Ce înseamnă filosofia politică și de ce este relevantă în ziua de azi? În mod cert, nu reprezintă o soluție rapidă pentru rezolvarea problemelor cotidiene, însă ne poate oferi o modalitate de a înțelege complexitatea aspectelor sociale care sunt adesea interconectate cu politica.
Am văzut recent un film care m-a pus pe gânduri, „Puan” (2023). Așa se numește o stradă din apropierea Facultății de Filosofie din Buenos Aires, unde, de fapt, se și desfășoară cea mai mare parte a acțiunii. De la bun început, vreau să precizez că această producție, regizată de María Alché și Benjamín Naishtat, pare să prezică situația politică din Argentina în contextul instalării noului președinte “liberal” Javier Milei (bine, vorba vine, liberal, pentru că, în practică, nu prea e așa).
María Alché a studiat filosofia înainte de a intra la școala de film, iar primul ei rol l-a avut în filmul “La niña santa” (2004), de Lucrecia Martel. Din start, se observă o fuziune între cele două pasiuni – filosofia și filmul – care se desprinde din dialogurile personajelor, replici construite cu un substrat filosofic și un subtext inteligent, integrate într-un context potrivit.
Pe scurt, avem un profesor de filosofie, Marcelo (Marcelo Subiotto), care încearcă să concureze cu un alt profesor, Rafaelo (Leonardo Sbaraglia), școlit în străinătate, cu o experiență covârșitoare și o alură modernistă și seducătoare. Însă, pe lângă conflictul principal dintre cei doi bărbați, izbucnește un alt conflict, de data aceasta, național, iar facultățile sunt amenințate cu închiderea din cauza resurselor financiare supărător de infime, aprobate de guvernul aflat la conducere. Educația care, în trecut, era gratuită în această țară latino-americană, este acum lăsată de izbeliște și considerată o resursă neprofitabilă pentru conducere, cu investiții mari și rezultate nesatisfăcătoare pentru piața capitalistă. În special, filosofia, o disciplină care pare de umplutură pentru mulți de la conducere. Și, totuși, e foarte intrigant să predai filosofie, uneori atragi admirație, alteori, milă, iar aceste aspecte sunt ilustrate în film prin contrastul dintre personajele masculine, care consolidează structura narativă.
Marcelo este acel profesor de filosofie care, după propriile cuvinte, nu știe să facă altceva decât să descifreze mesajele gânditorilor predecesori. Se găsește într-o situație specială, după moartea unui coleg faimos și iubit de studenți, este împins să se pregătească pentru a ocupa postul de titular al catedrei de filosofie politică deținut de acesta, însă nu îi este deloc ușor pentru că fermecătorul lui contracandidat îi taie elanul.
Își duce existența într-un mod simplu, este un profesor care contextualizează dinamica filosofică și o expune în fața studenților într-un mod inteligibil și revoluționar și ajunge, cel puțin, să incite la activism și mobilizare. Îmbrăcat modest, mereu cu un rucsac terfelit, folosind transportul în comun, e surprins mai tot timpul învăluit în gânduri. Dorește să se ocupe mai mult de familie, dar nu reușește niciodată. Așadar, putem spune că este un spirit preocupat de gândire și nu de aparențele sociale, deși îl frământă problema banilor care nu sunt deloc suficienți pentru un trai decent. Aici se face aluzie la precaritatea în care trăiesc uneori profesorii, întâmpinând dificultăți în primirea salariilor la timp, pentru că, nu-i așa, sunt considerați oameni care trăiesc cu aer. Observăm această zbatere continuă în haosul urban, printre datorii și responsabilități, ipocrizie și necazuri. Nu este vorba despre o dramă în totalitate, ci e o comedie în toată regula, potrivită pentru aceste vremuri tumultoase. Una dintre scenele mele preferate este aceea în care Marcelo încearcă să-i explice unei cucoane pretențioase ițele filosofiei lui Heidegger, însă reușește s-o încurce și mai mult. Sau scena când această doamnă putred de bogată îi cere lui Marcelo să facă un “show filosofic” de ziua ei ca să-l înlocuiască pe magicianul pe care îl angajase, dar care s-a îmbolnăvit în cele din urmă. În esență, avem aici o acrobație scolastică despre cum percepem filosofia în viața socială, uneori, prea pompos, iar, alteori, e luată în derâdere.
Filmul acesta mi-a amintit de rolul profesoarei de filosofie, interpretat de Isabelle Huppert în “L’Avenir” (2017), de Mia Hansen-Løve, care nu se lasă atinsă de chestiuni ideologice și încearcă să ofere o interpretare filosofică studenților ei fără a cădea în dogmatism. Totuși, în film există o revoltă a studenților cu accente politice împotriva guvernului lui Sarkozy, alături de o mobilizare a energiilor similară cu cea din anii ’60 în Franța. În “Puán”, profesorii se implică în viața socială și, implicit, în protestele studenților. Filmul subliniază euforia dezvoltată într-un grup solidar de persoane și ideea că împreună pot ajuta la transformarea socială în folosul bunurilor comune și publice.
E un film simplu, dar care aduce în prim-plan aspecte profunde, umane, mai degrabă decât formale, cum ar fi relațiile sociale în timpuri încercate de politici neoliberale, goana după prestigiu și afișări elitiste sau, pur și simplu, o pledoarie pentru a dispune de timpul liber pentru gândire, reflecție, imaginație, o viziune considerată uneori o pierdere de vreme sau leneveală. Mai sunt și alte teme care merită descoperite în această peliculă. Musai de văzut!
ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.