate convingerile? Dacă nu, din ce motiv? Dacă da, cum ar arăta procesul schimbării?

IL: “Convingerile sunt duşmani mai mari ai adevărului decât minciunile.” Nietzsche

Convingerile pot deveni dușmani în momentul în care ne limitează accesul la cunoașterea adevărului și implicit la creștere. Cred că pot fi schimbate, dacă devenim conștienți de aceste limitări. În general oamenii puternici se ghidează după “mirosul libertății”. Schimbarea nu e deloc ușoară, e o nouă luptă, un nou război cu sine și cu lumea. Nu cred că o putem face singuri, așa cum nu venim singuri pe lume, indiferent de gradul de autonomie și ținînd cont de faptul că independența absolută nu există, avem nevoie de iubire și adevăr, ca să putem supraviețui și crește. Pentru asta, avem nevoie de oameni care să ne însoțească.

***

IULIANA LUNGU este psiholog-psihoterapeut de orientare psihanalitică. A publicat eseuri și articole de psihanaliză, a tradus articole și eseuri de psihanaliză. În 2016 a publicat pentru prima dată poezie, pe site-ul qPoem, revista Familia, Vatra, Păvălia Culturală. Poezia ei a fost tradusă în limba engleză de Daniela Hendea și în limba slovacă de Olga Glustikova și Martina Grman și publicată în revista Brat Bratislavsky Literarny Klub. Anul acesta, sub îndrumarea poetei Medeea Iancu, în cadrul unei rezidențe literare organizate de editura Cartea Românească, a pregătit primul său volum de poezii de inspirație feministă. ”Iuliana Lungu scrie despre identitate, despre feminitate și acceptarea/rediscutarea genului; poemele ei sînt un ritual de purificare și eliberare de prejudecăți, șabloane, un ritual aparte care privește sinele și adevărul. Poemele ei vorbesc despre tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre rușine, vinovăție, cenzură, dar mai ales despre vina și rușinea de a fi femeie.” (Medeea Iancu)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *