Am reușit să ne strângem la Prăvălie și să ne gândim la câteva titluri de filme cu care să încheiem anul. Nu ne-am gândit să facem un top al celor mai bune filme, ci să împărtășim câteva impresii despre cele care ne-au ținut în priză, ne-au surprins, ne-au alimentat cunoașterea și au contribuit din plin la experiențele noastre cinematografice. Le-am cerut colaboratorilor, prietenilor și cititorilor Prăvăliei culturale să ne trimită sugestiile lor din zona audiovizualului (în engleză și română) pe care le puteți vedea de-a lungul anului 2024, în cazul în care le-ați ratat în 2023. Așadar, începem această călătorie cu palpitații, trecem direct la filmele de groază, continuăm cu dramele și filmele experimentale, apoi cu documentarele, mergem la seriale, încercăm un pic și din animație și ne oprim la filmele “interzise”.
SABINA PUJOL a studiat filmul la Script School of Barcelona. Face parte din echipa de programare de la B-Retina Festival și colaborează cu festivalurile de film Cryptshow și Fantboi, din Catalonia.
Yes, we are in that time of the year to make another list of the best, the worst, the hidden gems, the underground, the not released yet but soon to be… films. And for me it’s all about genre, fantastic and the weirdest films. So, brace yourselves, I’m going to give a few titles from this crazy 2023 that impressed me, and I feel they bring something different on the screen:
La mesita del comedor (Caye Casas). This low-budget horror flick shot in just 10 days in Terrasa, by the Catalan film director Caye Cases, was like watching a car accident, horrifying, but you can’t but keep watching. The initial plot is the following: a couple buys a tacky coffee table, a move that proves to be their worst decision ever. Stop right here, you don’t need to know more about the story. If you have the chance, please go to the cinema, and discover how hell breaks loose for such a trivial decision.
When evil lurks (Cuando el mal acecha) (Demián Rugna). The new film from the Argentinian Demián Rugna has some of the most shocking, impressive scenes that I’ve seen for a while in a horror film. When he presented the film at the International Sitges Film Festival, he warned the audience: “I want you to have a bad time watching this”. Thank you so much, it certainly was intense. The film follows two brothers in a rural area that, instead of preventing a catastrophe, “accidentally” they unleash an unstoppable evil that spreads through the whole area. From the very beginning of the film, the adrenaline, and a succession of disturbing scenes will leave your jaw on the floor.
Infinity pool (Brandon Cronenberg). The latest film by David’s Cronenberg prolific son is a nightmarish satire of the super-rich, where he continues new forms of body-horror. James and Em are spending a peaceful time in a rich resort, somewhere in a poor and strict country, until they get interrupted by a young woman and sneak out of the resort to go to a secret beach. On the little adventure, they kill someone in a car accident and James is convicted of a crime with the penalty of execution. Is his richness going to get a way out of that situation? Somehow… in a way you can’t imagine!
Talk to Me (Danny Philippou, Michael Philippou). Another triumph of A24’s that has more layers than it seems. A group of young friends discover how to invoke spirits using an embalmed hand, they get addicted to it, until one of them goes too far and unleashes terrifying supernatural forces.
Even though this plot it might seem too simple and seen previously in hundreds of horror movies, it perfectly combines the jump scares, the gore, and the supernatural with the main character’s personal issues exposed in the plot: friendship, sexuality, loneliness, suicide, the pressure of social media…
This was just few titles of a good year of horror movies. Enjoy it!
ANA DELIA ROGOBETE are un doctorat în literatură franceză contemporană și teoria fotografiei la Johns Hopkins University.
Când mă gândesc la filmele pe care le-am văzut în ultima vreme și care au marcat anul ce tocmai se sfârșește, îmi vin în minte trei producții centrate pe femei, pe care aș vrea sa le împărtășesc cu voi, căci le consider interesante, amuzante, dar și educative.
Așa că voi începe cu un film apărut în cinematografele italiene în luna noiembrie, încă inaccesibil pe streaming, dar care după succesul din săli, va fi cu siguranță vizionabil pe internet în 2024. C’è ancora domani (There’s Still Tomorrow) este un film în alb-negru a cărui acțiune se petrece în Roma anului 1946, marcată de lipsurile sfârșitului războiului, dar și de schimbări sociale ale căror efecte se simt și astăzi. Semnat de Paola Cortellesi (regia, scenariul și rolul principal), filmul prezintă povestea Deliei – casnică, mamă de familie abuzată sistematic de soțul Ivano (Valerio Mastandrea) și socrul (Giorgio Colangeli). De la particular la universal, filmul dă glas femeilor care nu au luat cuvântul, care nu au ieșit în față cu fapte excepționale, a căror revoltă nu a busculat ordinea patriarhală. Cu toate acestea, povestea Deliei este povestea femeilor care au făcut Italia, care au crescut fiicele și nepoatele ce astăzi se bucură de libertăți și drepturi dobândite cu greu – ca dreptul la vot, scenă mitică pe care Cortellesi o imaginează în manieră neorealistă. Delia, înconjurată de o mare de femei se îndreaptă misterios spre o aceeași destinație. La ieșire, fiica ei o privește de afară, pentru prima oară cu mândrie, iar soțul, care și-a urmărit pe ascuns soția, se trezește înconjurat de femei și dezarmat în agresivitatea pe care este nevoit să o ascundă. Între dramă și comedie, feminist și feminin, filmul impresionează prin delicatețea alegerilor regizoarei: scenele problematice prin violență sau dramatism sunt adesea construite metaforic sau redate într-un limbaj ironic, ce frizează comicul, în dialectul și atitudinea specifică regiunii.
Dar abuzurile pot fi comise și de femei, după cum ne sugerează May December, un film hollywoodian în genul psyhologic-dark, ieșit în săli în luna noiembrie și accesibil pe Netflix. Inspirat dintr-o poveste reală ce a făcut să vuiască presă americană : relația dintre o femeie matură și un băiat de doisprezece ani. Femeia, acuzată de viol, naște doi copii în închisoare, iar după eliberare ea și băiatul se căsătoresc. Ceea ce vedem în film este confruntarea tulburătoare dintre membrii acestui cuplu (Gracie, jucată de Julianne Moore, Joe, interpretat de Charles Melton) ai căror copii sunt acum adolescenți, și Elisabeth (Natalie Portman), o actriță ce va juca rolul lui Gracie, venită în micul oraș din Georgia să cunoască persoanele reale, dincolo de relatările din presă și sa între mai bine în pielea personajului. În interacțiunile și confruntările pe care Elisabeth le are cu apropiații și membrii familiei lui Gracie, adevărul se deformează continuu, iar Elisabeth pare să se metamorfozeze în Gracie. Filmul are trăsături ale unui thriller psihologic, cu accente (in)voluntar siropoase în care personajele rămân deschise interpretărilor. O dramă tocmai bună pentru o seară rece de iarnă.
Un ultim film despre care vreau să amintesc este Barbie (regia Greta Gerwing): pentru că nu putem uita una dintre marile reușite de box-office ale acestui an, dar și pentru că e musai să ne întrebăm de ce acest succes și cărui fapt i se datorează reacții atât de puternice de admirație sau de respingere? Este, mi se pare, un produs tipic hollywoodian, cu bune și cu rele: îndrăzneț, feminist, capitalist și anti-capitalist, critic și naiv în același timp. Barbie este o producție mainstream în care predomină o atmosfera de suprarealism pop, kitsch, dar care deconstruiește un simbol capitalist și patriarhal ce a marcat copilăria fetițelor din generația Millennials. Păpușa Barbie pe care o știm este modelul de femeie perfectă, cu forme voluptoase, casnică și glamorous în același timp. În basmul hollywoodian însă, stereotipul Barbie întruchipat de Margot Robbie este doar o versiune; avem păpuși Barbie în diferite profesii și funcții de conducere, iar filmul este centrat pe lupta de emancipare a păpușii stereotipice. Accesibilă, această poveste merită văzută prin prisma une fabule în care se joacă atât creativitatea culturii pop, cât și problemele cu care se confruntă societatea contemporană.
DÉBORAH GARCÍA SÁNCHEZ-MARÍN este istorică și pasionată de lumea audiovizualului. Este cofondatoarea spațiului digital de contracritică, Visual404, care chestionează formele audiovizuale tradiționale. A colaborat cu publicații precum El País și El Salto Diario, ElDiario.es, CTXT.
Anul 2023 a oferit experiențe vizuale care mi-au depășit așteptările, de la noi producții cinematografice la seriale de televiziune. Vă propun o selecție din ce mi-a atras atenția cel mai mult în acest an. Ordinea nu înseamnă nimic.
Past lives. Este debutul lungmetrajului regizoarei Celine Song și este unul dintre filmele anului. Începe într-un bar în care trei personaje poartă o conversație. Un cuplu îi privește de cealaltă parte a barului și se întreabă ce relație ciudată există între ei. Este vorba de un cuplu și un prieten? Este un cuplu interrasial, o partidă în trei? Zoom in-ul ne introduce subtil în viețile celor trei.
Anhell69. Fără îndoială, experiența queer a anului. Trans-ul nu este în poveste, nu este o persoană sau un obiect, ci este un mod de a privi lumea, este un mod de a structura imagini, este montajul în sine. Filmul lui Theo Montoya este o explozie.
Asteroid City. Când a fost lansat The French Dispatch, m-am întrebat în textul pe care l-am scris dacă era cea mai mare operă a lui Wes Anderson, și același lucru mi s-a întâmplat și cu Asteroid City. Trebuie să admit că în ultimii ani, în afară de Hotel Budapest, care mi s-a părut o adevărată caricatură a cinematografiei lui Anderson, filmele sale au atins un vârf estetic și formal care rămâne foarte sus. Filmul este din nou imersat într-un dispozitiv literar, precum Royal Tenenbaums, The French Dispatch sau The Grand Budapest Hotel, care, în stilul unei matrioșce, abordează povestea și narațiunea în același timp și din perspectivă literară.
The Eternal Daughter. Un film despre fantasme, mame și fiice, conflicte ascunse, secrete și memorie. O poveste în care fiica unei regizoare de film încearcă să scrie și să-și înțeleagă mama. Toate acestea se petrec într-un loc specific, un conac, care pare să fie plin de fantome și de întrebări. Joanna Hogg este convinsă că spațiile pe care le ocupăm ne modelează și ne fac să existăm. În The Eternal Daughter, acțiunea se petrece într-o casă veche, transformată în hotel, dintr-o zona rurală din Țara Galilor. Locația, decorul și casa în sine anunță că acesta este un film care îmbrățișează goticul, fantomaticul și misterul, fără niciun fel de complexe.
Tár. Există două aspecte care mă interesează la filmul lui Todd Field. Primul este modul în care femeile exercită puterea. Al doilea este faptul că Lydia Tár a fost înțeleasă ca fiind reversul unui bărbat prădător. Ne lipsesc instrumentele critice? Ne lipsesc discursurile feminismului însuși pentru a înțelege și a încerca să îmbrățișăm experiența unei astfel de femei? Lydia Tár nu este un personaj care își construiește lupta în jurul faptului că este femeie, ci mai degrabă este un personaj care, fiind femeie, a asimilat logica triumfului bărbaților. Ea nu doar reinterpretează piesele muzicale pe care le abordează, ci și triumful sau succesul în stilul celor privilegiați.
Mențiuni speciale pentru:
- Bottoms, ceea ce Barbie a vrut să fie, dar n-a fost să fie.
- The Old Oak, filmul cu mesaj social, angajat și bun nu putea fi decât de Ken Loach.
- Beau is afraid, încă nu-l înțeleg foarte bine, dar ca experiență cinematografică m-a dat pe spate.
- When Evil Lurks, acesta este un must pentru iubitorii de gore.
- Anatomie d’une chute, ce face Justine Triet atât de bine este o nebunie. Unele dintre alegerile formale sunt îndrăznețe, dar cu adevărat interesant este modul ei de a pune sub semnul întrebării ce este adevărat și ce nu este.
SERIALE BONUS
- Mesia este o poveste despre o persoană ratată, o mamă; despre perversiunea credinței, când te face să te izolezi, să te supui și te înnebunește; despre maternitatea toxică și despre capacitatea ființei umane de a duce mai departe traumele din copilărie, dar și despre cum să le depășească.
- The Architect – mascat ca o distopie, urmărește viața unei tinere arhitecte care este forțată să locuiască într-un garaj transformat în locuințe din cauza prețurilor astronomice. (text scris în spaniolă și tradus de Adina Mocanu)
CARMEN TOFENI – operatoare/directoare imagine
Unul dintre filmele care m-a impresionat profund, atât din punct de vedere al poveștii cât și al abordării stilistice, este Zone of Interest regizat de Jonathan Glazer. Acest film schimbă perspectiva asupra narativelor referitoare la Holocaust, iar Lukasz Zal, directorul de imagine, redefinește viziunea asupra aspectului vizual. El adoptă o estetică “non-stilizată”, atrăgându-mi atenția. Deși fiecare cadru și situație de iluminare sunt atent modelate, direcția aleasă este cea a “esteticii urâtului”. Această opțiune a fost câștigătoare pentru mine, ancorează privitorul în poveste și îl transformă într-un spectator activ și critic.
Smoke Sauna Sisterhood, regizat de Anna Hints, este un documentar în care femeile se întâlnesc în sauna pentru a discuta despre trăirile, emoțiile și traumele lor. Încă de când am auzit despre film, m-am întrebat cum va gestiona camera situații atât de intime într-un spațiu atât de mic și… nud. Încă încerc să înțeleg în ce moment camera devine participantă fără inhibiții, atât ca receptor al poveștilor, cât și al imaginilor directe care oferă confort tocmai prin sinceritatea lor. Dacă în terapie “a vorbi” reprezintă primul pas către conștientizare, în acest film “a arăta” este primul pas către emancipare.
Four Daughters, regizat de Kaouther Ben Hania, este un documentar care utilizează metoda teatrală pentru a reprezenta evenimente trecute, implicând atât personaje reale, cât și actori cu o perspectivă obiectivă. Filmul explorează povestea unei mame și a patru fiice, două dintre acestea alăturându-se mișcării radicale ISIS. Prin “jocul de rol”, se încearcă evidențierea reflexiilor asupra contextului social și politic al familiei, aducând în prim-plan aspecte de abuz și opresiune. Cadrele observaționale vin să completeze cu mărturiile protagoniștilor, iar acestea aduc un conținut autentic în explorarea psihologică, însă filmul îmi lasă deschise întrebări privind responsabilitatea noastră ca realizatori și spectatori, ceea ce constituie principalul motiv pentru recomandarea acestui film.
JORGE LUIS PERALTA – teoretician și critic. Profesor la UNED, Insulele Baleare.
This year’s movie lineup was dominated by two very different blockbusters, Barbie (Greta Gerwig) and Oppenheimer (Christopher Nolan). I didn’t see the latter, but it’s on John Waters’ list of the year’s best films and that’s enough for me to put it on my to-watch list. The same goes for Ari Aster’s Beau is Afraid. It’s just a matter of finding the three hours it takes to watch each one. Barbie, on the other hand, deserves to be seen at least to criticize it, especially because the supposed challenge to the patriarchy is limited to empty slogans and an astonishing reaffirmation of gender crowned with the protagonist knocking on the gynecologist’s door.
The interesting cinema of 2023 is located for me in other territories. Coincidentally, Laura Citarella’s Trenque Lauquen refers in the title to a peripheral place, a city in the province of Buenos Aires where one would not expect too much to happen. The director’s bet is precisely the other way around: to multiply fiction in an apparently nondescript setting. The story begins with the disappearance of a woman and her search by two men who love her. That enigma is only the first of an enveloping narrative that adds new layers of mystery throughout four hours of pure narrative enjoyment. Trenque Lauquen, besides being an extraordinary “storytelling machine”, is a sharp reflection on how to lose and find oneself outside the conventions (of the world and of fiction).
More traditional, but no less incisive, is Nicole Holocefner’s comedy Your Hurt my Feelings, about a writer who, by pure chance, hears her husband’s true opinion about a book he has just written. Can you survive the most absolute sincerity on the part of the person you love? It would seem a banal question, but Holocefner’s “literary” approach leaves in the air many questions about the ways in which we relate (and survive, or not, those relationships). The tone is always kind and human, at the antipodes of the cruelty so fashionable in recent times (at least, this year we did not have to suffer a new elucubration of misanthropy by Robert Östlund).
Another comedy, less politically correct, is the one offered by Sebastián Silva in Rotting in the Sun. LGTBQ+ cinema, although abundant, shows signs of exhaustion or a useless conquest of the mainstream that submits it to its rules and empties it of intensity. That is why it is so healthy that there are films like this one, capable of making us uncomfortable and raising questions. The plot is simple: a film director (Silva himself) with suicidal inclinations meets a “happy flower” gay influencer who becomes obsessed with the idea of making a project together. An unexpected event that cannot be revealed breaks the film in two and takes it from its initial frivolity into much more complex and morally contradictory territory.
There was much more worth seeing, but if you ask me now, these are the films of 2023 that I would like to revisit at some point, because I still think about them and because I’m afraid that, unlike Barbie, they didn’t get all the viewers they deserve.
PATI MURG – sociologică și figură critică pe internet (youtube, twitch, tiktok)
Born in Gaza. Aș zice că în aceasta perioadă, sau chiar oricând, e crucial să citim, să vedem filme şi să înțelegem ce se întâmplă în Gaza, în Palestina. În fața genocidului e important să nu cădem în apatie, ci să ascultam vocile palestinienilor şi să le amplificam cum putem. Filmul urmărește viața în Gaza, în Palestina prin ochii a patru copii, unde vedem același genocid, același tratament inuman ce se întâmpla încă din 2014, doar ca nu la fel de documentat pe social media, ca ceea ce se întâmplă în prezent. Emoționant și de văzut.
Promising Young Women. Așteptam de mult să vad filmul şi nu m-a dezamăgit deloc. Avem parte de o critică sistemică a abuzurilor sexuale, în care fiecare instituție cum e decanatul, poliția, avocații, prietenii, colegii de clasă, eșuează să condamne astfel de cazuri, blamând victimele și punând responsabilitatea pe umerii lor, a Ninei şi a lui Cassie. Mi-a plăcut în special cum s-au jucat cu ideea de “nice guy”, pentru că până la urma e tot o masca ce cade spre final. Filmul are un plot twist foarte interesant și recomand în special filmul dacă treci printr-o perioadă de healing.
Faces Places. Ador cinematografia realizată de Agnès Varda. Ador imaginile, ador dialogurile, ador sensibilitatea pe care o simt cu fiecare fibră, o ador pur şi simplu. În Faces Places sensibilitatea se simte prin dialogurile cu localnicii în care şi Varda își regăsește o bucățică de suflet umblând prin Franța rurală. Alături de un fotograf, Agnès imortalizează portretele localnicilor pe diferite clădiri sau locuri. Vorbește despre prietenie, empatie, moarte, cum își trăiește bătrânețea ca o parte naturală de care nu se teme. Când am văzut filmul ăsta, simțeam ca Agnès e prietena mea, că sunt eu, că e lângă mine, deși nu este și nu va fi niciodată.
EMILIAN LUNGU – poet. A contribuit la catalogul festivalului de film experimental BIEFF.
Aqueronte (Manuel Muñoz Rivas, Spania, 2023) 26 min. La bordul unui feribot, mai mulți pasageri traversează un râu de pe un mal pe altul. Legănați de valuri, călătoria lor peste ape se prelungește la nesfârșit, țărmul de destinație se îndepărtează, iar magnitudinea spațiului se estompează. Poate că singura certitudine este mișcarea însăși. Luându-și numele de la un râu cu rezonanță mitică, Aqueronte suprapune ecourile legendei peste o călătorie cu feribotul în sudul Spaniei. Granițele dintre timp și spațiu se pierd în imaginile filmate pe peliculă de 16mm, ajungând să se confunde în tonurile amețitoare de albastru care domină filmul. Toți pasagerii cad într-un somn adânc, ca sub o anestezie indusă de dilatarea nesfârșită a spațiului și timpului. Prinși în visare, călătoria trece aproape pe nesimțite, iar, la trezire, pasagerii au ajuns deja la liman. Aqueronte e un exemplu de slow cinema care, prin delocalizare și atemporalitate, câștigă o conotație mitică, dar care privește și către valențe cotidiene, cu nerăbdarea îndrăgostiților care vor să izoleze momentul în timp.
Flores del otro patio (Jorge Cadena, Elveția, Columbia, 2022) 15 min. În nordul Columbiei, un grup de activiști queer se folosesc de extravaganță și de acțiuni performative pentru a denunța exploatarea catastrofală care se întâmplă în cea de-a treia cea mai mare mină de cărbune a țării. Flores del otro patio este un film-manifest ce arată conexiunea dintre queerness și natură și propune asumarea și revendicarea unei identități ca unelte fertile pentru recuperarea naturii furate de exploatările capitaliste. Într-o Columbie a unui spațiului nativ însușit pe nedrept, a resurselor captive și a emigrației indigenilor din zonele exploatate, se încearcă un act de revendicare prin practica protestului flamboaiant, printr-o exuberanță barocă care produce surpriză și angoasă. Subiectivitatea queer este marginală și precară în fața forțelor sistemice, dar aceasta își găsește forța în impulsul plin de viață al petrecerii și în iubirea reciprocă. Dacă cei macho, de la putere, intoxicați de visul neoliberal, nu pot schimba traiectoria unui pământ ajuns necultivabil și al apelor poluate, atunci trebuie să o facă indigenii queer, printr-un act de prezență radicală.
Dildotectonics (Tomás Paula Marques, Portugalia, 2023) 16 min. În timpul nostru prezent, Rebeca încearcă să creeze o colecție de dildo-uri ceramice cu caracter non-falic. În timpul Inchiziției, Josefa găsește un dildo pe care îl folosește într-o relație de dragoste interzisă cu Maria. Deși fiecare în alt timp, drumurile Rebecăi și ale lui Josefa ajung să se intersecteze. Dildotectonics, un acroș direct la Countersexual Manifesto (2000) al lui Paul B. Preciado, este un eseu video care investighează practicile plăcerii prin obiecte non-normative și non-cis – dildouri ceramice care depășesc forma falică, fiind mai degrabă produsul creativității și al jocului, prin elemente precum formă, textură, culoare și scop. Dizolvarea simbolismului falic asociat cu plăcerea trebuie înțeleasă ca o formă de agentivitate queer, cu atât mai mult cu cât documentarea procesului creativ este juxtapusă poveștii lui Josefa și Maria, doi/două recolhidas (pustnici/e seculare) a căror dragoste și căutare a plăcerii merge dincolo de constrângerile de gen sau credință.
Why Are You Image Plus? (Diogo Baldaia, Portugalia, 2023) 9 min. Într-un sat mic și sărac, un Sfânt local domnește autoritar peste tărâmul abisului, împiedicând morții să vorbească cu apropiații lor care se află încă în viață. Ima, o fetiță moartă, încearcă să-l găsească pe Sfânt și să-i ceară să o lase să vorbească cu bunica sa dragă. Why Are You Image Plus? este o redare tehnicolor a lumii de apoi, văzută prin ochii unei fetițe decedate. Cu o viziune inocentă, edulcorată și saturată, filmul urmărește încercarea de conectare spirituală dintre fetiță și bunica sa, care se află încă în viață. Totuși, portalul dintre lumi este păzit cu tot dinadinsul de un sfânt local, care împiedică comunicarea dintre cei vii și apropiații care le-au murit. Purtați prin diverse încercări creative de înduplecare a sfintei autorități urmărim o comedie mistică ce povestește despre singurătatea și alienarea spiritelor din lumea de apoi și dorința lor de a se regăsi cu cei dragi.
Home invasion (Graeme Arnfield, Marea Britanie, 2023) 90 min. Un film eseu de coșmar despre istoria soneriei, care-i urmărește inventarea și constantele sale reinventări de-a lungul luptelor pentru drepturile muncitorești din secolul al XIX-lea, al anilor de început ai cinematografiei narative și al culturilor de supraveghere contemporane.
ADINA MOCANU – profesoară la Universitatea din Craiova
Întotdeauna mi-a fost greu să aleg cele mai bune filme pe care le-am văzut de-a lungul anului, iar 2023 a fost un adevărat festin cinematografic, prin imagine și diegeză, atât în ceea ce privește calitatea, cât și varietatea genurilor. Mi-am propus ca de data aceasta să fiu limitată în a-mi manifesta extazul meu cinefil și să recomand trei filme pe care le-am văzut în cinematograf, emoționată și fericită, pentru că veneau la pachet cu o aură mistică. Toate cele trei producții au ceva în comun, oferă incursiuni în viața rurală, abordând teme precum iubirea, frica, plăcerea, siguranța și pierderile, dar și aspecte pe care le putem recunoaște în propriile noastre existențe. Ca o completare, la sfârșit, avem și un desert, un bonus în episoade.
20.000 especies de abejas (20.000 de specii de albine) regizat de Estibaliz Urresola Solaguren. Sofía Otero, actrița care joacă în rolul protagonistei, a fost distinsă cu premiul Ursul de Argint pentru cea mai bună interpretare la Festivalul de la Berlin. Și pe bună dreptate! Motivul este simplu și evident: filmul explorează copilăria trans, în special, experiența unei persoane care nu-și găsește locul într-o identitate fixă. Narațiunea se axează pe evoluția personajului principal într-o călătorie fără un final prestabilit, ci mai degrabă bifurcată în multiple direcții și posibilități. O poveste intimă, revelatoare, dar și dureroasă, plină de subtilități despre identitate și despre transformările emoționale din perioada copilăriei.
Un amor (O iubire), regia semnată de Isabel Coixet. Isabel Coixet revine în forță cu adaptarea romanului omonim scris de Sara Mesa. Dacă până acum filmele acestei regizoare erau destul de lirice, cu Un amor transgresează limitele, devine mai categorică și tranșantă prin răsturnări de situații total neașteptate. Probabil că interpretarea proprie a romanului să-i fi permis o libertate mai mare de problematizare. Hai s-o spunem pe șleau: pare un film cam sadomaso, cu violență psihologică debordantă și multe frustrări, care te încearcă încă de la prima secvență și te ține prinsă până la sfârșit. Ei bine, Isabel Coixet jonglează subtil între plăcere și repulsie, oferind o critică la adresa masculinității și o explorare provocatoare a dorințelor feminine.
Misericordia, de Emma Dante. Surpriza de sfârșit de an a fost noul film al italiencei Emma Dante. Mai văzusem The Macaluso Sisters (2020) cu o estetică transgresivă a mizeriei, personificată într-o formă de viață. Perspectiva regizoarei se nutrește din teatru, pentru că Misericordia este, de fapt, o adaptare cinematografică a unui spectacol teatral. Acest lucru se observă în toată splendoarea filmului, fiindcă Emma Dante alege combinația între artificialitate și realism, răspândită în dimensiunile poveștii, dar și versatilitatea personajelor construite după o rețetă suprarealistă. Misericordia este o dramă incomodă, cu o fotografie fascinantă, articulată de o simbolistică impregnată de cruzime și mizerie, în timp ce personajele arată o formă radicală de iubire și generozitate. La urma urmei, filmul ne face să ne gândim la familia pe care nu ne-o alegem, la o violență care iradiază în toate particulele existenței, inclusiv în locurile pe care le considerăm acasă, dar în care mereu se întrezărește o urmă de speranță.
Nu aș putea închei fără să recomand cel puțin un serial. The good mothers este o dramă italiană regizată de Julian Jarrold și Elisa Amoruso, disponibilă pe Disney+. Acest serial urmărește aspecte din viața clanului mafiot ‘Ndrangheta din Calabria, văzut din perspectiva femeilor – mame, fiice și soții. Frica neîntreruptă, violențele domestice, presiunile asupra femeilor conduc la o răsturnare de situație în cadrul familiei. Conștiente că pot pierde totul, inclusiv viața, femeile decid că a sosit momentul să se revolte. Este un film manifest, o poveste despre acele femei care, dincolo de frică, își găsesc curajul de a se elibera din tentaculele unei familii conservatoare. Un serial pe care vrei să-l dai gata dintr-o privire, pentru că este aproape imposibil să nu îți dorești ca personajele feminine să evadeze din acel clan opresiv și să triumfe în cele din urmă. Pot spune doar atât: este cu adevărat tulburător!
ALEXANDRU IONAȘCU – critic și teoretician
Se pare că ne apropiem și de sfârșitul acestui an, brazii sunt împodobiți, cozonacii făcuți și Moș Crăciun a venit la fiecare și ne-a adus cadouri, ceea ce nu poate însemna decât un singur lucru: trebuie să marcăm acest an care e pe sfârșit prin cele mai bune trei anime-uri. Sigur, cum eu nu cred în ierarhii, folosesc ,,cele mai bune’’ într-un mod destul de lax – adică acele animații nipone care mi-au plăcut mie și pe care le consider relevante, fascinante, șocante și originale, din punct de vedere social, uman și chiar technology-wise. Dar să nu mai zăbovim aici.
Doraemon Movie: Nobita’s Sky Utopia. Încă nu am citit Utopia, cartea speculativă a lui Thomas More (cel executat în The Tudors, ca să dăm o referință mai actuală), și nici versiunea lui Tommaso Campanella, deci nu știu despre ce vorbesc aceste versiuni literare, însă știu că existența unei utopii (literar, un loc care nu există) nu e chiar ceva ce ne-am dori. Iar utopia (numită, aici Paradapia) din cer imaginată de elevul de primară Nobita nu este prea diferită, o semilună automatizată cu habitat uman, apă și insule suspendate, unde toți elevii au note mari și aritmetica se predă combinat cu activitățile sportive, similare cu acele game shows nipone. Un anime bazat pe o serie manga din anii ’60, personajul-eponim Doraemon este o pisică-robot antropomorfă cu abilitatea de-a călători în diverse perioade istorice, mereu la dispoziția lui Nobita, elevul neîndemânatic și leneș de mai sus. Doar că, de data aceasta, cei doi și prietenii lor află că versiunile cele mai bune ale noastre – adică acelea în care luăm note mari și nu avem niciun fel de neînțelegeri – nu înseamnă nimic dacă nu avem și capacitatea de-a râde, de-a ne supăra sau chiar de-a plânge. De ce ar trebui văzut acest anime? Deoarece ne spune ceva important și, aparent, deloc evident: să fii liber înseamnă să ai emoții și sentimente, să simți ceva. Sau că nu ar fi o idee rea dacă am fi avut, atunci când eram în clasele primare, o pungă de gunoi cvadrimensională în care să ne facem pierdute lucrările cu note proaste.
Psycho Pass: Providence. Bazat pe un serial ajuns la al treilea sezon, acest lung-metraj anime SF ne prezintă o Japonie distopică dintr-un viitor nu prea îndepărtat, secolul al XXII-lea, când totul lumea a fost devastată de conflicte și inegalități extreme. Drept răspuns, diverse ramuri ale guvernului acestei Japonii pline de zgârie-nori, clădiri ce amintesc de Le Corbusier și autostrăzi suspendate, totul pe un albastru profund, au decis să substituie sistemul juridic – a treia putere în stat – printr-un program numit sistemul Sibyl, cu ajutorul căruia este cuantificat potențialul de infracționalitate al fiecărui cetățean – în ideea că, prin acutatețea sa, inteligența artificială nu are tipicele meschinării și interese umane, fiind singura capabilă să asigure pacea și ordinea socială – deci să ia locul tribunalelor obișnuite. Lungmetrajul ne arată nu doar dilemele și dificultățile cu care se confruntă protagoniștii serialului, Akane Tsunemori și Shinya Kogami, inspectori ai distopicului Public Safety Bureau, dar putem afla cum anime-urile cyberpunk din prezent tratează fricile față de tehnologie (comunicarea prin holograme, să zicem), deschiderea granițelor pentru imigranții din zone de conflict, afaceri necurate ascunse de guverne prin intermediul unor departamente secrete aflate în lupte intestine. Japonia din acest cyberpunk actual este izolaționistă și le impune imigranților tot felul de examinări stufoase – cum eu nu suport examenele, nu voi plasa acest anime pe primul loc.
Tengoku Daimakyou/Heavenly Delusion. De data aceasta, o serie anime cu temă postapocaliptică, adică dezintegrarea civilizației moderne și ce facem în continuare, oarecum ca în scenariul din diversele versiuni cinematografice I Am Legend. Aici, adolescenții Maru și Kiruko străbat orașe aproape golite de oameni, în timp ce un alt fir narativ prezintă elevii unei școli izolate de exterior printr-un zid imens, ceva similar cu Attack On Titan. Cu toate acestea, în primele episoade din cele opt, problema acelor elevi nu este izolarea, ci frustrarea că nu au cum să intuiască dacă vor da un test sau nu, însă o fată pe nume Tokio dorește să afle ce este dincolo de zidul imens. Să fie această separație o metaforă pentru inegalitățile din realitatea noastră? Sau spaima că, în ritmul din prezent, nu e prea clar cum ar mai putea continua totul și e mai ușor să-ți imaginezi sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului, cum ar spune un filosof lacanian-marxist din Slovenia? În orice caz, seria este remarcabilă prin ambiguitatea relațiilor umane, ca în exemplul mamei care crede că un monstru încă mai conține conștiința fiului ei mâncat de acel monstru, dar protagoniștii noștri că, poate, îi hrănea acelui monstru pe vizitatorii pensiunii ei – e atât de greu să intuim intențiile celorlalți. Prietenie și încredere, zonele cenușii dintre prietenie, afecțiune și dragostea romantică, asta nu poate însemna decât complexitatea relațiilor dintre oameni, deci seria mea anime preferată.
După cum se vede, acest top al celor mai semnificative anime-uri din anul care tocmai se termină nu cuprinde și recent apărut și mult trâmbițatul The Boy and the Heron al lui Hayao Miyazaki, iar motivul nu e decât unul singur: pur și simplu nu-l conține.
BOGDAN POPA – fără descriere. Nu contează descrierea. E interzisă.
TOPUL FILMELOR INTERZISE DIN ANUL 2023
INCEST!
Mai întâi incest, dacă vreți problematizarea incestului (literal sau metaforic, adică relații sexuale cu adolescenți).
Nu mergeți mai departe de
- Last Summer, Catherine Breillat și
- May December, Todd Haynes
Morala generală:
Mame, or femei puternice, care sunt discutate din poziția de abuzatori e o temă interesantă, mai ales că suntem asaltați de imagini de femei puternice care nu greșesc (obsesia pentru regine or Margaret Thatcher îmi vine în cap).
Warning: Breillat face un lucru pe care Haynes nu îl face, și anume să îți arate că victima unui presupus abuz sexual (un adolescent) poate să fie mai sadică decât abuzatorul. Haynes intră în psihologia seducției feminine, care e expusă cu o cruzime teribilă, diferită de Breillat.
CLASA MUNCITOARE E ÎNCĂ ÎN LUPTA DE CLASĂ!
Avem, UNU, clasa muncitoare care e exploatată, dar își revine în moduri neobișnuite.
- Angela din filmul lui Radu Jude, Nu aștepta prea mult se poate menține oarecum pe linia de plutire cu o bună doză de obscenitate.
Morala: dacă ești muncitor, o teatralizare a propriei furiei te scoate din alte crize.
- DOI, Muncitorii industriali din Fallen Leaves, Aki Kaurismäki, ajung să își dorească să trăiască după ce merg la cinema și au un câine.
Morala: dacă ești muncitor, o relație mai bună cu propria dorință te scoate din alte crize.
ARTIȘTII SUNT PSIHOTICI, CE NE RĂMÂNE DE FĂCUT?
- Tár (Todd Field) e o primă parte un fel de documentar despre obsesie și vedetism în muzica clasică, a doua este o halucinație a unei vedete care a fost dată afară.
Morala: nu mai știm când vedem o reprezentare a unei realități și o halucinație.
- Rotting in the Sun, Sebastian Silva. Un artist e nihilist, citește Cioran, și e pierdut în propria minte. Un altul îi investighează moartea.
Morala: artistul cititor de Cioran a murit, și locul îi e luat de influenceri. Care ajung să descopere că nihilistul e omorât de clasa muncitoare. Un sfârșit care ne îndeamnă la visat, odată ce influencerul e artistul contemporan.
ISTORIA SE RĂZBUNĂ PE CEI CARE FAC PROSTII.
- Killers of the Flower Moon (Scorsese). De unde aflăm că se face până la urmă dreptate dacă citim istoria colonizării în Statele Unite.
Morala: e nevoie de înghițirea furiei anti-colonialiste de un centru progresist. De ce nu?
- Oppenheimer (Nolan). Cumva.
Direct la morală:
Maccarthismul pare că pierde din nou ceva ce nu a avut niciodată, adică forță. Un savant este readus la viață pentru a ne arăta ca Trumpismul trebuie să moară din nou.
Și în final, cele mai plusate filme ale anului care dezamăgesc:
Passages. Threesomuri care își caută pasiunea.
The Killer. David Fincher caută să facă filme bune din nou și mai are nevoie de o încercare.
