Despre convingeri, deadline-uri și delfini

© Sash Segal

ANA-CRISTINA BĂDIȚA, psihoterapeut.

 

În acest moment, apucându-mă să răspund la interviul despre convingeri, sunt exemplul viu al modului în care functionează ele.

Pentru început, să vedem ce sunt acestea: niște idei stabile și bine înrădăcinate despre noi și despre ceilalți care ne determină modul de a procesa informația în prezent și, prin urmare, de a acționa. Ni s-au format în timp, din interacțiuni repetate, constante, cu mediul (de la părinți, bunici, până la colegi, vecinii din curtea blocului, proful de mate, coordonatorul de licență și colegii de ieșit la fumat).

Am început să scriu cu gândul, ulterior conștientizat, că acesta este un articol, nu un interviu, ceea ce pentru mine a însemnat că voi fi evaluată mai aspru și că orice greșeală va fi taxată (există acolo o convingere subiacentă privind evaluarea și standardele). Ceea ce sună de parcă aș spune: ”sunt incompetentă și se va vedea” (un fel de sindrom al impostorului). Mă ajută să-mi amintesc că, în general, oamenii competenți se subevaluează, în vreme ce proștii se cred grozavi, și scriu în continuare de zor la articol – pardon! interviu.

De ce am convingerea ca nu este niciodată de ajuns ce fac? Experiențe din trecut (ex. critici), dar și observând modelul parental (nemultumirea de sine a părinților), care s-au sedimentat in mine într-o nevoie de a demonstra că pot. Ceea ce duce la anxietate de…evaluare, desigur!

Se adaugă la toate acestea presiunea lui ”am fost recomandată” (sunt prietena unei prietene etc.), presiune pe care o resimt din simplul motiv că nu vreau să-mi dezamăgesc prietenii (mai ales pe cei exigenți și performanți in domeniul lor), am percepția că ei ar fi ușor de dezamăgit (sau oamenii în sine ar fi așa) și asta pentru mine ar însemna că, probabil, undeva acolo în…dulap, pot descoperi alte schelete din seria ”de ce să-mi mai fie frică azi?” (Abandonul pândește).

Cum s-au manifestat temerile legat de tema asta până acum?

În primul rând am regretat la nicio zi după ce am acceptat sarcina, pentru că mi-am dat seama că timpul meu e limitat in aceste doua săptămâni, în care sunt mai mult pe munte decât în oraș, și lucrez intens când nu-s pe munte (nu vă doresc să știți cum se simte seara târziu un psiholog cât de cât normal la cap și ce-i vuiește printre neuroni în timp ce curăță cartofii).

Între timp a fost munte, aer curat, au apărut alte emoții și gânduri care m-au îndepărtat de tot de temă. Ce mai, era sa uit de ea cand grohăiau mistreții lângă cort (altă poveste, în episodul următor)!

Apoi m-a apucat panica (în sens ne-clinic, pentru că nu am avut tot cortegiul de simptome, ci doar dureri de cap) generată de gânduri automate (s-au automatizat prin repetiție, de-asta se numesc așa) din zona ”cine m-a pus?! habar nu am de nimic! îmi trebuie zece tomuri de bibliografie despre percepții, convingeri religioase, delfini și cum functioneaza mintea când dormim”.

©Medeea Iancu

Convingerile despre cum suntem (competenți, frumoși, destepți, iubibili sau…inversul) se manifestă în situații specifice (m-a părăsit Mariuca) prin gânduri automate (”oricum avea coșuri!” sau ”viața mea s-a terminat!”) și prin reacții emoționale (încântare, deprimare) și fiziologice (înroșit, bâlbâit, insomnii, plâns etc.). Gândurile se schimbă mai ușor (există tehnici cognitive și comportamentale pentru asta), convingerile mai greu sau…deloc (mai ales când nu suntem motivați sa le schimbăm).

Panica s-a maturat în mine ca un vin ne-bun și s-a transformat într-o leșioasă stare de… semileșin în cursul zilei de azi, când gândul că se apropie deadline-ul m-a luat pe nepregătite. Ce face un om când se sperie? Dupe ce se sperie bine încearcă să facă față situației. În cazul meu, dă fuga la librărie să scotocească după geniala si salvatoarea carte a convingerilor. N-am găsit-o, bineînțeles, ci am găsit multiple abordări din multiple unghiuri ale multicomplexei problematici, așa cum mă așteptam. Despre ce să scrii?

Eu sunt psihoterapeut, nu sociolog sau psiholog „social”: impulsul e să scriu despre… mine. Sau despre individ, cuplu, grupușor de cel mult trei oameni înșirați pe canapea, așteptând bagheta magică, despre care le spun că nu o am și n-am avut-o niciodată.

Rătăcită și deja supraîncărcată cognitiv printre rafturi (se întâmplă când avem de luat decizii rapide, stimulii sunt mulți și greu de selectat cei relevanți, timpul prea scurt și motivația puternică), am luat la repezeală primul tom cu titlul atrăgător, despre iluzia cunoașterii, și am zbughit-o acasă să las paginile să mă inspire. Anticiparea era că voi avea o jumătate de zi la dispoziție, însa știm deja cum se potrivește socoteala de acasă cu planul din librărie. Când ceasul meu de perete cadența apatic ora 22 m-am apucat de treabă. Primul impuls a fost să distilez din oceanul stiințelor cognitive de pe birou cele câteva carți la care m-am restrâns. Apoi, gânduri din sfera celor ”trebuie repede! trebuie acum! unde esti, tu, Muza?!”, generate de convingerea sublimă că n-o sa-mi iasă nici de data asta suficient de bine, m-au determinat să ies din bârlog și să vorbesc cu omul de langa mine.

Știți cum se schimbă gândurile automate? Cât ai bate din palme, dacă auzi cuvintele potrivite! V-ați prins că deocamdată doar ele se schimbă, nu și convingerile?… Ultimele mustesc în adânc. Le mai clătinăm un pic, tot e bine.

Am revenit la interviu cu bunele intenții de a oferi si informație stiințifică, frumușel clasificată în tipuri de convingeri (sau scheme cognitive) despre sine.

Reamintim că ele sunt credințe de cele mai multe ori inconștiente, inflexibile și suficient de subtile încât să nu realizăm că ne influențează.

©Medeea Iancu

Exemple de convingeri despre sine ar fi:
– sunt ”defect” (”defectiveness”), adică inferior, incapabil
”Nu-mi iese nimic bine”, ”Sunt urât”, ”Nu sunt suficient de bun”, ”Nu mă pot compara cu alții”, ”Sunt proastă”, ”Sunt rea”, ”Fac numai greșeli”, ”Nu am nicio valoare”, ”Sunt un eșec”…
De obicei aceste persoane se retrag din relații pentru că se tem că partenerul va descoperi, în cele din urma, acel ”defect” inacceptabil și le va părăsi.

– sunt nedemn de a fi iubit (”unlovable”)
Și ele se pot distanța de parteneri sau evită să se apropie de la bun început pentru a nu se ajunge la deznodământul așteptat: să fie părăsite și să sufere.
”Nu mă poate iubi nimeni”, ”Eu nu contez”, ”Sunt mereu lăsat deoparte”, ”Nu sunt dorit”, ”Nu mă acomodez în niciun mediu”, ”Nimeni nu mă iubeste”

– teama de abandon (relaționată cu teama de a nu fi iubit)
Duce la eforturi disperate de a evita să fim părăsiți.
”Voi fi părăsit dacă îmi pasă de cineva”, ”Nu pot fi fericit pe cont propriu”, ”Nu sunt interesant”, ”Nu sunt așa bun ca alții”, ”Partenerul nu mai este interesat de mine”

– neajutorarea (convingerea că nu avem control asupra vieții noastre, că suntem duși de val)
Astfel de convingeri duc la tendințe de a prelua un control absolut asupra mediului sau de a renunța complet în a mai controla.

– a te simți indreptățit (convingerea că merităm aprecierea și laudele celorlalți indiferent dacă oferim sau nu ceva în schimb pentru că suntem diferiți și superiori)

Astfel de persoane nu prea țin cont de sentimentele celorlalți și au pretenții exagerate. Uneori convingerea de bază este de inferioritate, însa compenseaza dezvoltându-și una de…superioritate pentru a se simți mai bine.

”Sunt superior (și mă aștept ca toată lumea să vadă asta)”
”Dacă nu excelez, atunci nu sunt bun de nimic”
”Sunt special și mă aștept să fiu tratat ca atare!”
”Nu au dreptul să mă critice”
”Eu nu greșesc, EI nu mă înțeleg”
”Trebuie să-mi satisfacă nevoile de fiecare dată”

– hiperresponsabilizarea și sacrificiul de sine

O convingere că rolul nostru este de a avea grijă și chiar de a ne sacrifica dorințele și nevoile pentru alții pentru că suntem responsabili de fericirea lor. În aceste situații ne simțim vinovați și ne cerem iertare excesiv pentru orice greșeală.

”Trebuie să iasă totul perfect; dacă fac o greșeală, sunt un eșec”
”Dacă îl iubesc destul de mult, o să se schimbe”
”Nu mă pot baza pe alții și nu pot cere ajutor; sunt singura responsabilă”
”Dacă au nevoie de ajutor trebuie să-i ajut”
”Dacă nu-i ajut nu am nicio valoare”
”Nu pot să-mi exprim nemulțumirea în relații pentru că nu merit, sentimentele mele nu sunt importante”
Există multe alte convingeri, cum ar fi despre autonomie (”dacă intru în relații îmi pierd libertatea”) sau căutarea de aprobare din partea altora (”dacă nu mă laudă am făcut ceva greșit”), care s-au format în același mod: prin mesaje repetate din partea mediului, de la familie (”nu ești bună de nimic!”, ”colegii tăi ce notă au luat la română?”) la prieteni și parteneri (”nu vezi cum arăți?! iar te-ai îngrășat!” sau ”dacă nu-mi iei Lamborghini mai bine îmi caut pe altul!”).

©Medeea Iancu

În psihoterapie deosebim între convingeri funcționale și disfuncționale. După cele menționate concluzia ar părea să fie că ne cânta la toți păsărelele, ceea ce nu e chiar departe de adevăr (pe diferite voci, mai în șoaptă, mai în cor) pentru că suntem ființe, nu pietre, mereu aflați în echilibru instabil. Totul  ține de nuanță aici: care e doza de convingere că sunt grozav care mă ajută să performez și să nu mă deprim când am eșecuri și de câte picaturi de autosacrificiu am nevoie ca să fiu empatică, dar nu chiar un preș? Greu de spus. Judecăm utilitatea după consecințe. Cum mă simt, cât sens am în viața asta, câte regrete la sfârșitul ei? (ultima fiind o evaluare puțin cam tardivă).

Să nu uităm că mesajele pe care le primim și ne (de)formează pot fi directe, verbalizate, dar și indirecte, însa cu atât mai puternice (o bătaie cântărește cel puțin la fel de mult ca o ofensă și îi transmite copilului că merită sa fie pedepsit, dar și că asta e o modalitate sănătoasă de a interacționa cu ceilalți). Mesajele mixte (un părinte laudă, unul critică pentru aceeași faptă sau primite de la același părinte aflat în toane diferite) duc la o confuzie și mai mare în rândul copiilor: ”eu am copiat la școală, eram un ștrengar și jumătate!” și ”să nu aud că ai fost prins cu fițuici!”.

Identitatea de sine se construiește din adolescență, de obicei prin opoziție cu cea parentală (dacă temperamentul ne permite). Ne modelăm ideile după grupurile în care intrăm și intrăm în grupuri ale căror convingeri ne surâd.
Chiar dacă am fost crescuți în familii ”tradiționale”, cu puternice convingeri despre rolul bărbatului și al femeii în societate și, respectiv, la cratiță, și despre rolul copilului de a asculta și a executa (și de iubi sexul opus), avem libertatea de a ne construi propria viața și de a face alegeri diferite. Cum? Experimentând. Ne expunem la stimuli diferiți, căutând prieteni și iubiți care să ne trateze cu respect și empatie și, treptat, lăsăm garda jos și permitem altor idei să ne pătrundă. Este nevoie de suficientă motivație (la care, uneori, ajungem dupa ce ne-am afundat în cele mai adânci prăpăstii și am supraviețuit printr-un noroc chior) și multă susținere. Procesul nu are etape clar delimitate, ca în manuale, pentru că viața are prostul obicei să funcționeze altfel.

Adoptăm roluri care se suprapun cu personalitatea și valorile noastre (dacă tot suntem hiperresponsabili și pe noi ne lăsăm pe ultimul plan, măcar pădurile și delfinii să fie salvați). Ne implicăm în cauze sociale din motive diverse, atât de diverse că s-ar putea scrie (și s-a scris) tone de cărți pe tema asta. Imaginea pe care ne-o construim (pentru noi și pentru alții) poate avea rădăcini în copilărie, însă înflorește sub ploi prielnice legate de statut, stima de sine și ce e la moda. Putem adera fierbinte la cauze doar pentru că sună bine (și ne deprimăm eficient pe Facebook când alții par că au vizitat jumătate de glob, iar zâmbetele lor triumfătoare ne amintesc că n-am ieșit nici să ducem gunoiul).

Imaginea ne înșeală: ne formăm impresii din primele secunde și le schimbăm surprinzator de greu, deși ne credem deștepți. Mintea utilizează categorii și ignoră detaliile pentru că s-a format cu scopul de a acționa, nu de a rezolva ecuații complexe.

Să facem un experiment.
1. Pe o scală de la 1 la 7, cât de bine înțelegeți cum funcționează fermoarele?

2. Cum funcționează un fermoar? Descrieți cat puteți de amănunțit toți pașii implicați in modul de operare al fermoarului.

3. Acum, pe aceeași scală de la 1 la 7 evaluați încă o dată cunostințele voastre despre modul de a funcționa al fermoarelor.

Există vreo diferență?

Exercițiul este preluat din ”Iluzia cunoașterii” de Steven Sloman și Philip Fernbach, și arată ceea ce ne spune chiar titlul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *