Cu siguranță, când spunem Sibiu, apare automat asocierea cu Festivalul de film internațional Astra, care a devenit un simbol pentru filmul documentar în Estul Europei. Am revenit în acest oraș transilvănean după o absență de câțiva ani și am constatat că, timp de aproape trei decenii, în fiecare octombrie, la Sibiu s-a întreținut cu succes un fel de centru vital al filmelor de non-ficțiune și nu numai.
Nu cred că a fost doar o simplă coincidență, având în vedere că anul acesta a fost o ediție aniversară, sărbătorirea a 30 de ani de la înființarea festivalului, să fie multe filme documentare ancorate în contextul social și politic actual, inclusiv cu referințe la trecutul recent. Mi s-a părut interesant modul în care subiectele abordate în aceste filme se aflau într-un dialog continuu, trecând de la aspecte personale la cele de interes public și nu neapărat cu scopul de a găsi răspunsuri definitive la problemele contemporane, ci, mai degrabă, de a scoate în evidență fragilitatea umană într-o lume zguduită de conflicte politice, războaie, crize economice și migrație.
Am observat că multe dintre documentarele văzute pe parcursul celor trei zile petrecute la Sibiu au fost regizate de femei, deci filme care reflectă perspectiva lor asupra lumii de azi cu o gamă diversă de subiecte și stiluri vizuale, explorând o varietate complexă de perspective și experiențe cinematografice. De aceea, mă voi concentra asupra lor în acest scurt articol.
Mai întâi de toate, trebuie să precizez că în cadrul festivalului au fost patru categorii de concurs: competiția România în care au fost selectate 11 filme, competiția Voci emergente cu 10 filme alese, competiția Central și Est-Europeană care a inclus tot 10 filme, și competiția studențească cu 19 filme. Pe lângă proiecțiile de filme, au mai existat și alte activități precum discuții cu regizorii, masterclass-uri, dezbateri cinefile cu diferite de categorii de persoane sau concerte.
Voi începe cu „Ptitsa” (Polonia, 2022), care a fost distins cu premiul pentru cea mai bună regie, acordat autoarei Alina Maksimenko de către Cinelab. Acest scurtmetraj sensibil și emoționant explorează aspecte din viața unei fiice care locuiește împreună cu mama sa într-un apartament pe timpul pandemiei. Deși despre acest subiect s-a tot vorbit în ultimii ani și ar putea părea obositor, regizoarea reușește cu subtilitate să reprezinte ingenios o frântură din conviețuirea pe care cele două o au împreună. Documentarul se concentrează asupra chestiunilor care țin de ritualurile zilnice, de presiunile psihologice, de singurătate la o vârstă înaintată și de fragilitatea legăturilor afective. Ceea ce impresionează în acest scurtmetraj este delicatețea cu care sunt prezentate imaginile. De exemplu, punctele de vedere ale personajelor sunt formulate prin antropomorfismul camerei de filmat, o formă prin care regizoarea devine o observatoare discretă, surprinzând întreaga poveste din diverse unghiuri – de pe hol, de la masă, printre plantele din fața personajelor sau chiar din pat. Atmosfera creată este, în același timp, una de apropiere, dar și una de distanță, iar pe măsură ce acțiunile personajelor se repetă, atmosfera devine și mai apăsătoare. Ei bine, rutina aduce atât plictiseală, cât și greutate. Descoperim momente din intimitatea femeilor din care se observă dificultatea comunicării, iar ele resimt deseori o separare care generează un sentiment de izolare în propriul lor spațiu. Faptul că regizoarea este pictoriță este un atu în ceea ce privește construcția compozițională a planurilor, articulate senzorial cu un simț poetic fin, și, astfel, fiecare minut din film e un deliciu artistic.
De obicei, atunci când aleg să văd un film, o fac în funcție de subiectul abordat. „Doar aici ne putem iubi” (Ljubovnata soba, Macedonia, 2022), regizat de Suzana Dinevski, arată modul în care două femei, ai căror parteneri se află la închisoare, își duc existența între iubire și datorie. Regizoarea a ales să pună în evidență perspectiva lor, detaliu care schimbă în mod semnificativ discuția atingând aspecte importante despre sacrificiu, grijă și dragoste. Filmul se bazează pe mărturisirile celor două femei care nu se cunosc prea bine, deși soții lor sunt colegi de detenție. Totuși, ele împărtășesc experiențe comune din viața de zi cu zi, cum ar fi îngrijirea copiilor, căutarea stabilității financiare, trecerea peste stigmatizarea cu care se confruntă. De asemenea, este impresionantă sinceritatea pe care o arată în momentul în care discută subiecte delicate, precum relațiile intime într-un mariaj lipsit de libertate, resentimentele și criticile la adresa soților, precum și lupta pentru a răzbi fără ajutorul din partea familiei. De cele mai multe ori am avut impresia că aceste lungi interviuri intercalate în angrenajul poveștii devin mult mai dureroase decât povara încarcerării, mai ales că regizoarea își îndreaptă atenția spre suferința femeilor cu scopul de a arăta profunzimea sacrificiului și efortul lor de a menține totul cel puțin pe o linie de plutire.
Un alt film pe care l-am găsit interesant este „Pământul de care aparținem” (The land you belong, Italia, România, 2023) în regia Elenei Rebeca Carini. Un road movie personal și înduioșător în care regizoarea pornește la drum ca să-și cunoască familia biologică, plus o parte din trecutul ei. Mai exact, drumul pe care îl reconstruiește autoarea împreună cu fratele ei dat în adopție într-o altă țară are ca scop apropierea de cei cu care are legături de sânge, cu toate că nu mai au altceva în comun, nici măcar limba maternă. Acest documentar poate însemna pentru regizoare un proces analitic, dar, în același timp, lasă la vedere o latură subiectivă, mai ales atunci când vine vorba de clarificarea chestiunilor legate de identitate, de pierderi și regăsiri.
Așadar, locurile preferate de aceasta pentru a-și stabili scenele de întâlnire, și, până la urmă, de a-și cunoaște fratele, sunt destul de reci (hoteluri, restaurante, mașină), însă odată depășite momentele de stânjeneală, cei doi încep să se apropie și să interacționeze la un nivel mult mai profund. Fiecare dintre ei trece prin multiple stări emoționale care le dezvăluie vulnerabilitatea, stări care nu sunt regizate, ci sunt lăsate, mai degrabă, pe seama unor interpretări ca niște reacții spontane, având în vedere circumstanțele date. Simplitatea este un element definitoriu, iar imaginile ne sunt arătate fără artificii sau pretenții artistice exagerate, prin abordarea unui stil de filmare în care sunt conjugate diferite sentimente din intimitatea care se stabilește între frați în călătoria lor spre România. Iar aici este meritul cineastei Carmen Tofeni pentru că a ales să transmită această poveste prin intermediul elementelor vizuale care denotă căldură și apropiere. Prin urmare, aceste istorii personale aduc în prim-plan chestiuni relevante din societatea contemporană, implicit cea românească, precum adopția, în special, prin referire la construcția identității sau interogarea în legătură cu ea.
Nu pot să închei fără să împărtășesc câteva gânduri despre filmul „La început a fost minciuna” (Kadib Abyad, Maroc, 2023), de Asmae El Moudir, deoarece filmul acesta m-a provocat la o discuție interioară cu mine însămi. Cum poți să recuperezi rădăcinile familiei atunci când nu mai există nicio amprentă, nicio imagine? Asmae El Moudir găsește o soluție asemănătoare celei utilizate de Rithy Panh în documentarul „L’image manquante” (Imaginea pierdută, 2013) pentru a-și redescoperi originile familiale și tragedia personală din timpul regimului Khmerilor Roșii din Cambodgia. Pentru a reconstitui ceea ce nu mai există, regizoarea folosește marionete, obiecte de artizanat, și pornește în căutarea puținelor fotografii din acea perioadă. Bunica sa, copiii ei și memoria orală reprezintă câteva resurse, dar provocarea constă în a face vizibil ceea ce este ascuns, ceea ce a devenit un tabu în familia ei. Asmae El Moudir realizează un film curajos care atinge o fibră sensibilă în memoria țării sale, dezvăluind astfel trecutul ținut secret și abordând indiferența unei generații care a ales să evite discuțiile despre un conflict și să-și închidă ochii în fața realității. Însă tragediile nu se uită, se ascund și mocnesc în lăuntrul nostru. Lucru pe care ni l-a arătat și Asmae El Moudir prin acest documentar poetic și totodată revoluționar.
Sub o formă impregnată de sinceritate, aceste documentare aduc în discuție subiecte sensibile, personale, istorii pierdute ce ascund multe tragedii. Aceste filme ne îmbogățesc experiența cinematografică și ne provoacă să reflectăm asupra realității contemporane, dar și asupra trecutului, pentru că, până la urmă, fiecare poveste poate să fie asemănătoare cu a noastră sau ne poate, chiar, inspira.
ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.