Filmul de animație japonez “Scarlet” regizat de Mamoru Hosoda a ajuns și în cinematografele din România la câteva luni după premiera internațională a anime-ului. Regizorul Hosoda mai este cunoscut de asemenea și pentru celelalte filme ale sale: “The Girl Who Leapt Through Time” / “Toki wo kakeru shojo” (2006), “Copiii lupului” / “Okami kodomo no ame to yuki” (2012), “Belle” / “Ryû to sobakasu no hime” (2021). Scenarist, nu doar regizor Mamoru Hosoda creează povestea narativă în mare parte din filmele sale. Filmul “Belle” s-a bucurat și de dublajul în limba română.

Mamoru Hosoda a fost puternic influențat de animațiile pe care le-a văzut în anul 1979. Două dintre acestea ar fi: “Anne of Green Gables” (1979) – Isao Takahata,  “Lupin III: The Castle of Cagliostro” (1979) – Hayao Miyazaki. Hosoda a analizat deja metodele de regie și compozițiile de cadru ale lui Hayao Miyazaki și Rintaro într-o colecție de eseuri scrise de absolvenți de școală primară. Hosoda a menționat seria “Anne of Green Gables” al lui Isao Takahata drept cel mai influent anime dintre toate. El spune că Takahata, ca „regizor care nu desenează”, l-a învățat că desenul nu este singura modalitate de a domina un film. 

În 1989, Hosoda a văzut un articol în revista Animage care recruta stagiari pentru producția filmului “Only Yesterday” al studioului Ghibli și a susținut un test de recrutare. Deși nu a trecut examenul, a primit o scrisoare de la Hayao Miyazaki, în care acesta îi spunea că a decis să nu angajeze pe cineva ca Hosoda deoarece credea că i-ar diminua talentul.

Revenind la anime-ul “Scarlet”, acesta este produs în colaborare cu Sony Pictures, ceea ce este rar pentru un film anime original. În cadrul Festivalului de Film de la Veneția (2025): animația a câștigat premiul colateral Fanheart3 Award (categoria Nave d’Argento for Best OTP), acordat personajelor Scarlet și Hijiri (protagoniștii filmului). Alegerea numelor este isteață, deoarece Scarlet înseamnă roșu aprins, culoare asociată adesea cu pasiunea, focul sau eleganța, calități deosebit de potrivite cu firea aprigă a eroinei care este cuprinsă de dorința de a-și răzbuna tatăl. Hijiri înseamnă în mod obișnuit sfânt, sacru, maestru spiritual, cel iluminat, referindu-se desigur la ideea de puritate, înțelepciune spirituală. În Japonia, acest cuvânt se mai referă și la sfânt budist sau ascet rătăcitor. Denumirea evidențiază foarte bine caracterul protagonistului masculin, mai ales când și Scarlet îl întreabă pe băiat dacă este cumva călugăr, un mic joc de cuvinte tipic japonez. Deoarece în orice anime sau manga numele reprezintă o parte importantă din personalitatea personajelor, fiind un mic “spoiler”, dacă cunoști însemnătatea numelor.

Povestea, fiind de o profunzime extremă, ne prezintă dinamica vieții și a morții care se află în același loc – un fel de purgatoriu, dar în tradiția budistă japoneză există o credință conform căreia există 49 de zile după moarte. Se crede că sufletul trece printr-o perioadă de 49 de zile în care este judecat în fața a 10 regi ai morții (Jūō). În acest timp, familia face ritualuri pentru a ajuta sufletul să treacă mai ușor. Această perioadă seamănă cu un purgatoriu: nu e nici rai, nici iad, ci o etapă de tranziție și purificare. Atmosfera emană un cadru mistic, plin de secrete.

De asemenea, povestea se mai bucură și de o reinterpretare a tragediei shakespeariene “Hamlet”. Doar că de această dată nu mai avem un prinț cuprins de nebunie, din contră avem o prințesă – lucru ce ne invită la o altfel de contemplare a piesei. O nouă dimensiune i se acordă tragediei arhicunoscute și arhiinterpretate. Un fel de Hamlet pe tărâmul morților – spus pe scurt. Atmosfera este realizată în culori pastel, culori calde combinând animația 2D cu cea 3D unde noul și vechiul, binele și răul, trecutul și viitorul, eternitatea și efemeritatea se întâlnesc într-un cadru greu de definit în cuvinte. Povestea este greu să o exprimi în cuvinte, fără să i se strice lirismul definit de genul anime în general, unde profunzimea este baza oricărei povești, nu o parte din evoluția personajelor. Însă, acea profunzime reflectă nivelul emoțional al fiecărui personaj, de un realism crud, chiar dacă aparent este doar o animație. Emoția se transmite prin forța interpretărilor actorilor, care reușesc cu succes să aducă povestea la viață.

Firul narativ își extrage puterea din maturizarea personajelor: Scarlet și Hijiri evoluează învățând să conlucreze cot la cot, deși la început par a fi total opuși. Stilul clasic de “enemies to lovers” face ca povestea să fie atrăgătoare pentru orice tip de public, fiind o poveste de iubire tandră, fără prea mult romantism pasional. Personajele sunt extrem de bine conturate, iar direcția regizorului de a merge pe o piesă de teatru fiind foarte interesantă, chiar surprinzătoare. Celelalte personaje “terestre” păstrează numele clasice din tragedie: Claudius, Gertrude, Polonius, etc. Spun “terestre”, fiindcă mai există și personajele din “lumea de dincolo” pe care vă voi lăsa să le descoperiți singuri.

În mod normal, o comparație între penultimul film lansat în anul 2021 “Belle” și cel lansat în 2025 “Scarlet” nu s-ar putea face o comparație adevărată, dar aș vrea să subliniez o similitudine: ambele eroine pătrund în lumini diferite decât cea cu care sunt ele obișnuite și ambele caută să înțeleagă înțelesul din spatele morții unuia dintre părinți. Deși lumile sunt diametral opuse: cea virtuală vs cea de dincolo, lungmetrajele folosind animația 3D, Scarlet este mult mai puternică, matură și mai stăpână pe ea însăși decât Suzu/Belle, deși ambele eroine au o evoluție și o transformare uluitoare spre finalul poveștii. Fiecare poveste se remarcă ca fiind autentică și fiecare vine cu propria frumusețe vizuală, dar și narativă.

Muzica (compusă de Taisei Iwasak) este eclectică și energică care se unește perfect cu evoluția lui Scarlet și cea a lumii spiritelor.  Hosoda a subliniat că dorința de a explora tema răzbunării a stat la baza conceperii proiectului, considerând „Hamlet” drept una dintre cele mai vechi și relevante povești de acest tip. Alegerea unei protagoniste feminine, o prințesă medievală, a reprezentat o decizie deliberată pentru a aduce o perspectivă nouă asupra conflictului dintre răzbunare și iertare. Regizorul a declarat că, spre deosebire de alte adaptări, a dorit să răstoarne paradigma clasică a tragediei shakespeariene: dacă în „Hamlet” fantoma tatălui cere răzbunare, în „Scarlet”, spiritul părintelui îi cere fiicei să ierte. Această inversare a motivației centrale a generat un conflict interior profund, reflectat atât în evoluția personajului principal, cât și în structura narativă a filmului.

Mamoru Hosoda a mărturisit că alegerea temei răzbunării a fost influențată de contextul global post-pandemic și de creșterea conflictelor internaționale, considerând că ciclul aparent nesfârșit al răzbunării este la fel de relevant astăzi ca și acum 400 de ani. Regizorul a dorit să ofere o reflecție asupra modului în care indivizii și societățile pot rupe acest cerc vicios, propunând o alternativă bazată pe compasiune și transformare personală. În plus, Hosoda a recunoscut că experiența sa ca părinte a influențat profund mesajul filmului, dorind să transmită generațiilor viitoare speranța unui viitor în care alegerea vieții și a iertării să prevaleze asupra dorinței de răzbunare.

Regizorul a optat pentru o structură narativă care alternează între realismul istoric al Danemarcei secolului al XVI-lea și o lume de dincolo (Otherworld), inspirată de „Divina Comedie” a lui Dante și de alte opere clasice. Această alternanță a permis explorarea vizuală și tematică a graniței dintre viață și moarte, trecut și prezent, realitate și mit. Regizorul a colaborat strâns cu echipa artistică pentru a asigura coerența vizuală și emoțională a filmului, insistând asupra detaliilor expresive ale personajelor și asupra integrării armonioase a tehnicilor 2D și 3D.

Jin Kim, unul dintre cei mai apreciați character designeri din industria globală, cunoscut pentru contribuțiile sale la Disney („Frozen”, „Tangled”, „Big Hero 6”), a fost responsabil de designul personajelor principale, Scarlet și Hijiri. Kim a adus o abordare care combină sensibilitatea 2D cu adaptabilitatea la modelele 3D, facilitând astfel tranziția între cele două stiluri de animație. Kim a declarat că designul lui Scarlet a fost inspirat parțial de personajul Belle din filmul precedent al lui Hosoda, „Belle”, cele două împărtășind trăsături de caracter precum curajul și vulnerabilitatea. Pentru Hijiri, Kim s-a inspirat din fizionomia celebrului jucător de baseball Shohei Ohtani, dorind să creeze un contrast vizual și de personalitate între cei doi protagoniști.

Nobutaka Ike, cu experiență în filme precum „Paprika”, a coordonat direcția artistică a fundalurilor și a scenografiei. Ike a urmărit să redea autenticitatea epocii medievale, inspirându-se din picturi, gravuri și documente istorice despre Danemarca secolului al XVI-lea. Echipa de background artists a lucrat la realizarea unor peisaje vaste, inspirate de deșerturile din „Lawrence of Arabia”, dar și de gravurile nordice ale epocii. Osamu Mikasa a definit o paletă cromatică ce alternează între tonuri reci, terne pentru lumea reală și nuanțe saturate, aproape suprarealiste, pentru Otherworld.

Pentru costume, s-au consultat surse istorice despre vestimentația daneză din perioada 1550–1650, inclusiv inventare, picturi și textile autentice, pentru a reda cu acuratețe croiala, materialele și accesoriile epocii. S-a acordat atenție detaliilor precum broderiile, evitând clișeele hollywoodiene și adaptând elementele pentru a servi atât autenticitatea, cât și expresivitatea vizuală. „Scarlet” a reprezentat un salt tehnologic pentru Studio Chizu, trecând de la un raport 50/50 între 2D și 3D (ca în „Belle”) la aproximativ 80% CG și 20% animație tradițională. A fost o colaborare strânsă între animatori 2D, modelatori 3D, specialiști în efecte vizuale și programatori AI.

Pentru a putea încheia această recenzie despre unul dintre filmele acestui an, un film care cu siguranță îmi va rămâne în suflet, vă invit și pe voi să vizionați anime-ul Scarlet la cinema, mai ales dacă vă doriți o experiență profundă de regăsire a sinelui. Fanii anime se vor simți ca la ei acasă, iar ceilalți vor descoperi o lume nouă care reușește să nu fie clișeică, ci plină de surprize. Părerea mea este că acest nou film de animație japonez primește 10/10.

MONICA OLTEANU este studentă la specializarea Cinematografie, Fotografie, Media, în cadrul Departamentului Arte și Media al Universității din Craiova. 

The post Scarlet (o combinație între Hamlet și mitologie) appeared first on Prăvălia Culturală.

Calladita este primul lungmetraj regizat de catalanul Miguel Faus, realizat cu  active digitale criptografice, adică NFT-uri (jeton nefungibil). Regizorul mărturisește că a ales această metodă după ce a eșuat în strângerea banilor din sursele tradiționale. În plus, nu dorea să depindă de nimeni pentru a prezenta o poveste în care el credea. Astfel, a lansat o campanie de strângere de fonduri pe blockchain (reușind să obțină aproape 700.000 de euro), folosind un sistem care democratizează, într-un fel, arta, permițând artiștilor să-și vândă opera fără să facă compromisuri. Firește, aici apare întrebarea logică: ce artist își poate permite să dețină NFT-uri? Pentru a intra în această dinamică, este nevoie de resurse financiare minime. Să zicem că aici intervine o chestiune de clasă – artiștii din clasa de mijloc, spanioli și catalani, dețin un anumit statut și o influență, chiar dacă limitate.

Miguel Faus studiază la London Film School și își începe cariera scriind critică de film pentru ca apoi să intre în industria de film spaniolă. Adică, intră în miezul problemei. Și, cum se întâmplă peste tot, își dă seama rapid cât de dificil este să te afirmi într-un sistem plin de obstacole și cumetrii, și să tot aștepți oportunități. De aceea, a căutat alte soluții pentru a-și produce singur filmul. 

Calladita (care s-ar traduce prin „tăcuta” sau „cumințica”, cu o conotație peiorativă) tratează un argument sensibil, munca imigranților fără acte, de fapt, a femeilor care lucrează în serviciile domestice. Filmul critică în același timp și burghezia catalană, elita bogată care are impresia că i se cuvine totul. Interesant, îmi zic. Cu toate acestea, în timpul vizionării, nu am putut să nu mă întreb cum poți face o critică socială, dintr-o poveste cu un sâmbure politic, având o poziție destul de privilegiată și rămânând distant în legătură cu aspectele aduse pe ecran. Într-un fel, este o metodă de a evita exprimarea directă a unor adevăruri, de teama să nu pari tezist sau dogmatic.

Regizorul explică în numeroase interviuri că a dorit să lase publicul să tragă propriile concluzii, neintenționând să genereze o mișcare revoluționară, ci limitându-se doar la reflectarea unor realități cotidiene. Totuși, nu am putut ignora această modalitate de a se apropia, pe de-o parte, de  subiecte care pun degetul pe rani deschise și, pe de altă parte, de a nu da atenție conotațiilor politice pe care acestea le transmit. Firește, dezbaterea pe aceste teme sociale și politice e mult mai nuanțată, însă, vrând-nevrând, această atitudine a artistului de neasumare poate părea, în mod inevitabil, ușor ipocrită.

Acest thriller cinstit, filmat într-o paletă de tonuri albastre, într-un stil, să-i spunem, mediteranean, are în centru povestea Anei (Paula Grimaldo), recent venită din Columbia, angajată fără acte în casa de vară a unei familii înstărite și capricioase din Costa Brava. Întreaga acțiune se desfășoară în această casă luxoasă, lăsându-ne impresia că spațiul la care visăm e, de fapt, găunos și superficial, dezvăluind astfel toate fațetele cinismului. Planurile lungi evidențiază două dimensiuni spațiale: bucătăria, unde Ana își desfășoară munca și zona de socializare a familiei, dominată de artificialitate și dezgust. Vedem constant această delimitare între perspective -cum ești văzut și cum te vezi- ca un principiu firesc pentru cei preocupați de propria bunăstare. În concepția stăpânilor, servitoarea trebuie să fie muncitoare tăcută, liniștită, și ascultătoare pentru a merita privilegiul de a lucra în casa lor, detaliu repetat de-a lungul filmului. Ana nu are voie nici măcar să hrănească o pisică vecină sau să meargă la plajă, cu excepția momentului  în care stăpânii decid să facă un act altruist, invitând-o la o plimbare în caiacul lor. În rest, trebuie să lucreze de dimineață până seara, fără să fie plătită în plus și fără vacanțe. Practic, Ana e un robot sclavagist. Funcționează atâta timp cât e amabilă și eficientă, vorbitoare de spaniolă, da, un stereotip folosit pentru femeile din America Latină, atunci când este justificată preferința pentru acestea în fața altor imigranți. Tensiunea se acumulează, se strânge multă frustrare care va izbucni mai târziu, când Ana găsește modalitatea perfectă de a se răzbuna.

Nu putem trece cu vederea combinația de influențe din celebrul Paraziții al lui Bong Joon-ho, accentele onirice și politice din filmele lui Luis Buñuel sau elemente estetice inspirate din cinematografia lui Michel Franco. Am observat și un dialog tangențial cu viziunea Lucretiei Martel în plasmarea ipocriziei burgheziei. E de apreciat coloana sonoră a filmului, compusă de Paula Olaz, impresionantă prin acordurile configurate din diferite stiluri muzicale în funcție de clasele sociale prezentate în poveste.

 În final, trebuie să adaug că se remarcă o atenție minuțioasă pentru fiecare detaliu din film, atât în scenariu, cât și în conceptul vizual, rezultând un produs aproape fără cusur, însă construit din clișee. Totuși, nu ne împinge la o complacere confortabilă, la o acceptare a unei perspective călduțe, fără să ne punem prea multe întrebări? Ei bine, este necesară o reflecție atât despre povestea propriu-zisă, cât și despre contextul în care e produs acest film, o dezbatere utilă care să ne ajute să conștientizăm unele fațete ale  sistemului capitalist în care trăim.

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post Calladita: o satiră socială appeared first on Prăvălia Culturală.

Ce înseamnă filosofia politică și de ce este relevantă în ziua de azi? În mod cert, nu reprezintă o soluție rapidă pentru rezolvarea problemelor cotidiene, însă ne poate  oferi o modalitate de a înțelege complexitatea aspectelor sociale care sunt adesea interconectate cu politica.

Am văzut recent un film care m-a pus pe gânduri,  „Puan” (2023). Așa se numește o stradă din apropierea Facultății de Filosofie din Buenos Aires, unde, de fapt, se și desfășoară cea mai mare parte a acțiunii. De la bun început, vreau să precizez că această producție, regizată de María Alché și Benjamín Naishtat, pare să prezică situația politică din Argentina în contextul instalării noului președinte “liberal” Javier Milei (bine, vorba vine, liberal, pentru că, în practică, nu prea e așa).

María Alché a studiat filosofia înainte de a intra la școala de film, iar primul ei rol l-a avut în filmul “La niña santa” (2004), de Lucrecia Martel. Din start, se observă o fuziune între cele două pasiuni – filosofia și filmul – care se desprinde din dialogurile personajelor, replici construite cu un substrat filosofic și un subtext inteligent, integrate într-un context potrivit.

Pe scurt, avem un profesor de filosofie, Marcelo (Marcelo Subiotto), care încearcă să concureze cu un alt profesor, Rafaelo (Leonardo Sbaraglia), școlit în străinătate, cu o experiență covârșitoare și o alură modernistă și seducătoare. Însă, pe lângă conflictul principal dintre cei doi bărbați, izbucnește un alt conflict, de data aceasta, național, iar facultățile sunt amenințate cu închiderea din cauza resurselor financiare supărător de infime, aprobate de guvernul aflat la conducere. Educația care, în trecut, era gratuită în această țară latino-americană, este acum lăsată de izbeliște și considerată o resursă neprofitabilă pentru conducere, cu investiții mari și rezultate nesatisfăcătoare pentru piața capitalistă. În special, filosofia, o disciplină care pare de umplutură pentru mulți de la conducere. Și, totuși, e foarte intrigant să predai filosofie, uneori atragi admirație, alteori, milă, iar aceste aspecte sunt ilustrate în film prin contrastul dintre personajele masculine, care consolidează structura narativă.  

Marcelo este acel profesor de filosofie care, după propriile cuvinte, nu știe  să facă altceva decât să descifreze mesajele gânditorilor predecesori. Se găsește într-o situație specială, după moartea unui coleg faimos și iubit de studenți, este împins să se pregătească pentru a ocupa postul de titular al catedrei de filosofie politică deținut de acesta, însă nu îi este deloc ușor pentru că fermecătorul lui contracandidat îi taie elanul.

Își duce existența într-un mod simplu, este un profesor care contextualizează dinamica filosofică și o expune în fața studenților într-un mod inteligibil și revoluționar și ajunge, cel puțin, să incite la activism și mobilizare. Îmbrăcat modest, mereu cu un rucsac terfelit, folosind transportul în comun, e surprins mai tot timpul învăluit în gânduri. Dorește să se ocupe mai mult de familie, dar nu reușește niciodată. Așadar, putem spune că este un spirit preocupat de gândire și nu de aparențele sociale, deși îl frământă problema banilor care nu sunt deloc suficienți pentru un trai decent. Aici se face aluzie la precaritatea în care trăiesc uneori profesorii, întâmpinând dificultăți în primirea salariilor la timp, pentru că, nu-i așa, sunt considerați oameni care trăiesc cu aer. Observăm această zbatere continuă în haosul urban, printre datorii și responsabilități, ipocrizie și necazuri. Nu este vorba despre o dramă în totalitate, ci e o comedie în toată regula, potrivită pentru aceste vremuri tumultoase. Una dintre scenele mele preferate este aceea în care Marcelo încearcă să-i explice unei cucoane pretențioase ițele filosofiei lui Heidegger, însă reușește s-o încurce și mai mult. Sau scena când această doamnă putred de bogată îi cere lui Marcelo să facă un “show filosofic” de ziua ei ca să-l înlocuiască pe  magicianul pe care îl angajase, dar care s-a îmbolnăvit în cele din urmă. În esență, avem aici o acrobație scolastică despre cum percepem filosofia în viața socială, uneori, prea pompos, iar, alteori, e luată în derâdere.

Filmul acesta mi-a amintit de rolul profesoarei de filosofie, interpretat de Isabelle Huppert în “L’Avenir” (2017), de Mia Hansen-Løve, care nu se lasă atinsă de chestiuni ideologice și încearcă să ofere o interpretare filosofică studenților ei fără a cădea în dogmatism. Totuși, în film există o revoltă a studenților cu accente politice împotriva guvernului lui Sarkozy, alături de o mobilizare a energiilor similară cu cea din anii ’60 în Franța. În “Puán”, profesorii se implică în viața socială și, implicit, în protestele studenților. Filmul subliniază euforia dezvoltată într-un grup solidar de persoane și ideea că împreună pot ajuta la transformarea socială în folosul bunurilor comune și publice.

 E un film simplu, dar care aduce în prim-plan aspecte profunde, umane, mai degrabă decât formale, cum ar fi relațiile sociale în timpuri încercate de politici neoliberale, goana după prestigiu și afișări elitiste sau, pur și simplu, o pledoarie pentru a dispune de timpul liber pentru gândire, reflecție, imaginație, o viziune considerată uneori o pierdere de vreme sau leneveală. Mai sunt și alte teme care merită descoperite în această peliculă. Musai de văzut!

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post Puan: o comedie filosofică appeared first on Prăvălia Culturală.

La Mesías e un serial fabulos, la propriu și figurat, care ți se înfige în minte și acolo rămâne! Și mă emoționez de fiecare dată când mă gândesc la ce am văzut, la cum pot descrie acele senzații sau sentimente pe care le aveam în timpul vizionărilor.

Știam destul puțin despre mișcarea religioasă Opus Dei, iar serialul este pe această temă, în special, sunt abordate aspecte ce țin de fanatismul și influența religiei asupra oamenilor, când aceștia sunt manipulați să creadă într-o presupusă figură atotputernică sau sunt expuși de la o vârstă fragedă la o credință obsesivă.

La Mesías este un thriller despre traumele copilăriei care se adâncesc din ce în ce mai mult odată cu maturizarea, odată cu deziluzia dragostei maternale. Autorii serialului (cei doi Javis: Javier Calvo și Javier Ambrossi) sunt povestitori geniali, cu o imaginație grozavă, macrocosmică, dând o formulă cinematografică presărată cu elemente din filmele gore, SF, musical și alte delicatese simbolistice, care fac din serialul acesta o operă fascinantă. În primă instanță, filmul mizează pe backstory-ul personajelor antagoniste ca să le putem înțelege reacțiile, trecutul, exagerările și plăcerile. Premisa nu este ieșită din comun, o mamă abuzată (interpretările în diferite etape ale vieții aparțin actrițelor Ana Rujas, Lola Dueñas și Carmen Machi) scapă din tentaculele partenerului hărțuitor și trece prin mai multe faze ale mizeriei și suferinței, până când întâlnește un bărbat salvator (un rol interpretat excelent de solistul Albert Pla), dar e exagerat de amabil încât îți vine să-l pălmuiești. Oricum, aflăm că și el a suferit în trecut, iar religia este un pansament, însă dintr-o dată se transformă în cangrenă. Vai, câtă frustrare am putut să acumulez în timpul filmului și bine că nu eram lângă el, că-l și luam la smotocit. Dintr-un alt punct de vedere, e ce trebuie, deoarece personajul reușește să te oftice și, în același timp, să te facă să simți compasiune pentru el.

Noul cuplu, împreună cu cei doi copii din relația anterioară, se mută într-o casă rurală, deteriorată, care m-a făcut să mă gândesc la casa Usher și cea din Zone of interest, doar cu zvâc spaniol, un du-te-vino între magic-chinuitor-halucinant și realism.

Și, astfel, începe o tortură lentă și continuă, picătură cu picătură, care se infiltrează în fisurile pereților casei care mai adăpostește și alte șase surori, născute într-un ritm implacabil, an de an. Ca urmare, vedem cum o mamă fără scrupule devine un monstru, pe măsură ce repetă acest sacrificiu, iar repetiția este un ciclu vicios al repulsiei, ajungând la un punct culminant al groazei. Începe să se considere aleasa lui dumnezeu, creează un adevărat templu al fricii în microsocietatea pe care o conduce, manipulându-și fiicele și transformându-le în niște păpuși obediente. În timpul filmului, te întrebi dacă nu cumva este o reacție normală ca o persoană supusă la presiune, sub masca unei afectuozități dubioase, să-și exteriorizeze frustrările și să devină, la rândul ei, o torționară. Îți dorești mereu ca fetele să scape din capcană, dar se pare că sunt încurcate într-o pânză fin formată și pricepi, într-un final, de ce nu pot s-o facă. Iar serialul nu este despre asta, despre evadarea lor, ci despre înțelegerea unei astfel de dragoste morbide atât din partea mamei, cât și din partea copiilor.

Mereu facem compromisuri și ne e ușor să vorbim despre alții, însă este greu să scăpăm de tortură cu ușurință. Ceea ce e foarte bine arătat în filmul acesta, e faptul că chiar și atunci când reușești să fugi, rămâi marcată de o traumă internă, de o durere persistentă. În plus, mai există și teama că alternativa aleasă nu este cea mai bună, iar viața este adesea înșelătoare. Într-una din scene, după ce una dintre fete reușește să scape, să se elibereze din închisoarea-templu, realizează că nu știe cum să se comporte în altă societate, că are nevoie de religie, dar nu sub o formă violentă, ci să simtă că e alături de cineva, să facă parte dintr-o comunitate spirituală. Desigur, situațiile care implică atașament, indiferent de circumstanțe, pot genera tulburări afective la maturitate. Extraordinare sunt și secvențele în care fetele ajung cântărețe faimoase, predicatoare religioase cu niște videoclipuri usturător de hilare, deși pentru ele faptul că sunt împreună prin muzică înseamnă fericirea maximă.

Într-o oarecare măsură, serialul amintește de atmosfera tensionată și opresivă din filme precum Dogtooth (2009) de Yorgos Lanthimos și El castillo de la Pureza (1972) de Arturo Ripstein, drame încărcate de frică, obsesii și interziceri cu o perspectivă asupra puterii și autorității, subordonate unei valori dogmatice. Una peste alta, vorbim despre un serial de cult, nu doar prin imaginea excelentă și scenariul superb scris, dar și prin muzică. Ei bine, aici avem tot soiul de muzici interesante, în special, pop rock-ul anilor ‘80 sau ´90, ca de exemplu, It must have been love (Roxette) cântată în spaniolă. Dar și melodii cu tematică creștină foarte catchy sau balade moderne, precum melodia El Árbol, compusă de Amaia, una dintre talentatele cântărețele, pe val, în Spania, și actrița care interpretează rolul uneia dintre fiicele protagoniste.

E un serial care doare și te face să lași lacrimile să-ți curgă în voie pentru că ai senzația că ai trecut printr-o situație similară în viața personală. Da, câteodată pare exagerat, acțiunea se duce spre zone și mai înalte, deoarece unele secvențe sunt construite cu inteligența artificială, deși sunt incorporate foarte bine în structura filmică. E o combinație vizuală mai mult decât lynchiană. 

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post Constalații familiale și legături bolnăvicioase – La Mesías appeared first on Prăvălia Culturală.

În fiecare zi descopăr filme latino-americane din ce în ce mai bune. Ador cinematografia sud-americană pentru că-i înțeleg nuanțele și ideologiile subiacente, iar câteodată am impresia că sunt acasă. Ar fi o surpriză plăcută să fie mai multe filme din acest continent și în România! Cine știe, poate că se va rezolva ceva în viitor în privința asta. Am o slăbiciune pentru filmele argentiniene, în special pentru cele ce reînnoiesc dinamica relațiilor umane și pun accentul pe construcția unui univers imaginar intersecțional, din care avem multe de învățat. Deși nu cred că un film îți poate schimba viața, consider că poate influența modul în care înțelegem și analizăm anumite realități, ceea ce este într-adevăr fantastic.

Și ca să nu mai lungesc pledoaria, filmul care mi-a atras atenția a fost “Blondi” (2023), opera prima, regizat de actrița Dolores Fonzi. Auzisem despre el de la un prieten argentinian care mi-a stârnit curiozitatea, spunându-mi că este povestea unei mamă singure, tinere, cu părul blond de vrăjitoare contemporană și cu un job precar. Are un fiu, adolescent, talentat și inimos. E o mamă fabuloasă, cu un stil de viață destul de îndrăzneț, fumează joint după joint, escaladează statui, și e mereu înconjurată de adolescenți. În plus, și ea are o mamă și o soră care ies din tipare, prin manifestări radicale de iubire și perspective neobișnuite asupra realității. Firește, cu multe drame la mijloc. Să zicem că ar fi mai un lucru de semnalat aici, este vorba de o abordare socialistă a iubirii între generații, într-o constelație umană guvernată de mame.

Scenariul a fost scris în colaborare cu Laura Peredes, cea care a mai contribuit la scrierea poveștii din superbul “Trenque Lauquen”, ales drept filmul anului 2023 de către revista “Cahiers du Cinema”. Am impresia că există o corespondență între cele două filme, prin modul în care sunt tratate personajele. Și este evident că sunt folosite convențiile narative doar pentru a le deconstrui ulterior, dezvăluind o fațetă neexplorată atât în imagini, cât și în poveste.

Cum ar putea fi reprezentată o relație care să nu fie bazată pe puterea inerentă a unei persoane adulte asupra unui adolescent sau pe ideea că viziunea adultului ar trebui să primeze într-un raport ierarhic unde cel mai tânăr este nevoit se supună mereu celui mai în vârstă doar pentru că se presupune că acesta ar avea mai multe cunoștințe și experiențe? Ei bine, în filmul acesta avem altceva, o relație orizontală de putere între mamă și fiu, un schimb reciproc de concepții, în care dorința de a învăța unul de la celălalt este cultivată cu generozitate și iubire.

Eugenia, de fapt, Blondi pentru fiul ei Mirko, e o femeie care pare determinată să nu se lase copleșită de greutăți, tocmai pentru că are o familie care o sprijină. Pe parcursul filmului, observăm că această dinamică relațională și afectivă se redefinește constant cu fiecare gest din partea membrilor familiei, într-un fel de complicitate care implică suroritate. Ce e interesant în acest film e că, deși pare să fie despre situația mamei, această impresie se diluează odată cu interacțiunile dintre personaje. Relevanța lui Blondi, ca protagonistă, este susținută doar prin reciprocitate, prin dăruire și prin schimbul de energii, ilustrând o deconstrucție a ierarhiilor care devine evidentă pe parcursul întregului film.

În timp ce vedeam filmul, mi-au venit în minte diverse conexiuni cu “Una mujer sin cabeza” (2008), de Lucrecia Martel, cel puțin la nivelul construcției personajului feminin. Martel are o abordare mult mai pragmatică și intelectuală, cu multe ezitări și pauze, pe când în filmul lui Fonzi, protagonista are o încărcătură dramatică cu puternice conotații sociale, reflectată în dimensiunile narative care dezvăluie o dramă plină de speranță și nu atât de pesimistă cum se întâmplă în povestea primei regizoare. Când fiul lui Blondi pleacă să studieze la Barcelona, ea nu privește această plecare ca pe o tragedie, ci mai degrabă ca pe o evoluție firească a lucrurilor, o deschidere către noi orizonturi pe care nu le anticipase. În schimb, în filmul lui Martel, femeia este obsedată constant de propriile traume, acțiuni și pierderi, o analiză psihanalitică a identității, perpetuând dramatismul. Fonzi oferă o interpretare plină de vitalitate prin prisma unor chestiuni ce țin de clasa socială, într-o manieră directă și fără fandoseli teoretice. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place la fel de mult și filmul lui Martel, dar e bun pentru timpul lui. Și pentru feminismul de atunci.

Bineînțeles că m-am mai gândit și la relația toxică dintre mamă și fiul ei, așa cum o vede Xavier Dolan în filmul lui clasic, “Mommy” (2014), în special, la modul în care este construită legătura afectivă dintre cei doi. Fonzi explorează acest spațiu tensionat prin scene care ilustrează generozitatea și datoria pe care o are unul față de celălalt.

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post O familie fericită – Blondi appeared first on Prăvălia Culturală.

Se pare că 2023 a fost anul ecranizărilor, iar “Que nadie duerma” este o adaptare subversivă a romanului omonim, semnat de Juan José Millas, în care sunt îmbinate diverse genuri și stiluri, de la comic la horror, de la road movie la revange thriller. O dramă care te ține cu sufletul la gură până la ultima scenă. Un singur aspect negativ este afișul destul de puțin atrăgător, care nu îi face dreptate filmului. Chiar și trailerul, deși în general cred că sunt eficiente, a căzut într-un clișeu. Cu toate acestea, lăsând la o parte elementele paratextuale, filmul reușește să te prindă într-o lume ficțională fascinantă.

Scenariul a fost scris la patru mâini, regizorul optând să lucreze cu Clara Roquet (un nume promițător), iar acest duo reușește să contureze într-un mod mai expresiv și complex dimensiunea personajului feminin, deschizând astfel calea către o perspectivă nuanțată asupra poveștii cinematografice.

Lucía, interpretată genial de Malena Alterio, carismatică și dulce, își pierde locul de muncă dintr-o companie frauduloasă unde a lucrat timp de 20 de ani ca programatoare, și nu-i mai rămâne decât să se apuce de taximetrie. Singură, având în grijă un tată capricios, Lucía realizează că viața pare să fie complicată până în momentul în care se îndrăgostește de un vecin artist, dar și acesta dispare din peisaj. Până aici, ni se pare destul de conformist, cotidianul firesc pe care îl trăim cu toții, dar în călătoria ei de zi cu zi se adaugă ceva mai multă dramă, întețită de o muzică tăioasă cu acorduri din “Nessun dorma”, din opera “Turandot”, de Puccini. Și acum e acum! Se țese coșmarul.

Încă de la începutul filmului pornim cu o linie melodie alertă și cam înfricoșătoare ce depășește ritmul acțiunii și amplifică tensiunea, anunțându-ne că ceva urmează să se întâmple. Mi se pare o găselniță inspirată, pentru că acest artificiu sonor mizează pe atenție, provocând o subtilă perturbare prin acumularea treptată de senzații. Cu o notă discretă de vampirism în caracterul său seducător, personajul devine o prezență destul incomodă, dar chiar și în aceste momente, empatia față de ea rămâne constantă. Este, fără îndoială, un atu al protagonistei de a ne manipula așteptările pe care le avem de la ea. Această construcție ispititoare a personajului se mulează perfect pe trama filmului, o ficțiune îmbogățită de jocuri literare și abordări metadiscursive, o încâlceală amețitoare, dar care îți dă mai multe piste până la revanșa finală. Spun doar atât cât să mă fac înțeleasă și fără să dau prea multe detalii despre poveste, viața, visele și dorințele Lucíei sunt zdrobite de cei pe care îi consideră inițial prieteni, dar care exploatează povestea ei în scopuri artistice. Drama ei devine subiect de comedie pe scena unui teatru importat, însă protagonista are grijă să găsească cele mai perverse căi de a întoarce cu vârf și îndesat tot răul pe care i l-au făcut. Vorba aceea: “Cine nu se schimbă, nu câștigă.” (“El que no cambia, no gana”).

Dincolo de toate acestea, un mare plus este contribuția directorului de imagine, Barbu Bălășoiu, recunoscut pentru colaborările sale cu regizori precum Cristi Puiu sau Sebastian Mihăilescu. Acesta nu este la prima sa colaborare cu Antonio Méndez Esparza, având deja o experiență anterioară în filmul “Aquí y allá” din 2012. Bălășoiu surprinde cu precizie expresiile faciale, gesturile și transformările de caracter ale personajelor și aduce un alt nivel de complexitate prin fiecare nuanță a interpretărilor. Menționam mai devreme și coloana sonoră, orchestrată cu pricepere de Zeltia Montes, în timp ce mixajul sonor poartă semnătura lui Marius Leftărache.

Ca să n-o mai lungesc, cu siguranță acesta va fi filmul pe care îl voi tot recomanda. Nu mă așteptam să mă impresioneze atât de mult rolul pe care îl face Malena Alterio. Sper să câștige premiul Goya pentru cea mai bună interpretare!

Îl găsiți pe Amazon Prime!

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post Suprarealismul cotidian – Que nadie duerma appeared first on Prăvălia Culturală.

Cred că anul 2023 a fost un an al filmelor lungi și sentimentale. Și nu o spun într-un sens rău. Această tendință este evidentă în mod special în producțiile asiatice, unde emoția este articulată de o dinamică gestuală. Poate că este momentul de glorie al producțiilor vizuale care mizează pe acele manifestări directe ale unor sentimente de iubire, de cele mai multe ori ținute sub control. Mie tocmai asta mi-a plăcut la “Monster”, că Hirokazu Kore-eda a îndrăznit să privească și să înțeleagă alte forme de iubire în adolescență. Acțiunea se desfășoară pe trei niveluri, din perspective diferite și cu niște găselnițe narative foarte interesante, începând cu un incendiu și încheindu-se cu o furtună, elemente naturale care intensifică tensiunea interioară a personajelor. În plus, diferitele viziuni din care este văzută povestea ajută la o înțelegere mai bună a comportamentelor personajelor, lăsându-ne în același timp să ne gândim la opțiuni multiple de final. Chiar și titlul peliculei ne face să credem că e un film de groază, când colo, este o dramă fără efecte vizuale, fiind mai degrabă vorba de o deconstrucție ingenioasă a unor presupuneri contigente.

Nu mă așteptam ca o poveste care începe cu violența suferită de un adolescent din partea profesorului său, urmată de scenele în care mama tânărului caută să se facă dreptate atunci când îl vede afectat, marcând și punctul de vedere al profesorului, să aibă o turnură spectaculoasă. În acest film, dragostea capătă noi semnificații, cu o abordare care demască numeroase prejudecăți, însă nu voi da mai multe detalii despre asta, pentru că vreau să vă las să descoperiți singuri surpriza. După mine, Yūji Sakamoto a scris un scenariu cu fine aluzii la cum sunt văzute acele persoane care se iubesc dincolo de limitările impuse social, punând în lumină fragilitatea existențială. Iar Hirokazu Kore-eda se evidențiază prin abilitatea sa de a sublinia legăturile interumane, abordând aceste teme cu multă delicatețe, dar și cu o revoltă tangibilă față de nedreptățile care corup relațiile afective. Să zicem că acest film reprezintă mai degrabă o revendicare a acelor substraturi în care stau ascunse sentimentele considerate adesea tabu de către o societate conservatoare. Poate că am reuși să ne salvăm de multe traume dacă ne-am gândi pragmatic la iubire, și am fi atenți la cum se simte și se vede acest lucru încă din copilărie. Până la urmă, cred că și despre asta este filmul.

Pe de altă parte, un alt element care contribuie la definirea poveștii este coloana sonoră semnată de Ryūichi Sakamoto, un compozitor fabulos care a lucrat cu alți regizori precum Almodovar, Bertolucci sau Iñarritu, și care ne-a părăsit anul trecut. Acest detaliu adaugă mai mult înțeles la muzicalitatea filmului, răsucind semnificativ pulsații sentimentale încărcate de tristețe, dar și de pace. Ca și cum ar exista o constantă plutire senzorială într-o lume nedreaptă, exact cum spune unul dintre personaje: “If only some people can have it, that’s not happiness. That’s just nonsense. Happiness is something anyone can have”. Tind să cred că Hirokazu Kore-eda este un regizor foarte generos și atent cu personajele pe care le construiește vizual, ceea ce face ca acest film să fie deopotrivă mișcător și impresionat.

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post O poetică a inocenței – Kaibutsu (Monster) appeared first on Prăvălia Culturală.

Am reușit să ne strângem la Prăvălie și să ne gândim la câteva titluri de filme cu care să încheiem anul. Nu ne-am gândit să facem un top al celor mai bune filme, ci să împărtășim câteva impresii despre cele care ne-au ținut în priză, ne-au surprins, ne-au alimentat cunoașterea și au contribuit din plin la experiențele noastre cinematografice. Le-am cerut colaboratorilor, prietenilor și cititorilor Prăvăliei culturale să ne trimită sugestiile lor din zona audiovizualului (în engleză și română) pe care le puteți vedea de-a lungul anului 2024, în cazul în care le-ați ratat în 2023. Așadar, începem această călătorie cu palpitații, trecem direct la filmele de groază, continuăm cu dramele și filmele experimentale, apoi cu documentarele, mergem la seriale, încercăm un pic și din animație și ne oprim la filmele “interzise”. 

SABINA PUJOL a studiat filmul la Script School of Barcelona. Face parte din echipa de programare de la B-Retina Festival și colaborează cu festivalurile de film Cryptshow și Fantboi, din Catalonia.

Yes, we are in that time of the year to make another list of the best, the worst, the hidden gems, the underground, the not released yet but soon to be… films. And for me it’s all about genre, fantastic and the weirdest films. So, brace yourselves, I’m going to give a few titles from this crazy 2023 that impressed me, and I feel they bring something different on the screen:

La mesita del comedor (Caye Casas). This low-budget horror flick shot in just 10 days in Terrasa, by the Catalan film director Caye Cases, was like watching a car accident, horrifying, but you can’t but keep watching. The initial plot is the following: a couple buys a tacky coffee table, a move that proves to be their worst decision ever. Stop right here, you don’t need to know more about the story. If you have the chance, please go to the cinema, and discover how hell breaks loose for such a trivial decision.

When evil lurks (Cuando el mal acecha) (Demián Rugna). The new film from the Argentinian Demián Rugna has some of the most shocking, impressive scenes that I’ve seen for a while in a horror film. When he presented the film at the International Sitges Film Festival, he warned the audience: “I want you to have a bad time watching this”. Thank you so much, it certainly was intense. The film follows two brothers in a rural area that, instead of preventing a catastrophe, “accidentally” they unleash an unstoppable evil that spreads through the whole area. From the very beginning of the film, the adrenaline, and a succession of disturbing scenes will leave your jaw on the floor.

Infinity pool (Brandon Cronenberg). The latest film by David’s Cronenberg prolific son is a nightmarish satire of the super-rich, where he continues new forms of body-horror. James and Em are spending a peaceful time in a rich resort, somewhere in a poor and strict country, until they get interrupted by a young woman and sneak out of the resort to go to a secret beach. On the little adventure, they kill someone in a car accident and James is convicted of a crime with the penalty of execution. Is his richness going to get a way out of that situation? Somehow… in a way you can’t imagine!

Talk to Me (Danny Philippou, Michael Philippou). Another triumph of A24’s that has more layers than it seems. A group of young friends discover how to invoke spirits using an embalmed hand, they get addicted to it, until one of them goes too far and unleashes terrifying supernatural forces.

Even though this plot it might seem too simple and seen previously in hundreds of horror movies, it perfectly combines the jump scares, the gore, and the supernatural with the main character’s personal issues exposed in the plot: friendship, sexuality, loneliness, suicide, the pressure of social media…

This was just few titles of a good year of horror movies. Enjoy it!

ANA DELIA ROGOBETE are un doctorat în literatură franceză contemporană și teoria fotografiei la Johns Hopkins University. 

Când mă gândesc la filmele pe care le-am văzut în ultima vreme și care au marcat anul ce tocmai se sfârșește, îmi vin în minte trei producții centrate pe femei, pe care aș vrea sa le împărtășesc cu voi, căci le consider interesante, amuzante, dar și educative.

Așa că voi începe cu un film apărut în cinematografele italiene în luna noiembrie, încă inaccesibil pe streaming, dar care după succesul din săli, va fi cu siguranță vizionabil pe internet în 2024. C’è ancora domani (There’s Still Tomorrow) este un film în alb-negru a cărui acțiune se petrece în Roma anului 1946, marcată de lipsurile sfârșitului războiului, dar și de schimbări sociale ale căror efecte se simt și astăzi. Semnat de Paola Cortellesi (regia, scenariul și rolul principal), filmul prezintă povestea Deliei – casnică, mamă de familie abuzată sistematic de soțul Ivano (Valerio Mastandrea) și socrul (Giorgio Colangeli). De la particular la universal, filmul dă glas femeilor care nu au luat cuvântul, care nu au ieșit în față cu fapte excepționale, a căror revoltă nu a busculat ordinea patriarhală. Cu toate acestea, povestea Deliei este povestea femeilor care au făcut Italia, care au crescut fiicele și nepoatele ce astăzi se bucură de libertăți și drepturi dobândite cu greu – ca dreptul la vot, scenă mitică pe care Cortellesi o imaginează în manieră neorealistă. Delia, înconjurată de o mare de femei se îndreaptă misterios spre o aceeași destinație. La ieșire, fiica ei o privește de afară,  pentru prima oară cu mândrie, iar soțul, care și-a urmărit pe ascuns soția, se trezește înconjurat de femei și dezarmat în agresivitatea pe care este nevoit să o ascundă. Între dramă și comedie, feminist și feminin, filmul impresionează prin delicatețea alegerilor regizoarei: scenele problematice prin violență sau dramatism sunt adesea construite metaforic sau redate într-un limbaj ironic, ce frizează comicul, în dialectul și atitudinea specifică regiunii.

Dar abuzurile pot fi comise și de femei, după cum ne sugerează May December, un film hollywoodian în genul psyhologic-dark, ieșit în săli în luna noiembrie și accesibil pe Netflix. Inspirat dintr-o poveste reală ce a făcut să vuiască presă americană : relația dintre o femeie matură și un băiat de doisprezece ani. Femeia, acuzată de viol, naște doi copii în închisoare, iar după eliberare ea și băiatul se căsătoresc. Ceea ce vedem în film este confruntarea tulburătoare dintre  membrii acestui cuplu (Gracie, jucată de Julianne Moore, Joe, interpretat de Charles Melton) ai căror copii sunt acum adolescenți, și Elisabeth (Natalie Portman), o actriță ce va juca rolul lui Gracie, venită în micul oraș din Georgia să cunoască persoanele reale, dincolo de relatările din presă și sa între mai bine în pielea personajului. În interacțiunile și confruntările pe care Elisabeth le are cu apropiații și membrii familiei lui Gracie, adevărul  se deformează continuu, iar Elisabeth pare să se metamorfozeze în Gracie. Filmul are trăsături ale unui thriller psihologic, cu accente (in)voluntar siropoase în care personajele rămân deschise interpretărilor. O dramă tocmai bună pentru o seară rece de iarnă.

Un ultim film despre care vreau să amintesc este Barbie (regia Greta Gerwing): pentru că nu putem uita una dintre marile reușite de box-office ale acestui an, dar și pentru că e musai să ne întrebăm de ce acest succes și cărui fapt i se datorează reacții atât de puternice de admirație sau de respingere? Este, mi se pare, un produs tipic hollywoodian, cu bune și cu rele: îndrăzneț, feminist, capitalist și anti-capitalist, critic și naiv în același timp. Barbie este o producție mainstream în care predomină o atmosfera de suprarealism pop, kitsch, dar care deconstruiește un simbol capitalist și patriarhal ce a marcat copilăria fetițelor din generația Millennials. Păpușa Barbie pe care o știm este modelul de femeie perfectă, cu forme voluptoase, casnică și glamorous în același timp. În basmul hollywoodian însă, stereotipul Barbie întruchipat de Margot Robbie este doar o versiune; avem păpuși Barbie în diferite profesii și funcții de conducere, iar filmul este centrat pe lupta de emancipare a păpușii stereotipice. Accesibilă, această poveste merită văzută prin prisma une fabule în care se joacă atât creativitatea culturii pop, cât și problemele cu care se confruntă societatea contemporană.

DÉBORAH GARCÍA SÁNCHEZ-MARÍN este istorică și pasionată de lumea audiovizualului. Este cofondatoarea spațiului digital de contracritică, Visual404, care chestionează formele audiovizuale tradiționale. A colaborat cu publicații precum El País și El Salto Diario, ElDiario.es, CTXT. 

Anul 2023 a oferit experiențe vizuale care mi-au depășit așteptările, de la noi producții cinematografice la seriale de televiziune. Vă propun o selecție din ce mi-a atras atenția cel mai mult în acest an. Ordinea nu înseamnă nimic.

Past lives. Este debutul lungmetrajului regizoarei Celine Song și este unul dintre filmele anului. Începe într-un bar în care trei personaje poartă o conversație. Un cuplu îi privește de cealaltă parte a barului și se întreabă ce relație ciudată există între ei. Este vorba de un cuplu și un prieten? Este un cuplu interrasial, o partidă în trei? Zoom in-ul ne introduce subtil în viețile celor trei.

Anhell69. Fără îndoială, experiența queer a anului. Trans-ul nu este în poveste, nu este o persoană sau un obiect, ci este un mod de a privi lumea, este un mod de a structura imagini, este montajul în sine. Filmul lui Theo Montoya este o explozie.

Asteroid City. Când a fost lansat The French Dispatch, m-am întrebat în textul pe care l-am scris dacă era cea mai mare operă a lui Wes Anderson, și același lucru mi s-a întâmplat și cu Asteroid City. Trebuie să admit că în ultimii ani, în afară de Hotel Budapest, care mi s-a părut o adevărată caricatură a cinematografiei lui Anderson, filmele sale au atins un vârf estetic și formal care rămâne foarte sus. Filmul este din nou imersat într-un dispozitiv literar, precum Royal Tenenbaums, The French Dispatch sau The Grand Budapest Hotel, care, în stilul unei matrioșce, abordează povestea și narațiunea în același timp și din perspectivă literară.

The Eternal Daughter. Un film despre fantasme, mame și fiice, conflicte ascunse, secrete și memorie. O poveste în care fiica unei regizoare de film încearcă să scrie și să-și înțeleagă mama. Toate acestea se petrec într-un loc specific, un conac, care pare să fie plin de fantome și de întrebări. Joanna Hogg este convinsă că spațiile pe care le ocupăm ne modelează și ne fac să existăm. În The Eternal Daughter, acțiunea se petrece într-o casă veche, transformată în hotel, dintr-o zona rurală din Țara Galilor. Locația, decorul și casa în sine anunță că acesta este un film care îmbrățișează goticul, fantomaticul și misterul, fără niciun fel de complexe.

Tár. Există două aspecte care mă interesează la filmul lui Todd Field. Primul este modul în care femeile exercită puterea. Al doilea este faptul că Lydia Tár a fost înțeleasă ca fiind reversul unui bărbat prădător. Ne lipsesc instrumentele critice? Ne lipsesc discursurile feminismului însuși pentru a înțelege și a încerca să îmbrățișăm experiența unei astfel de femei? Lydia Tár nu este un personaj care își construiește lupta în jurul faptului că este femeie, ci mai degrabă este un personaj care, fiind femeie, a asimilat logica triumfului bărbaților. Ea nu doar reinterpretează piesele muzicale pe care le abordează, ci și triumful sau succesul în stilul celor privilegiați.

Mențiuni speciale pentru:

• Bottoms, ceea ce Barbie a vrut să fie, dar n-a fost să fie.
• The Old Oak, filmul cu mesaj social, angajat și bun nu putea fi decât de Ken Loach.
• Beau is afraid, încă nu-l înțeleg foarte bine, dar ca experiență cinematografică m-a dat pe spate.
• When Evil Lurks, acesta este un must pentru iubitorii de gore.
• Anatomie d’une chute, ce face Justine Triet atât de bine este o nebunie. Unele dintre alegerile formale sunt îndrăznețe, dar cu adevărat interesant este modul ei de a pune sub semnul întrebării ce este adevărat și ce nu este.

SERIALE BONUS

• Mesia este o poveste despre o persoană ratată, o mamă; despre perversiunea credinței, când te face să te izolezi, să te supui și te înnebunește; despre maternitatea toxică și despre capacitatea ființei umane de a duce mai departe traumele din copilărie, dar și despre cum să le depășească.
• The Architect – mascat ca o distopie, urmărește viața unei tinere arhitecte care este forțată să locuiască într-un garaj transformat în locuințe din cauza prețurilor astronomice.   (text scris în spaniolă și tradus de Adina Mocanu)

CARMEN TOFENI – operatoare/directoare imagine

Unul dintre filmele care m-a impresionat profund, atât din punct de vedere al poveștii cât și al abordării stilistice, este Zone of Interest regizat de Jonathan Glazer. Acest film schimbă perspectiva asupra narativelor referitoare la Holocaust, iar Lukasz Zal, directorul de imagine, redefinește viziunea asupra aspectului vizual. El adoptă o estetică “non-stilizată”, atrăgându-mi atenția. Deși fiecare cadru și situație de iluminare sunt atent modelate, direcția aleasă este cea a “esteticii urâtului”. Această opțiune a fost câștigătoare pentru mine, ancorează privitorul în poveste și îl transformă într-un spectator activ și critic.

Smoke Sauna Sisterhood, regizat de Anna Hints, este un documentar în care femeile se întâlnesc în sauna pentru a discuta despre trăirile, emoțiile și traumele lor. Încă de când am auzit despre film, m-am întrebat cum va gestiona camera situații atât de intime într-un spațiu atât de mic și… nud. Încă încerc să înțeleg în ce moment camera devine participantă fără inhibiții, atât ca receptor al poveștilor, cât și al imaginilor directe care oferă confort tocmai prin sinceritatea lor. Dacă în terapie “a vorbi” reprezintă primul pas către conștientizare, în acest film “a arăta” este primul pas către emancipare.

Four Daughters, regizat de Kaouther Ben Hania, este un documentar care utilizează metoda teatrală pentru a reprezenta evenimente trecute, implicând atât personaje reale, cât și actori cu o perspectivă obiectivă. Filmul explorează povestea unei mame și a patru fiice, două dintre acestea alăturându-se mișcării radicale ISIS. Prin “jocul de rol”, se încearcă evidențierea reflexiilor asupra contextului social și politic al familiei, aducând în prim-plan aspecte de abuz și opresiune. Cadrele observaționale vin să completeze cu mărturiile protagoniștilor, iar acestea aduc un conținut autentic în explorarea psihologică, însă filmul îmi lasă deschise întrebări privind responsabilitatea noastră ca realizatori și spectatori, ceea ce constituie principalul motiv pentru recomandarea acestui film.

JORGE LUIS PERALTA – teoretician și critic. Profesor la UNED, Insulele Baleare.

This year’s movie lineup was dominated by two very different blockbusters, Barbie (Greta Gerwig) and Oppenheimer (Christopher Nolan). I didn’t see the latter, but it’s on John Waters’ list of the year’s best films and that’s enough for me to put it on my to-watch list. The same goes for Ari Aster’s Beau is Afraid. It’s just a matter of finding the three hours it takes to watch each one. Barbie, on the other hand, deserves to be seen at least to criticize it, especially because the supposed challenge to the patriarchy is limited to empty slogans and an astonishing reaffirmation of gender crowned with the protagonist knocking on the gynecologist’s door.

The interesting cinema of 2023 is located for me in other territories. Coincidentally, Laura Citarella’s Trenque Lauquen refers in the title to a peripheral place, a city in the province of Buenos Aires where one would not expect too much to happen. The director’s bet is precisely the other way around: to multiply fiction in an apparently nondescript setting. The story begins with the disappearance of a woman and her search by two men who love her. That enigma is only the first of an enveloping narrative that adds new layers of mystery throughout four hours of pure narrative enjoyment. Trenque Lauquen, besides being an extraordinary “storytelling machine”, is a sharp reflection on how to lose and find oneself outside the conventions (of the world and of fiction).

More traditional, but no less incisive, is Nicole Holocefner’s comedy Your Hurt my Feelings, about a writer who, by pure chance, hears her husband’s true opinion about a book he has just written. Can you survive the most absolute sincerity on the part of the person you love? It would seem a banal question, but Holocefner’s “literary” approach leaves in the air many questions about the ways in which we relate (and survive, or not, those relationships). The tone is always kind and human, at the antipodes of the cruelty so fashionable in recent times (at least, this year we did not have to suffer a new elucubration of misanthropy by Robert Östlund).

Another comedy, less politically correct, is the one offered by Sebastián Silva in Rotting in the Sun. LGTBQ+ cinema, although abundant, shows signs of exhaustion or a useless conquest of the mainstream that submits it to its rules and empties it of intensity. That is why it is so healthy that there are films like this one, capable of making us uncomfortable and raising questions. The plot is simple: a film director (Silva himself) with suicidal inclinations meets a “happy flower” gay influencer who becomes obsessed with the idea of making a project together. An unexpected event that cannot be revealed breaks the film in two and takes it from its initial frivolity into much more complex and morally contradictory territory.

There was much more worth seeing, but if you ask me now, these are the films of 2023 that I would like to revisit at some point, because I still think about them and because I’m afraid that, unlike Barbie, they didn’t get all the viewers they deserve.

PATI MURG – sociologică și figură critică pe internet (youtube, twitch, tiktok)

Born in Gaza. Aș zice că în aceasta perioadă, sau chiar oricând, e crucial să citim, să vedem filme şi să înțelegem ce se întâmplă în Gaza, în Palestina. În fața genocidului e important să nu cădem în apatie, ci să ascultam vocile palestinienilor şi să le amplificam cum putem. Filmul urmărește viața în Gaza, în Palestina prin ochii a patru copii, unde vedem același genocid, același tratament inuman ce se întâmpla încă din 2014, doar ca nu la fel de documentat pe social media, ca ceea ce se întâmplă în prezent. Emoționant și de văzut.

Promising Young Women. Așteptam de mult să vad filmul şi nu m-a dezamăgit deloc. Avem parte de o critică sistemică a abuzurilor sexuale, în care fiecare instituție cum e decanatul, poliția, avocații, prietenii, colegii de clasă, eșuează să condamne astfel de cazuri, blamând victimele și punând responsabilitatea pe umerii lor, a Ninei şi a lui Cassie. Mi-a plăcut în special cum s-au jucat cu ideea de “nice guy”, pentru că până la urma e tot o masca ce cade spre final. Filmul are un plot twist foarte interesant și recomand în special filmul dacă treci printr-o perioadă de healing.

Faces Places. Ador cinematografia realizată de Agnès Varda. Ador imaginile, ador dialogurile, ador sensibilitatea pe care o simt cu fiecare fibră, o ador pur şi simplu. În Faces Places sensibilitatea se simte prin dialogurile cu localnicii în care şi Varda își regăsește o bucățică de suflet umblând prin Franța rurală. Alături de un fotograf, Agnès imortalizează portretele localnicilor pe diferite clădiri sau locuri. Vorbește despre prietenie, empatie, moarte, cum își trăiește bătrânețea ca o parte naturală de care nu se teme. Când am văzut filmul ăsta, simțeam ca Agnès e prietena mea, că sunt eu, că e lângă mine, deși nu este și nu va fi niciodată.

EMILIAN LUNGU – poet. A contribuit la catalogul festivalului de film experimental BIEFF.

Aqueronte (Manuel Muñoz Rivas, Spania, 2023) 26 min. La bordul unui feribot, mai mulți pasageri traversează un râu de pe un mal pe altul. Legănați de valuri, călătoria lor peste ape se prelungește la nesfârșit, țărmul de destinație se îndepărtează, iar magnitudinea spațiului se estompează. Poate că singura certitudine este mișcarea însăși. Luându-și numele de la un râu cu rezonanță mitică, Aqueronte suprapune ecourile legendei peste o călătorie cu feribotul în sudul Spaniei. Granițele dintre timp și spațiu se pierd în imaginile filmate pe peliculă de 16mm, ajungând să se confunde în tonurile amețitoare de albastru care domină filmul. Toți pasagerii cad într-un somn adânc, ca sub o anestezie indusă de dilatarea nesfârșită a spațiului și timpului. Prinși în visare, călătoria trece aproape pe nesimțite, iar, la trezire, pasagerii au ajuns deja la liman. Aqueronte e un exemplu de slow cinema care, prin delocalizare și atemporalitate, câștigă o conotație mitică, dar care privește și către valențe cotidiene, cu nerăbdarea îndrăgostiților care vor să izoleze momentul în timp.

Flores del otro patio (Jorge Cadena, Elveția, Columbia, 2022) 15 min. În nordul Columbiei, un grup de activiști queer se folosesc de extravaganță și de acțiuni performative pentru a denunța exploatarea catastrofală care se întâmplă în cea de-a treia cea mai mare mină de cărbune a țării. Flores del otro patio este un film-manifest ce arată conexiunea dintre queerness și natură și propune asumarea și revendicarea unei identități ca unelte fertile pentru recuperarea naturii furate de exploatările capitaliste. Într-o Columbie a unui spațiului nativ însușit pe nedrept, a resurselor captive și a emigrației indigenilor din zonele exploatate, se încearcă un act de revendicare prin practica protestului flamboaiant, printr-o exuberanță barocă care produce surpriză și angoasă. Subiectivitatea queer este marginală și precară în fața forțelor sistemice, dar aceasta își găsește forța în impulsul plin de viață al petrecerii și în iubirea reciprocă. Dacă cei macho, de la putere, intoxicați de visul neoliberal, nu pot schimba traiectoria unui pământ ajuns necultivabil și al apelor poluate, atunci trebuie să o facă indigenii queer, printr-un act de prezență radicală.

Dildotectonics (Tomás Paula Marques, Portugalia, 2023) 16 min. În timpul nostru prezent, Rebeca încearcă să creeze o colecție de dildo-uri ceramice cu caracter non-falic. În timpul Inchiziției, Josefa găsește un dildo pe care îl folosește într-o relație de dragoste interzisă cu Maria. Deși fiecare în alt timp, drumurile Rebecăi și ale lui Josefa ajung să se intersecteze. Dildotectonics, un acroș direct la Countersexual Manifesto (2000) al lui Paul B. Preciado, este un eseu video care investighează practicile plăcerii prin obiecte non-normative și non-cis – dildouri ceramice care depășesc forma falică, fiind mai degrabă produsul creativității și al jocului, prin elemente precum formă, textură, culoare și scop. Dizolvarea simbolismului falic asociat cu plăcerea trebuie înțeleasă ca o formă de agentivitate queer, cu atât mai mult cu cât documentarea procesului creativ este juxtapusă poveștii lui Josefa și  Maria, doi/două recolhidas (pustnici/e seculare) a căror dragoste și căutare a plăcerii merge dincolo de constrângerile de gen sau credință.

Why Are You Image Plus? (Diogo Baldaia, Portugalia, 2023) 9 min. Într-un sat mic și sărac, un Sfânt local domnește autoritar peste tărâmul abisului, împiedicând morții să vorbească cu apropiații lor care se află încă în viață. Ima, o fetiță moartă, încearcă să-l găsească pe Sfânt și să-i ceară să o lase să vorbească cu bunica sa dragă. Why Are You Image Plus? este o redare tehnicolor a lumii de apoi, văzută prin ochii unei fetițe decedate. Cu o viziune inocentă, edulcorată și saturată, filmul urmărește încercarea de conectare spirituală dintre fetiță și bunica sa, care se află încă în viață. Totuși, portalul dintre lumi este păzit cu tot dinadinsul de un sfânt local, care împiedică comunicarea dintre cei vii și apropiații care le-au murit. Purtați prin diverse încercări creative de înduplecare a sfintei autorități urmărim o comedie mistică ce povestește despre singurătatea și alienarea spiritelor din lumea de apoi și dorința lor de a se regăsi cu cei dragi.

Home invasion (Graeme Arnfield, Marea Britanie, 2023) 90 min. Un film eseu de coșmar despre istoria soneriei, care-i urmărește inventarea și constantele sale reinventări de-a lungul luptelor pentru drepturile muncitorești din secolul al XIX-lea, al anilor de început ai cinematografiei narative și al culturilor de supraveghere contemporane.

ADINA MOCANU – profesoară la Universitatea din Craiova

Întotdeauna mi-a fost greu să aleg cele mai bune filme pe care le-am văzut de-a lungul anului, iar 2023 a fost un adevărat festin cinematografic, prin imagine și diegeză, atât în ceea ce privește calitatea, cât și varietatea genurilor. Mi-am propus ca de data aceasta să fiu limitată în a-mi manifesta extazul meu cinefil și să recomand trei filme pe care le-am văzut în cinematograf, emoționată și fericită, pentru că veneau la pachet cu o aură mistică. Toate cele trei producții au ceva în comun, oferă incursiuni în viața rurală, abordând teme precum iubirea, frica, plăcerea, siguranța și pierderile, dar și aspecte pe care le putem recunoaște în propriile noastre existențe. Ca o completare, la sfârșit, avem și un desert, un bonus în episoade.

20.000 especies de abejas (20.000 de specii de albine) regizat de Estibaliz Urresola Solaguren. Sofía Otero, actrița care joacă în rolul protagonistei, a fost distinsă cu premiul Ursul de Argint pentru cea mai bună interpretare la Festivalul de la Berlin. Și pe bună dreptate! Motivul este simplu și evident: filmul explorează copilăria trans, în special, experiența unei persoane care nu-și găsește locul într-o identitate fixă. Narațiunea se axează pe evoluția personajului principal într-o călătorie fără un final prestabilit, ci mai degrabă bifurcată în multiple direcții și posibilități. O poveste intimă, revelatoare, dar și dureroasă, plină de subtilități despre identitate și despre transformările emoționale din perioada copilăriei.

Un amor (O iubire), regia semnată de Isabel Coixet. Isabel Coixet revine în forță cu adaptarea romanului omonim scris de Sara Mesa. Dacă până acum filmele acestei regizoare erau destul de lirice, cu Un amor transgresează limitele, devine mai categorică și tranșantă prin răsturnări de situații total neașteptate. Probabil că interpretarea proprie a romanului să-i fi permis o libertate mai mare de problematizare. Hai s-o spunem pe șleau: pare un film cam sadomaso, cu violență psihologică debordantă și multe frustrări, care te încearcă încă de la prima secvență și te ține prinsă până la sfârșit. Ei bine, Isabel Coixet jonglează subtil între plăcere și repulsie, oferind o critică la adresa masculinității și o explorare provocatoare a dorințelor feminine.

Misericordia, de Emma Dante. Surpriza de sfârșit de an a fost noul film al italiencei Emma Dante. Mai văzusem The Macaluso Sisters (2020) cu o estetică transgresivă a mizeriei, personificată într-o formă de viață. Perspectiva regizoarei se nutrește din teatru, pentru că Misericordia este, de fapt, o adaptare cinematografică a unui spectacol teatral. Acest lucru se observă în toată splendoarea filmului, fiindcă Emma Dante alege combinația între artificialitate și realism, răspândită în dimensiunile poveștii, dar și versatilitatea personajelor construite după o rețetă suprarealistă. Misericordia este o dramă incomodă, cu o fotografie fascinantă, articulată de o simbolistică impregnată de cruzime și mizerie, în timp ce personajele arată o formă radicală de iubire și generozitate. La urma urmei, filmul ne face să ne gândim la familia pe care nu ne-o alegem, la o violență care iradiază în toate particulele existenței, inclusiv în locurile pe care le considerăm acasă, dar în care mereu se întrezărește o urmă de speranță.

Nu aș putea închei fără să recomand cel puțin un serial. The good mothers este o dramă italiană regizată de Julian Jarrold și Elisa Amoruso, disponibilă pe Disney+. Acest serial urmărește aspecte din viața clanului mafiot ‘Ndrangheta din Calabria, văzut din perspectiva femeilor – mame, fiice și soții. Frica neîntreruptă, violențele domestice, presiunile asupra femeilor conduc la o răsturnare de situație în cadrul familiei. Conștiente că pot pierde totul, inclusiv viața, femeile decid că a sosit momentul să se revolte. Este un film manifest, o poveste despre acele femei care, dincolo de frică, își găsesc curajul de a se elibera din tentaculele unei familii conservatoare. Un serial pe care vrei să-l dai gata dintr-o privire, pentru că este aproape imposibil să nu îți dorești ca personajele feminine să evadeze din acel clan opresiv și să triumfe în cele din urmă. Pot spune doar atât: este cu adevărat tulburător!

ALEXANDRU IONAȘCU – critic și teoretician

Se pare că ne apropiem și de sfârșitul acestui an, brazii sunt împodobiți, cozonacii făcuți și Moș Crăciun a venit la fiecare și ne-a adus cadouri, ceea ce nu poate însemna decât un singur lucru: trebuie să marcăm acest an care e pe sfârșit prin cele mai bune trei anime-uri. Sigur, cum eu nu cred în ierarhii, folosesc ,,cele mai bune’’ într-un mod destul de lax – adică acele animații nipone care mi-au plăcut mie și pe care le consider relevante, fascinante, șocante și originale, din punct de vedere social, uman și chiar technology-wise. Dar să nu mai zăbovim aici.

Doraemon Movie: Nobita’s Sky Utopia. Încă nu am citit Utopia, cartea speculativă a lui Thomas More (cel executat în The Tudors, ca să dăm o referință mai actuală), și nici versiunea lui Tommaso Campanella, deci nu știu despre ce vorbesc aceste versiuni literare, însă știu că existența unei utopii (literar, un loc care nu există) nu e chiar ceva ce ne-am dori. Iar utopia (numită, aici Paradapia) din cer imaginată de elevul de primară Nobita nu este prea diferită, o semilună automatizată cu habitat uman, apă și insule suspendate, unde toți elevii au note mari și aritmetica se predă combinat cu activitățile sportive, similare cu acele game shows nipone. Un anime bazat pe o serie manga din anii ’60, personajul-eponim Doraemon este o pisică-robot antropomorfă cu abilitatea de-a călători în diverse perioade istorice, mereu la dispoziția lui Nobita, elevul neîndemânatic și leneș de mai sus. Doar că, de data aceasta, cei doi și prietenii lor află că versiunile cele mai bune ale noastre – adică acelea în care luăm note mari și nu avem niciun fel de neînțelegeri – nu înseamnă nimic dacă nu avem și capacitatea de-a râde, de-a ne supăra sau chiar de-a plânge. De ce ar trebui văzut acest anime? Deoarece ne spune ceva important și, aparent, deloc evident: să fii liber înseamnă să ai emoții și sentimente, să simți ceva. Sau că nu ar fi o idee rea dacă am fi avut, atunci când eram în clasele primare, o pungă de gunoi cvadrimensională în care să ne facem pierdute lucrările cu note proaste.

Psycho Pass: Providence. Bazat pe un serial ajuns la al treilea sezon, acest lung-metraj anime SF ne prezintă o Japonie distopică dintr-un viitor nu prea îndepărtat, secolul al XXII-lea, când totul lumea a fost devastată de conflicte și inegalități extreme. Drept răspuns, diverse ramuri ale guvernului acestei Japonii pline de zgârie-nori, clădiri ce amintesc de Le Corbusier și autostrăzi suspendate, totul pe un albastru profund, au decis să substituie sistemul juridic – a treia putere în stat – printr-un program numit sistemul Sibyl, cu ajutorul căruia este cuantificat potențialul de infracționalitate al fiecărui cetățean – în ideea că, prin acutatețea sa, inteligența artificială nu are tipicele meschinării și interese umane, fiind singura capabilă să asigure pacea și ordinea socială – deci să ia locul tribunalelor obișnuite. Lungmetrajul ne arată nu doar dilemele și dificultățile cu care se confruntă protagoniștii serialului, Akane Tsunemori și Shinya Kogami, inspectori ai distopicului Public Safety Bureau, dar putem afla cum anime-urile cyberpunk din prezent tratează fricile față de tehnologie (comunicarea prin holograme, să zicem), deschiderea granițelor pentru imigranții din zone de conflict, afaceri necurate ascunse de guverne prin intermediul unor departamente secrete aflate în lupte intestine. Japonia din acest cyberpunk actual este izolaționistă și le impune imigranților tot felul de examinări stufoase – cum eu nu suport examenele, nu voi plasa acest anime pe primul loc.

Tengoku Daimakyou/Heavenly Delusion. De data aceasta, o serie anime cu temă postapocaliptică, adică dezintegrarea civilizației moderne și ce facem în continuare, oarecum ca în scenariul din diversele versiuni cinematografice I Am Legend. Aici, adolescenții Maru și Kiruko străbat orașe aproape golite de oameni, în timp ce un alt fir narativ prezintă elevii unei școli izolate de exterior printr-un zid imens, ceva similar cu Attack On Titan. Cu toate acestea, în primele episoade din cele opt, problema acelor elevi nu este izolarea, ci frustrarea că nu au cum să intuiască dacă vor da un test sau nu, însă o fată pe nume Tokio dorește să afle ce este dincolo de zidul imens. Să fie această separație o metaforă pentru inegalitățile din realitatea noastră? Sau spaima că, în ritmul din prezent, nu e prea clar cum ar mai putea continua totul și e mai ușor să-ți imaginezi sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului, cum ar spune un filosof lacanian-marxist din Slovenia? În orice caz, seria este remarcabilă prin ambiguitatea relațiilor umane, ca în exemplul mamei care crede că un monstru încă mai conține conștiința fiului ei mâncat de acel monstru, dar protagoniștii noștri că, poate, îi hrănea acelui monstru pe vizitatorii pensiunii ei – e atât de greu să intuim intențiile celorlalți. Prietenie și încredere, zonele cenușii dintre prietenie, afecțiune și dragostea romantică, asta nu poate însemna decât complexitatea relațiilor dintre oameni, deci seria mea anime preferată.

După cum se vede, acest top al celor mai semnificative anime-uri din anul care tocmai se termină nu cuprinde și recent apărut și mult trâmbițatul The Boy and the Heron al lui Hayao Miyazaki, iar motivul nu e decât unul singur: pur și simplu nu-l conține.

BOGDAN POPA – fără descriere. Nu contează descrierea. E interzisă.  

TOPUL FILMELOR INTERZISE DIN ANUL 2023

INCEST!

Mai întâi incest, dacă vreți problematizarea incestului (literal sau metaforic, adică relații sexuale cu adolescenți).

Nu mergeți mai departe de

1. Last Summer, Catherine Breillat și
2. May December, Todd Haynes

Morala generală:

Mame, or femei puternice, care sunt discutate din poziția de abuzatori e o temă interesantă, mai ales că suntem asaltați de imagini de femei puternice care nu greșesc (obsesia pentru regine or Margaret Thatcher îmi vine în cap).

Warning: Breillat face un lucru pe care Haynes nu îl face, și anume să îți arate că victima unui presupus abuz sexual (un adolescent) poate să fie mai sadică decât abuzatorul. Haynes intră în psihologia seducției feminine, care e expusă cu o cruzime teribilă, diferită de Breillat.

CLASA MUNCITOARE E ÎNCĂ ÎN LUPTA DE CLASĂ!

Avem, UNU, clasa muncitoare care e exploatată, dar își revine în moduri neobișnuite.

1. Angela din filmul lui Radu Jude, Nu aștepta prea mult se poate menține oarecum pe linia de plutire cu o bună doză de obscenitate.

Morala: dacă ești muncitor, o teatralizare a propriei furiei te scoate din alte crize.

2. DOI, Muncitorii industriali din Fallen Leaves, Aki Kaurismäki, ajung să își dorească să trăiască după ce merg la cinema și au un câine.

Morala: dacă ești muncitor, o relație mai bună cu propria dorință te scoate din alte crize.

ARTIȘTII SUNT PSIHOTICI, CE NE RĂMÂNE DE FĂCUT?

1. Tár (Todd Field) e o primă parte un fel de documentar despre obsesie și vedetism în muzica clasică, a doua este o halucinație a unei vedete care a fost dată afară.

Morala: nu mai știm când vedem o reprezentare a unei realități și o halucinație.

2. Rotting in the Sun, Sebastian Silva. Un artist e nihilist, citește Cioran, și e pierdut în propria minte. Un altul îi investighează moartea.

Morala: artistul cititor de Cioran a murit, și locul îi e luat de influenceri. Care ajung să descopere că nihilistul e omorât de clasa muncitoare. Un sfârșit care ne îndeamnă la visat, odată ce influencerul e artistul contemporan.

ISTORIA SE RĂZBUNĂ PE CEI CARE FAC PROSTII.

1. Killers of the Flower Moon (Scorsese). De unde aflăm că se face până la urmă dreptate dacă citim istoria colonizării în Statele Unite.

Morala: e nevoie de înghițirea furiei anti-colonialiste de un centru progresist. De ce nu?

2. Oppenheimer (Nolan). Cumva.

Direct la morală:

Maccarthismul pare că pierde din nou ceva ce nu a avut niciodată, adică forță. Un savant este readus la viață pentru a ne arăta ca Trumpismul trebuie să moară din nou.

Și în final, cele mai plusate filme ale anului care dezamăgesc:

Passages. Threesomuri care își caută pasiunea.

The Killer. David Fincher caută să facă filme bune din nou și mai are nevoie de o încercare.

The post Ce putem vedea în 2024? appeared first on Prăvălia Culturală.

Cum am putea să ne apropiem și mai mult de poezie? Sau ce ar trebui să facem ca poezia să ajungă în locurile în care nu pătrunde cu ușurință? Cum se construiește relația dintre scriitoare și cititori dincolo de literatură?

Întâi de toate aș vrea să atrag atenția asupra faptului că au fost realizate foarte puține documentare despre scriitoare românce după revoluție. Nu-mi rămâne decât să menționez, ca exemplu, filmul „Distanța dintre mine și mine” (2019), care explorează viața poetei Nina Cassian, regizat de Mona Nicoară și Dana Bunescu. Am avut ocazia să-l văd la Festivalul Internațional de Film Documentar Astra Film și să-l revăd la Craiova. 

Așadar, salutăm această nouă apariție cinematografică, „De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin”, debutul regizoral al Carlei Teaha, în peisajul destul de arid al documentarelor despre artistele și scriitoarele românce. O descoperă pe Nora Iuga în cadrul unei emisiuni pe care o realiza la Radio Guerilla, iar în urma acelei experiențe, regizoarea și-a dat seama că femeia pe care o avea ca parteneră de discuție avea mult mai multe de spus, ceea ce o determină să nu se oprească la o singură emisiune, ci să extindă dialogul într-un film.

Scriitoarea Nora Iuga își face intrarea pe o scenă a imaginației și ne cucerește din primul moment prin carisma, deschiderea și inteligența sa. În plus, filmul realizat de Carla Teaha se sustrage de la clasificări rigide, aflându-se într-un teritoriu hibrid între documentarul observațional și eseul vizual. Este o decizie potrivită, deoarece contribuie la crearea unei atmosfere intime, subiective, în care personajul Nora Iuga își expune gândurile fără inhibiții sau compromisuri.

Acest aspect este deosebit de semnificativ în film, în măsura în care imaginea Norei Iuga și voluptatea ideilor sale poetice intră în joc cu detalii din rutina zilnică, într-o formulă filmică prin care emoția se manifestă în toată puterea ei. Filmul explorează o călătorie imaginară, paralelă cu acea călătorie cu trenul pe care Nora Iuga trebuie s-o facă până la târgul de carte de la Frankfurt, la care este invitată. Descoperim treptat personalitatea ei, împreună cu dilemele care sunt transformate în versuri, în timp ce călătoria devine un act de visare și o formă de satisfacție personală, cu amintiri legate de copilărie, iar Nora se simte constant ca o fetiță care descoperă lucruri noi. Oscilația între visare și copilărie nu se înțelege aici ca fiind o exagerare artistică, ci, mai degrabă, ca o afirmare în forță a unor trăiri lucide, sincronizate ritmic în viziunea poetei. Evident că aceste răsuciri jucăușe între sfera personală și cea publică, poezie și intimitate, experiență și sexualitate, sugerează o complexitate definitorie a personajului Nora. Ea nu doar se joacă pe sine, ci și cu sine însăși, implicând și privitorii.

Pe de altă parte, aceasta perspectivă ludică se mulează pe dorințele poetei, care își încredințează povestea regizoarei, îi lasă libertatea să aleagă ce să (ne) arate, momente pe care ea le consideră relevante din relația lor, din conexiunea ei cu poezia și, desigur, cu viața în general. Sunt foarte interesante și secvențele în care regizoarea își manifestă subtil apariția, fără să intervină prea mult în film, permițându-ne s-o (re)descoperim pe Nora Iuga  în toate ipostazele, inclusiv când e nervoasă sau obosită. Voiam să subliniez aceasta doză de generozitate, prietenie și complicitate între cele două, cu toate că regizoarea ne mărturisește că nu o cunoaște pe Nora Iuga de foarte mult timp. Mi-a plăcut cum au fost filmate aceste gesturi de simpatie pline de o afectivitate arzătoare, tratate cu o ingeniozitate stilistică, ducându-mă cu gândul la diferite momente asemănătoare din documentarul „Toda una vida” (2023), realizat de Marta Romero Coll.

Apropierea față de scriitoare ni se dezvăluie ca o revelație, asemănătoare cu cea pe care o ai atunci când citești un poem. La început, poate ai senzația că nu înțelegi prea bine se întâmplă, dar râmâi copleșită, mai ales că poeziile Norei Iuga reprezintă o sursă de energie lingvistică fără margini sau brizbrizuri. Și mai îndrăznesc să afirm că așa este și construit personajul Nora Iuga, dintr-un ansamblu de trăsături morale exprimate prin comportamentul, ideile și acțiunile ei, ca și cum ar face parte dintr-un puzzle poetic, învăluit într-o existență tandră și, în același timp, hipnotică. Filmul, în acest sens, capătă valențe de eseu vizual, urmărind să creeze un discurs poetic prin înlănțuirea diferitelor viziuni filosofice. Îmi amintește, nu întâmplător, de filosoafa Maria Zambrano, care pleda pentru necesitatea unei rațiuni poetice, iar la Nora Iuga rațiunea se contopește în visare. Acest detaliu devine evident prin limbajul cinematografic, în acele planuri în care o vedem cum își dă frâu liber imaginației, indiferent de contextul în care se află. De fapt, imaginația devine sursa vieții și, bineînțeles, a rezistenței.

Ca să trecem la o altă dimensiune, cea a prietenei, pe parcursul filmului, o urmărim pe Nora Iuga în relațiile ei cu alți scriitori, în special, cu Mircea Cărtărescu, pe care îl întâlnește la târgul de la Frankfurt. Discuția pe care o are cu scriitorul pare formală, însă o transformă într-un dialog elastic și spontan, lăsând, totodată, să se observe admirație lui față de ea, dar și recunoașterea unei poziții de maestră pe care poeta o ocupă în rândul scriitorilor.

De la revelația lecturii poeziilor sale, care oferă o incursiune lirică fascinantă, neîngrădită și personală, până la construcția complexă a personajului Nora Iuga, filmul reușește să contureze o poveste profundă. Regizoarea Carla Teaha aduce în prim-plan nu doar creația literară a Norei Iuga, ci și conexiunile ei spirituale, filosofice și umane, arătând legăturile subtile dintre poezie și existență, exact cum spune și scriitoarea într-un vers din film: “Poezia cântă dragostea fiindcă îi lipsește materia.”.

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post Poezie și experiență cinematografică appeared first on Prăvălia Culturală.

Cu siguranță, când spunem Sibiu, apare automat asocierea cu Festivalul de film internațional Astra, care a devenit un simbol pentru filmul documentar în Estul Europei. Am revenit în acest oraș transilvănean după o absență de câțiva ani și am constatat că, timp de aproape trei decenii, în fiecare octombrie, la Sibiu s-a întreținut cu succes un fel de centru vital al filmelor de non-ficțiune și nu numai.

Nu cred că a fost doar o simplă coincidență, având în vedere că anul acesta a fost o ediție aniversară, sărbătorirea a 30 de ani de la înființarea festivalului, să fie multe filme documentare ancorate în contextul social și politic actual, inclusiv cu referințe la trecutul recent. Mi s-a părut interesant modul în care subiectele abordate în aceste filme se aflau într-un dialog continuu, trecând de la aspecte personale la cele de interes public și nu neapărat cu scopul de a găsi răspunsuri definitive la problemele contemporane, ci, mai degrabă, de a scoate în evidență fragilitatea umană într-o lume zguduită de conflicte politice, războaie, crize economice și migrație.

Am observat că multe dintre documentarele văzute pe parcursul celor trei zile petrecute la Sibiu au fost regizate de femei, deci filme care reflectă perspectiva lor asupra lumii de azi cu o gamă diversă de subiecte și stiluri vizuale, explorând o varietate complexă de perspective și experiențe cinematografice. De aceea, mă voi concentra asupra lor în acest scurt articol.

Mai întâi de toate, trebuie să precizez că în cadrul festivalului au fost patru categorii de concurs: competiția România în care au fost selectate 11 filme, competiția Voci emergente cu 10 filme alese, competiția Central și Est-Europeană care a inclus tot 10 filme, și competiția studențească cu 19 filme. Pe lângă proiecțiile de filme, au mai existat și alte activități precum discuții cu regizorii, masterclass-uri, dezbateri cinefile cu diferite de categorii de persoane sau concerte.

Voi începe cu „Ptitsa” (Polonia, 2022), care a fost distins cu premiul pentru cea mai bună regie, acordat autoarei Alina Maksimenko de către Cinelab. Acest scurtmetraj sensibil și emoționant explorează aspecte din viața unei fiice care locuiește împreună cu mama sa într-un apartament pe timpul pandemiei. Deși despre acest subiect s-a tot vorbit în ultimii ani și ar putea părea obositor, regizoarea reușește cu subtilitate să reprezinte ingenios o frântură din conviețuirea pe care cele două o au împreună. Documentarul se concentrează asupra chestiunilor care țin de ritualurile zilnice, de presiunile psihologice, de singurătate la o vârstă înaintată și de fragilitatea legăturilor afective. Ceea ce impresionează în acest scurtmetraj este delicatețea cu care sunt prezentate imaginile. De exemplu, punctele de vedere ale personajelor sunt formulate prin antropomorfismul camerei de filmat, o formă prin care regizoarea devine o observatoare discretă, surprinzând întreaga poveste din diverse unghiuri – de pe hol, de la masă, printre plantele din fața personajelor sau chiar din pat. Atmosfera creată este, în același timp, una de apropiere, dar și una de distanță, iar pe măsură ce acțiunile personajelor se repetă, atmosfera devine și mai apăsătoare. Ei bine, rutina aduce atât plictiseală, cât și greutate. Descoperim momente din intimitatea femeilor din care se observă dificultatea comunicării, iar ele resimt deseori o separare care generează un sentiment de izolare în propriul lor spațiu. Faptul că regizoarea este pictoriță este un atu în ceea ce privește construcția compozițională a planurilor, articulate senzorial cu un simț poetic fin, și, astfel, fiecare minut din film e un deliciu artistic.

De obicei, atunci când aleg să văd un film, o fac în funcție de subiectul abordat. „Doar aici ne putem iubi” (Ljubovnata soba, Macedonia, 2022), regizat de Suzana Dinevski, arată modul în care două femei, ai căror parteneri se află la închisoare, își duc existența între iubire și datorie. Regizoarea a ales să pună în evidență perspectiva lor, detaliu care schimbă în mod semnificativ discuția atingând aspecte importante despre sacrificiu, grijă și dragoste. Filmul se bazează pe mărturisirile celor două femei care nu se cunosc prea bine, deși soții lor sunt colegi de detenție. Totuși, ele împărtășesc experiențe comune din viața de zi cu zi, cum ar fi îngrijirea copiilor, căutarea stabilității financiare, trecerea peste stigmatizarea cu care se confruntă. De asemenea, este impresionantă sinceritatea pe care o arată în momentul în care discută subiecte delicate, precum relațiile intime într-un mariaj lipsit de libertate, resentimentele și criticile la adresa soților, precum și lupta pentru a răzbi fără ajutorul din partea familiei. De cele mai multe ori am avut impresia că aceste lungi interviuri intercalate în angrenajul poveștii devin mult mai dureroase decât povara încarcerării, mai ales că regizoarea își îndreaptă atenția spre suferința femeilor cu scopul de a arăta profunzimea sacrificiului și efortul lor de a menține totul cel puțin pe o linie de plutire.

Un alt film pe care l-am găsit interesant este „Pământul de care aparținem” (The land you belong, Italia, România, 2023) în regia Elenei Rebeca Carini. Un road movie personal și înduioșător în care regizoarea pornește la drum ca să-și cunoască familia biologică, plus o parte din trecutul ei. Mai exact, drumul pe care îl reconstruiește autoarea împreună cu fratele ei dat în adopție într-o altă țară are ca scop apropierea de cei cu care are legături de sânge, cu toate că nu mai au altceva în comun, nici măcar limba maternă. Acest documentar poate însemna pentru regizoare un proces analitic, dar, în același timp, lasă la vedere o latură subiectivă, mai ales atunci când vine vorba de clarificarea chestiunilor legate de identitate, de pierderi și regăsiri.

Așadar, locurile preferate de aceasta pentru a-și stabili scenele de întâlnire, și, până la urmă, de a-și cunoaște fratele, sunt destul de reci (hoteluri, restaurante, mașină), însă odată depășite momentele de stânjeneală, cei doi încep să se apropie și să interacționeze la un nivel mult mai profund. Fiecare dintre ei trece prin multiple stări emoționale care le dezvăluie vulnerabilitatea, stări care nu sunt regizate, ci sunt lăsate, mai degrabă, pe seama unor interpretări ca niște reacții spontane, având în vedere circumstanțele date. Simplitatea este un element definitoriu, iar imaginile ne sunt arătate fără artificii sau pretenții artistice exagerate, prin abordarea unui stil de filmare în care sunt conjugate diferite sentimente din intimitatea care se stabilește între frați în călătoria lor spre România. Iar aici este meritul cineastei Carmen Tofeni pentru că a ales să transmită această poveste prin intermediul elementelor vizuale care denotă căldură și apropiere. Prin urmare, aceste istorii personale aduc în prim-plan chestiuni relevante din societatea contemporană, implicit cea românească, precum adopția, în special, prin referire la construcția identității sau interogarea în legătură cu ea.

Nu pot să închei fără să împărtășesc câteva gânduri despre filmul „La început a fost minciuna” (Kadib Abyad, Maroc, 2023), de Asmae El Moudir, deoarece filmul acesta m-a provocat la o discuție interioară cu mine însămi. Cum poți să recuperezi rădăcinile familiei atunci când nu mai există nicio amprentă, nicio imagine? Asmae El Moudir găsește o soluție asemănătoare celei utilizate de Rithy Panh în documentarul „L’image manquante” (Imaginea pierdută, 2013) pentru a-și redescoperi originile familiale și tragedia personală din timpul regimului Khmerilor Roșii din Cambodgia. Pentru a reconstitui ceea ce nu mai există, regizoarea folosește marionete, obiecte de artizanat, și pornește în căutarea puținelor fotografii din acea perioadă. Bunica sa, copiii ei și memoria orală reprezintă câteva resurse, dar provocarea constă în a face vizibil ceea ce este ascuns, ceea ce a devenit un tabu în familia ei. Asmae El Moudir realizează un film curajos care atinge o fibră sensibilă în memoria țării sale, dezvăluind astfel trecutul ținut secret și abordând indiferența unei generații care a ales să evite discuțiile despre un conflict și să-și închidă ochii în fața realității. Însă tragediile nu se uită, se ascund și mocnesc în lăuntrul nostru. Lucru pe care ni l-a arătat și Asmae El Moudir prin acest documentar poetic și totodată revoluționar.

Sub o formă impregnată de sinceritate, aceste documentare aduc în discuție subiecte sensibile, personale, istorii pierdute ce ascund multe tragedii. Aceste filme ne îmbogățesc experiența cinematografică și ne provoacă să reflectăm asupra realității contemporane, dar și asupra trecutului, pentru că, până la urmă, fiecare poveste poate să fie asemănătoare cu a noastră sau ne poate, chiar, inspira.

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post Dialoguri și sinergii cinefile. Festivalulul de film Astra 2023 appeared first on Prăvălia Culturală.