Liviu G. Stan: Este o încercare de a formula un anumit tip de tristețe europeană

Interviu de
Semmai Qzx

 

 

©Chris Cristina

_______

Liviu G. Stan s-a născut pe 8 martie 1987 în Brăila. A publicat interviuri, editoriale, eseuri, reportaje, cronici literare, antropologie urbană, politologie, proză în Obiectiv Cultural, Orizont, Cultura, Tiuk, Europa, Timpul, Antares, Viaţa Românească, Revista de suspans, Observator Cultural, Discobol, LaPunkt etc. Volume publicate: „Yima” (poezie, Ed. Brumar, 2008), „Sânge de pasăre pe haine” (roman, Ed. Herg Benet, 2014), „Casele vor uita” (roman, Editura frACTalia, 2016).  Editura frACTalia va publica anul acesta ultimul său roman „Filip Manakis: o poveste europeană” în colecția Proză contemporană.

_______

Qzx: De ce ai simțit exigența de a scrie un roman despre o Românie și o Europă în derivă?

LGS: Nu mi-am propus să-l scriu dintr-o necesitate de a radiografia o situație. România se știe prin ce ape tulburi navighează de ani și ani de zile. La fel și Europa. Nu e nevoie ca un scriitor să vină și să pună reflectorul pe niște realități uimitor de coerente în scleroza lor socio-politică. „Filip Manakis: o poveste europeană” este, mai degrabă, tentativa de a găsi o formă ficțională unui partizanat istoric și cultural pe care îl am față de Europa de Est și mai ales față de Peninsula Balcanică; față de traumele și frumusețea acestor pământuri.

Bunicul din partea tatălui a căzut prizonier la Cotul Donului, în cel mai mare dezastru din istoria armatei române. Când eram mic, mă uitam la el ca la o fantomă. Destrămarea Iugoslaviei a fost primul război postmodern televizat în România de după Revoluție. Când eram mic, mă uitam la buletinele de știri de la TVR cu asediul Sarajevoului și, involuntar, mă pomeneam în cartier a doua zi, la partidele de „somata pe echipe”, alergând cu armele de jucărie la fel ca musulmanii bosniaci sub tirul sârbilor lui Radovan Karagici (care apare la un moment dat în roman). Apoi, peste ani, a venit interesul pentru istorie și geopolitică. Și îndrăgostirea de Bosnia, de febra homerică a Balcanilor. Ei bine, în „Filip Manakis” toate aceste lucruri și-au găsit un „punct de fierbere”.

 

Qzx: Următoarea ta operă va fi în acelaș stil, „absurd neo-noir, paranoid, spy-fiction”?

LGS: Acum câteva luni am încheiat un alt roman, „Terra deserta”, care stă la „răcit”. Din câte reușesc să-mi dau seama, nu interacționează stilistic cu „Filip Manakis”. Elementele enumerate de tine – absurd neo-noir, paranoid fiction, spy fiction – le-am folosit fiindcă tipul de odisee din roman cerea astfel de patternuri ambientale.

 

Qzx: Simți vreo diferență între modul în care ai tratat personajele masculine și pe cele feminine în opera ta, relativ la contextul socio-politic de tine ales?

LGS: Personajele le-am tratat în logica unui conflict armat, dar cu multe alunecări în tragicomic pe model Huxley+Hrabal și, evident, pe fiecare în parte în mod diferit, după cum mi-au cerut-o cadrul ficțional ales. Și femininul, și masculinul suferă și văd atrocități.

 

Qzx: În roman folosești două timpuri narative diferite, de ce?

LGS: De fapt, sunt patru timpuri ale narațiunii care se întrepătrund în liniaritatea acțiunii. Doar că două dintre planurile temporale sunt mai puțin vizibile în angrenaj.

1) Timpul oficial: România în așteptarea războiului, apariția lui Toma Bentoiu pe „Monumentul Electricității” de la Barajul Vidraru, protestele, afundarea lui Filip Manakis în povestea de familie a lui Toma Bentoiu (care are excrescențe de povestiri în ramă – sau nested stories -, cu trimiteri spre războiul din Kosovo). Apoi, partea de road novel: plecarea lui Filip Manakis în căutarea fiicei lui Toma Bentoiu, angajată a ONU, prin zona de război, prin labirintul de orașe fictive care devin treptat niște rămășițe ale Poveștii Europei (aluzie la un discurs ținut în 2013 de președintele de atunci al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso), intrarea în atmosfera vag distopică a frontului, cu ecouri din Frații Strugațki.

2) Timpul abscons: Din în când, narațiunea este întreruptă de niște „bruiaje” la timpul prezent, al căror scop se va limpezi abia spre finalul romanului, când iese la iveală o transă terapeutică de vindecare a stresului post-traumatic.

3) Timpul monologului: Între capitole, în prima parte a romanului, apare ocazional un text-fluviu narat de o Voce. Acele interstiții de text-fluviu sunt narate „live” din perspectiva bătrânului Toma Bentoiu, la baraj, cățărat pe fulgerul statuii lui Prometeu.

4) Timpul jurnalistic: Am intercalat în narațiune și niște extrase dintr-un raport fictiv de investigare a crimelor împotriva umanității – mărturii legate de epurări etnice, interviuri, tipuri de batalioane, zone operative, tot ce conține de obicei un astfel de document. Raportul – publicat în viitor – reconstituie firul istoric al războiului, cadrul invizibil în care Filip Manakis își trăiește odiseea.

De ce am folosit mai multe planuri? Fiindcă, tehnic, structura de road novel folosită cerea să se articuleze pe o desfășurare cinematografică care să poată funcționa atât fragmentar, cât și în regim minimalist de frescă. Cam cum face Margaret Atwood în „Oryx și Crake”. Trebuia să țin într-un fel în echilibru întinderea arborescentă a scriiturii, mai ales mini-eseurile strecurate ici, colo în gândurile lui Filip Manakis, și asta a fost metoda dictată de instinct.

 

Qzx: „Filip Manakis” este o poveste despre premisele și consecințele unui război la nivel european. Ar putea fi aceasta o critică a Europei în sine, a unei Europe care a falimentat? Mai este credibil în ziua de azi, în opinia ta, un proiect al Europei Unite? Ce părere ai despre Brexit? Ai vota ca România să facă același lucru?

LGS: În războiul pe care mi l-am închipuit și pe care l-am situat într-un viitor apropiat nu fac altceva decât să brodez pe marginea unor realități geopolitice de actualitate. În special – desantul orwellian al Chinei în spațiul euroatlantic. Nu știu dacă, per total, este o critică adusă Europei. Mai degrabă este o încercare de a formula un anumit tip de tristețe europeană. La un moment dat, pe front, Filip Manakis se întreabă: „Filip Manakis, care este ciobul tău de Europă? Europa melancoliei? Nu. Europa sfârșiturilor de Europă”.

Legat de falimentul Europei, de colapsul UE, discuția este lungă și anevoioasă.

Nu încape îndoială, locul României este în UE și NATO. Acest binom a reușit să țină Europa în cea mai fertilă perioadă de pace din istoria Bătrânului Continent.

Funcționează prost visul unional al UE? Da, funcționează prost, ca mai tot ce înlocuiește diversitatea realității cu bula hiperbirocratismului. Specula autocratică făcută pe seama problemelor UE are la bază și o boabă de adevăr, nu este doar o aglomerație de fumigene.

Chiar dacă nu se observă îngroșat, la Bruxelles și-a făcut loc în ultimii 3-4 ani un soi de dezmeticire din paradigma UE dezvoltată de Jean Monnet, care credea că este suficient să „exorcizezi istoria” dincolo de orice limite ca să obții o Europă unită. Uite că nu e suficient. Trecerea sinucigașă la moneda unică a unor state vulnerabile economic, criza din 2008 și degringolada migrației musulmane au demonstrat că, de fapt, perdeaua se ținea într-o atelă. Discret, chiar și apologeții Comisiei Europene, ca depozit de suveranitate europeană, au început s-o lase mai moale cu treaba asta, văzând că stau pe umerii unui mamut care, în realitate, a oferit niște dezechilibre majore de „ideal” între Est și Vest. Nu poți să pretinzi cedări de suveranitate către centru, iar motoarele centrului – Germania și Franța – să se hrănească din aceste cedări ca niște state-națiune, în timp ce restul trebuie să se comporte doar ca „națiuni civice” de vitrină.

Când ignori forța traumelor istoriei, la un moment dat ți-o încasezi. Asta se întâmplă acum. Norma de civilizație a UE s-a articulat de-a lungul deceniilor pe direcția Vest-Nord, iar Estul, Sudul și Centrul au trebuit să se conformeze meniului de integrare și asta, basta. Ignorându-se specificul suveranității. În Europa Centrală și de Est suveranitatea a fost mereu pusă la grea încercare, prinsă constant în războaie, în prăbușiri de imperii, în pierderi teritoriale, genocide. Experiența frontalieră a acestor pământuri este una preponderent militaristă, de cetate sub asediu. Paranoia și proastele deprinderi acumulate după toate astea nu se spală cu fonduri europene. Genealogiile suveranității din aceste zone au fost transplantate pur și simplu într-o genealogie străină de propria lor istorie. Adică, primitorul respinge imunologic transplantul. Mai devreme sau mai târziu, grefa va face implozie. Acum, grefa a făcut implozie. Și ca să se acopere malpraxisul s-a procedat cu hărnicie la pastila propagandei. LIBERAL vs. ILIBERAL. Cine este necondiționat de partea UE este bun (liberal), cine mârâie împotriva unor evidențe negative cât casa este aruncat în cocină (iliberali). Aaa, să nu confundăm borcanele: asta nu înseamnă că Viktor Orban, de pildă, nu își culcușește mafia la umbra discursului suveranist exploatat în cheie conservatoare, dar asta e doar o metodă de camuflaj politicianist, nimic mai mult, azi e asta, mâine poate fi alta. Sau șarada protocronistă a lui Dragnea.

Cât ne privește pe noi, ne agățăm cu disperare de UE fiindcă am asimilat emoțional integrarea în ultimul deceniu ca pe un garant existențial al luptei anticorupție. Pentru noi, și este normal să fie așa, apartenența comunitară este o baliză istorică – miza de a nu pica în România Tranziției, aflată mereu la un pas în urma noastră. Și cu Moscova în ceafă.

Problema este că am nimerit într-un moment nepotrivit de a ne face debutul în UE. La nici doi ani după aderarea noastră, făcută heirupist, ne-am trezit în plină criză economică, cu austeritatea în casă. Prost context pentru a-ți începe îndrăgostirea de facilitățile Uniunii. În primii ani, UE a însemnat în mare parte doar mobilitate în concedii și undă verde pentru migrație economică. Fondurile europene și căpușarea lor sunt o altă poveste. În linii mari, UE și-a făcut treaba, oricât de cinic ar suna: a deschis granițele pentru remitențe. Fără remitențe, rămând doar la cheremul unui PIB inflaționist, ne-am fi zbătut în angoase financiare albaneze.

Dar subliniat un detaliu: În România, UE înseamnă câteva orașe. Atât. În sate, în special în cele din sudul și estul țării, baroniada șefilor de CAP își vede neabătută de metamorfozele ei politice de după 1989.

Și mai e ceva: captivitatea în propria istorie există. Asta nu pricepe Occidentul din 1990 încoace. De exemplu, predilecția pentru grandomanie la popoarele balcanice este o sechelă structurală a secolelor în care informația istorică a circulat pe aceste teritorii nu cernută prin cercetare științifică, ci prin mitologii transmise oral. Un asemenea contratimp este greu de depășit.

Nu sunt un eurosceptic, ci mai degrabă mă înscriu în europesimismul lui Tony Judt, în sensul că UE mi se pare a încorpora o „Europă hiper-reală, mai europeană decât continentul însuși”. Țin cu UE, dar nu împotriva realității.

Partea bună e că UE a început să învețe din greșeli și se transformă, se adaptează pericolelor, mai greu, dar o face.

Cât despre Brexit, Brexit este un master class: un master class despre manipulare; un master class despre ingerințele serviciilor ruse; și un master class despre cum nu poți părăsi UE fără să plătești niște consecințe comerciale horror.

 

Qzx: Te simți un scriitor român, european, sau ambele?

LGS: Pentru mine nu există un clivaj identitar între român și european.

 

Qzx: Ai face pe reporterul într-un teritoriu asediat precum Philip Gibbs, faimosul corespondent din Primul Război Mondial, sau măcar ca Filip Manakis, pe fronturi nenumite?

LGS: Gibbs a fost un adevărat kamikaze. În ce mă privește, nu mi-aș dori vreodată să mi se facă o așa propunere. Reportajul de război este ceva crunt.

 

Qzx: Care sunt romanele și autorii pe care îi iubești cel mai mult?

LGS: Ei, aici chiar că m-aș pierde în liste și nuanțe. Fiindcă sunt mulți. Înșirui la întâmplare, primii/primele care îmi vin în minte: Flaubert – „Salammbo”, Ismail Kadare – „Amurgul zeilor stepei”, Bohumil Hrabal – „O singurătate prea zgomotoasă”, Cees Noteboom – „Ziua morților”, Alexandru Vona – „Ferestrele zidite”, Arthur Koestler – „Întuneric la amiază”, Kafka – tot, Heinrich Boll – „Partida de biliard de la ora nouă și jumătate”, Andre Pieyre de Mandiargues – „Marginea”, Cristian Robu-Corcan – „Când vine vremea gâștelor sălbatice”, Nathalie Sarraute  – „Portretul unui necunoscut”, Georges Perec – „Un om care doarme”, Ingeborg Bachmann – „Malina”, Friedrich Durrenmatt – „Pană de automobil”, Doris Lessing – „Al cincilea copil”, J.G. Ballard – „Nopți de cocaină”, Arto Paasilinna – „Morarul care urla la lună”, Robert Musil – „Omul fără însușiri”, J.M. Coetzee – „Maestrul din Petersburg”, Faulkner – „Pe patul de moarte”, Italo Calvino – „Palomar”, Ernesto Sabato – „Abbadon exterminatorul”, Oek de Jong – „Un cerc în iarbă”, Giovanni Papini – „Gog”, Lawrence Durrell – „Cvartetul din Alexandria”, Italo Svevo – „Conștiința lui Zeno”, Marquez – „Toamna patriarhului”, Llosa – „Cine l-a ucis pe Palomino Molero”, Martin Walser  – „Cal în fugă”, Herta Muller – „Animalul inimii”, Milan Kundera – „Nemurirea” etc.

 

Qzx: De ce ai început să scrii? Există o imagine în memoria ta care te conectează la momentul în care te-ai decis să devii scriitor?

LGS: M-am apucat să scriu dintr-o plăcere provocată de o întâlnire. Și personajul care mi-a declanșat scrisul nu este unul pe care îl găsești de obicei menționat în perioada primelor căutări ale unui prozator: contactul cu poezia lui Tristan Tzara. Aveam 15 ani când l-am descoperit pe Tzara și apoi, prin intermediul lui, bogăția suprarealismului. A fost un șoc. Când mă gândesc la primul text cu pretenții literare, am în ochi imaginea unei coli A4 bleu. Desenam mult în acea perioadă, dar nu mai îmi amintesc de ce foloseam foi colorate. Am extras grijuliu coala dintr-un sertar, atent să nu o șifonez. După care, deschizând penarul, am scos un creion 9B, cu mină groasă, ideal pentru desenat pe pereți. Și, aplicând rețeta dadaistă, am început să îl imit pe Tzara. Mi-a ieșit o porcărie, firește, dar o porcărie în care mă simțisem mai natural ca niciodată.

 

Qzx: Care a fost primul tău gând când ai terminat de scris acest roman?

LGS: Primul gând? Să-i scriu un mesaj soției mele, care se afla la muncă, și să-i spun că gata, l-am dovedit pe „nemernic” și că sunt rupt de somn. Era octombrie. Într-adevăr, somnul din acea după-amiază de concediu a fost impecabil, ca sub hipnoză.

 

Qzx: Mulțumim mult pentru interviu!

LGS: Și eu îți mulțumesc.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *