O familie fericită – Blondi

În fiecare zi descopăr filme latino-americane din ce în ce mai bune. Ador cinematografia sud-americană pentru că-i înțeleg nuanțele și ideologiile subiacente, iar câteodată am impresia că sunt acasă. Ar fi o surpriză plăcută să fie mai multe filme din acest continent și în România! Cine știe, poate că se va rezolva ceva în viitor în privința asta. Am o slăbiciune pentru filmele argentiniene, în special pentru cele ce reînnoiesc dinamica relațiilor umane și pun accentul pe construcția unui univers imaginar intersecțional, din care avem multe de învățat. Deși nu cred că un film îți poate schimba viața, consider că poate influența modul în care înțelegem și analizăm anumite realități, ceea ce este într-adevăr fantastic.

Și ca să nu mai lungesc pledoaria, filmul care mi-a atras atenția a fost “Blondi” (2023), opera prima, regizat de actrița Dolores Fonzi. Auzisem despre el de la un prieten argentinian care mi-a stârnit curiozitatea, spunându-mi că este povestea unei mamă singure, tinere, cu părul blond de vrăjitoare contemporană și cu un job precar. Are un fiu, adolescent, talentat și inimos. E o mamă fabuloasă, cu un stil de viață destul de îndrăzneț, fumează joint după joint, escaladează statui, și e mereu înconjurată de adolescenți. În plus, și ea are o mamă și o soră care ies din tipare, prin manifestări radicale de iubire și perspective neobișnuite asupra realității. Firește, cu multe drame la mijloc. Să zicem că ar fi mai un lucru de semnalat aici, este vorba de o abordare socialistă a iubirii între generații, într-o constelație umană guvernată de mame.

Scenariul a fost scris în colaborare cu Laura Peredes, cea care a mai contribuit la scrierea poveștii din superbul “Trenque Lauquen”, ales drept filmul anului 2023 de către revista “Cahiers du Cinema”. Am impresia că există o corespondență între cele două filme, prin modul în care sunt tratate personajele. Și este evident că sunt folosite convențiile narative doar pentru a le deconstrui ulterior, dezvăluind o fațetă neexplorată atât în imagini, cât și în poveste.

Cum ar putea fi reprezentată o relație care să nu fie bazată pe puterea inerentă a unei persoane adulte asupra unui adolescent sau pe ideea că viziunea adultului ar trebui să primeze într-un raport ierarhic unde cel mai tânăr este nevoit se supună mereu celui mai în vârstă doar pentru că se presupune că acesta ar avea mai multe cunoștințe și experiențe? Ei bine, în filmul acesta avem altceva, o relație orizontală de putere între mamă și fiu, un schimb reciproc de concepții, în care dorința de a învăța unul de la celălalt este cultivată cu generozitate și iubire.

 

Eugenia, de fapt, Blondi pentru fiul ei Mirko, e o femeie care pare determinată să nu se lase copleșită de greutăți, tocmai pentru că are o familie care o sprijină. Pe parcursul filmului, observăm că această dinamică relațională și afectivă se redefinește constant cu fiecare gest din partea membrilor familiei, într-un fel de complicitate care implică suroritate. Ce e interesant în acest film e că, deși pare să fie despre situația mamei, această impresie se diluează odată cu interacțiunile dintre personaje. Relevanța lui Blondi, ca protagonistă, este susținută doar prin reciprocitate, prin dăruire și prin schimbul de energii, ilustrând o deconstrucție a ierarhiilor care devine evidentă pe parcursul întregului film.

În timp ce vedeam filmul, mi-au venit în minte diverse conexiuni cu “Una mujer sin cabeza” (2008), de Lucrecia Martel, cel puțin la nivelul construcției personajului feminin. Martel are o abordare mult mai pragmatică și intelectuală, cu multe ezitări și pauze, pe când în filmul lui Fonzi, protagonista are o încărcătură dramatică cu puternice conotații sociale, reflectată în dimensiunile narative care dezvăluie o dramă plină de speranță și nu atât de pesimistă cum se întâmplă în povestea primei regizoare. Când fiul lui Blondi pleacă să studieze la Barcelona, ea nu privește această plecare ca pe o tragedie, ci mai degrabă ca pe o evoluție firească a lucrurilor, o deschidere către noi orizonturi pe care nu le anticipase. În schimb, în filmul lui Martel, femeia este obsedată constant de propriile traume, acțiuni și pierderi, o analiză psihanalitică a identității, perpetuând dramatismul. Fonzi oferă o interpretare plină de vitalitate prin prisma unor chestiuni ce țin de clasa socială, într-o manieră directă și fără fandoseli teoretice. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place la fel de mult și filmul lui Martel, dar e bun pentru timpul lui. Și pentru feminismul de atunci.

Bineînțeles că m-am mai gândit și la relația toxică dintre mamă și fiul ei, așa cum o vede Xavier Dolan în filmul lui clasic, “Mommy” (2014), în special, la modul în care este construită legătura afectivă dintre cei doi. Fonzi explorează acest spațiu tensionat prin scene care ilustrează generozitatea și datoria pe care o are unul față de celălalt.

Este un film care te provoacă la reflecție, te lasă cu multe gânduri, te face să simți o plăcută invidie pentru acest tip de relație pe care ți-ai dori s-o ai cu cei apropiați. Nu este vorba despre o legătură emoțională perfectă, ci despre efortul de a arăta dăruire și de a găsi forme de afecțiune care să te ajute să depășești greutățile și traumele. Cred că este vorba despre acea atenție pe care o căutăm și o cerem, dar pe care nu întotdeauna o oferim în schimb. Și poate un fi un pansament bun pentru a mai calma un pic egoismul social. Da, mi-a făcut inima să-mi bată mai tare!

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.