La Mesías e un serial fabulos, la propriu și figurat, care ți se înfige în minte și acolo rămâne! Și mă emoționez de fiecare dată când mă gândesc la ce am văzut, la cum pot descrie acele senzații sau sentimente pe care le aveam în timpul vizionărilor.
Știam destul puțin despre mișcarea religioasă Opus Dei, iar serialul este pe această temă, în special, sunt abordate aspecte ce țin de fanatismul și influența religiei asupra oamenilor, când aceștia sunt manipulați să creadă într-o presupusă figură atotputernică sau sunt expuși de la o vârstă fragedă la o credință obsesivă.
La Mesías este un thriller despre traumele copilăriei care se adâncesc din ce în ce mai mult odată cu maturizarea, odată cu deziluzia dragostei maternale. Autorii serialului (cei doi Javis: Javier Calvo și Javier Ambrossi) sunt povestitori geniali, cu o imaginație grozavă, macrocosmică, dând o formulă cinematografică presărată cu elemente din filmele gore, SF, musical și alte delicatese simbolistice, care fac din serialul acesta o operă fascinantă. În primă instanță, filmul mizează pe backstory-ul personajelor antagoniste ca să le putem înțelege reacțiile, trecutul, exagerările și plăcerile. Premisa nu este ieșită din comun, o mamă abuzată (interpretările în diferite etape ale vieții aparțin actrițelor Ana Rujas, Lola Dueñas și Carmen Machi) scapă din tentaculele partenerului hărțuitor și trece prin mai multe faze ale mizeriei și suferinței, până când întâlnește un bărbat salvator (un rol interpretat excelent de solistul Albert Pla), dar e exagerat de amabil încât îți vine să-l pălmuiești. Oricum, aflăm că și el a suferit în trecut, iar religia este un pansament, însă dintr-o dată se transformă cangrenă. Vai, câtă frustrare am putut să acumulez în timpul filmului și bine că nu eram lângă el, că-l și luam la smotocit. Dintr-un alt punct de vedere, e ce trebuie, deoarece personajul reușește să te oftice și, în același timp, să te facă să simți compasiune pentru el.
Noul cuplu, împreună cu cei doi copii din relația anterioară, se mută într-o casă rurală, deteriorată, care m-a făcut să mă gândesc la casa Usher și cea din Zone of interest, doar cu zvâc spaniol, un du-te-vino între magic-chinuitor-halucinant și realism.
Și, astfel, începe o tortură lentă și continuă, picătură cu picătură, care se infiltrează în fisurile pereților casei care mai adăpostește și alte șase surori, născute într-un ritm implacabil, an de an. Ca urmare, vedem cum o mamă fără scrupule devine un monstru, pe măsură ce repetă acest sacrificiu, iar repetiția este un ciclu vicios al repulsiei, ajungând la un punct culminant al groazei. Începe să se considere aleasa lui dumnezeu, creează un adevărat templu al fricii în microsocietatea pe care o conduce, manipulându-și fiicele și transformându-le în niște păpuși obediente. În timpul filmului, te întrebi dacă nu cumva este o reacție normală ca o persoană supusă la presiune, sub masca unei afectuozități dubioase, să-și exteriorizeze frustrările și să devină, la fel, o torționară. Îți dorești mereu ca fetele să scape din capcană, dar se pare că sunt încurcate într-o pânză fin formată și pricepi, într-un final, de ce nu pot s-o facă. Iar serialul nu este despre asta, despre evadarea lor, ci despre înțelegerea unei astfel de dragoste morbide atât din partea mamei, cât și din partea copiilor.
Mereu facem compromisuri și ne e ușor să vorbim despre alții, însă este greu să scăpăm de tortură cu ușurință. Ceea ce e foarte bine arătat în filmul acesta, e faptul că chiar și atunci când reușești să fugi, rămâi marcată de o traumă internă, o durere persistentă. În plus, mai există și teama că alternativa aleasă nu este cea mai bună, iar viața este adesea înșelătoare. Într-una din scene, după ce una dintre fete reușește să scape, să se elibereze din închisoarea-templu, realizează că nu știe cum să se comporte în altă societate, că are nevoie de religie, dar nu sub o formă violentă, ci să simtă că e alături de cineva, că face parte dintr-o comunitate spirituală. Desigur, situațiile care implică atașament, indiferent de circumstanțe, pot genera tulburări afective la maturitate. Extraordinare sunt și secvențele în care fetele ajung cântărețe faimoase, predicatoare religioase cu niște videoclipuri usturător de hilare, deși pentru ele faptul că sunt împreună prin muzică înseamnă fericirea maximă.
Într-o oarecare măsură, serialul amintește de atmosfera tensionată și opresivă din filme precum Dogtooth (2009) de Yorgos Lanthimos și El castillo de la Pureza (1972) de Arturo Ripstein, drame încărcate de frică, obsesii și interziceri cu o perspectivă asupra puterii și autorității, subordonate unei valori dogmatice. Una peste alta, vorbim despre un serial de cult, nu doar prin imagine și scenariul excelente, dar și prin muzică. Ei bine, aici avem tot soiul de muzici interesante, în special, pop rock-ul anilor ‘80 sau ´90, ca de exemplu, It must have been love (Roxette) cântată în spaniolă. Dar și melodii cu tematică creștină foarte catchy sau balade moderne, precum melodia El Árbol, compusă de Amaia, una dintre talentatele cântărețele, pe val, în Spania, și actrița care interpretează rolul uneia dintre fiicele protagoniste.
E un serial care doare și te face să lași lacrimile să-ți curgă în voie pentru că ai senzația că ai trecut printr-o situație similară în viața personală. Da, câteodată pare exagerat, acțiunea se duce spre zone și mai înalte, deoarece unele secvențe sunt construite cu inteligența artificială, deși sunt incorporate foarte bine în structura filmică. E o combinație vizuală mai mult decât lynchiană.
ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.