ADINA MOCANU: Între artă și activism – „Toată frumusețea și durerea”

DENISA BERBECE: Cu jurnaliștii de la Catalunya Ràdio și Televisió de Catalunya-TV3 a fost, practic, primul meu proiect individual de amploare (interviu de Xavier Montoliu Pauli)

ELENA CIOBANU: Sylvia Plath – ritualul morții și al învierii repetate (interviu de Daniela Hendea)

Foto: Adina Mocanu

The post ODICOLONURI appeared first on Prăvălia Culturală.

ELENA CIOBANU este conferențiar universitar la Departamentul de Limbi și Literaturi Străine, prodecan al Universității Vasile Alecsandri din Bacău în perioada 2012-2020. Și-a luat doctoratul în literatura engleză și americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 2008 cu distincția Magna cum laude. Domeniile sale de cercetare sunt poezia modernă și postmodernă engleză și americană, precum și poetica, discursul narativ, discursul poetic, studiile culturale. A publicat, printre altele, monografia Sylvia Plath’s Poetry: The Metamorphoses of the Poetic Self (2009), cât și traduceri literare din Sylvia Plath și Ted Hughes: Lady Lazarus și hoțul de lumină (2002) și Sylvia Plath: Selected Poems/Poeme alese (2012). E de asemenea o poetă publicată, contribuind constant cu eseuri și traduceri de poezie la revistele culturale din România și de peste hotare.

Daniela Hendea: Elena, De-a lungul carierei ați urcat fiecare treaptă educațională: ați început ca învățătoare, pentru a ajunge prodecan al Departamentului de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Facultății de litere a Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău. Făcând o paralelă cu sintagma „visul american”, se poate spune că ați trăit un echivalent literar. Cu această vastă experiență din urmă, cum ați încadra studiul literaturii românești și universale în educație?

Elena Ciobanu: Nu mi-am perceput niciodată drumul profesional (că acela literar e altceva…) ca pe o realizare a unui vis american. Un motiv ar fi că am trăit și trăiesc într-o cultură care este foarte diferită de aceea americană, chiar dacă românii au avut întotdeauna o anume afinitate pentru americani. Un alt motiv ar fi că, atunci când mă gândesc la „visul american”, prima asociere pe care o fac este cu un personaj celebru al lui Fitzgerald, marele Gatsby, al cărui succes material nu a fost însoțit deloc de o împlinire sufletească, personală. Sigur, visul american poate fi înțeles și în varianta lui neironică, dar eu nu pot crede în mod simplu în deziderate sau premise de acest fel. Nici măcar nu știu dacă se poate spune că am „trăit” o reușită… Cât privește studiul literaturii în educație, eu sunt privilegiată de slujba mea, în sensul că pot încă să mă bucur de șansa de a preda literatură în sine, așa pusă la colț cum este ea în era consumeristă actuală. Altfel, date fiind contactele pe care le am cu mediul preuniversitar, cât și observațiile desprinse din cursurile și seminarele cu studenții proveniți din acel mediu, pot spune, cu tristețe, că literatura a fost aproape de tot evacuată de prin manuale și programe, iar asta se vede foarte clar în calitatea din ce în ce mai slabă a formelor de comunicare publică, a unei accentuate lipse de apetență pentru ceea ce are umanitatea mai fin și mai rafinat.

DH: V-ați luat dat doctoratul cu o teză despre poezia Sylviei Plath, urmată de traducerea în limba română a poemelor acesteia în volumele Lady Lazarus și hoțul de lumină (2002),Sylvia Plath, Selected Poems – Poeme alese (2012),precum și de monografia în limba engleză Metamorfozele eului poetic în poezia Sylviei Plath (2010). Cum ați ajuns la această temă? V-ați așteptat ca poezia și viața Sylviei Plath să ocupe o arie atât de întinsă în cariera dumneavoastră?

EC: La început, am pornit cu o traducere a unei celebre poezii a Sylviei Plath (Lady Lazarus), publicată într-o revistă de cultură băcăuană. Îmi rămăsese în cap poezia de la un curs de poezie modernă și contemporană din ultimul an de facultate, îmi plăceau tonalitatea ei ironică, tristețea ei densă, curajul spunerii unei suferințe fără leac, forma elegantă, de o înșelătoare simplitate. Pe atunci nu mă gândeam că voi ajunge să fac o teză de doctorat despre Sylvia Plath. Ajungând ulterior asistent la universitatea din Bacău, traducerile s-au transformat într-un folositor preambul la toată cercetarea doctorală și post-doctorală care a urmat, referitoare la opera acestei inubliabile poete americane. „Traiul” cu Sylvia Plath nu a fost deloc contondent: pe măsură ce mă apropiam de ea, descopeream interesante și bogate rezonanțe comune, în ciuda faptului că nu am compoziția psihică responsabilă pentru tragica ei moarte. Dezavuez, însă, intens adularea isterică a versurilor sale. Prefer, de departe, abordarea crepusculară, neostentativă, retrasă, lectura care așteaptă să fie îmbogățită în meditație, fără să impună grile.

DH: W.K. Buckley, profesor universitar american care a înființat revista online Plath Profiles, vă denumește drept „most original” în abordarea ideii de mumificare în poezia Sylvia Plath, văzută ca un organism a cărui viață continuă să se conserve mult timp după dispariția fizică a poetei, idee pe care o dezvoltați pe îndelete în Metamorfozele eului poetic în poezia Sylviei Plath. A fost o strategie intenționată a poetei? Transcede poezia lui Plath orice canoane literare și din cauza acestui substrat descoperit de dumneavoastră?

EC: Viziunea mumificării în poezia Sylviei Plath am avut-o citindu-i poeziile, încercând să înțeleg esența ei poetică. Analiza mea se bazează pe niște referințe explicite și implicite ale Sylviei Plath la paradigma aceasta. De fapt, această metaforică mumificare se înscrie coerent într-una dintre cele mai importante structuri de sens ale autoarei – ritualul morții și al reînvierii repetate. Eul poetic al Sylviei Plath renunță cu greu la ideea de a renaște, de a lăsa în urmă, ca pe niște haine ponosite, ca pe niște giulgiuri depășite, toate eurile ei precendente. Nu reușește, în cele din urmă, să se stabilizeze într-o imagine neechivocă, puternică, ci, în ultimele poezii, se resemnează să își „mumifice”/înscrie sensurile într-un trup/discurs care, deși are masca morții, continuă să „trăiască” prin cuvintele uimitoare ale vocilor care îl spun. Nu știu dacă se poate spune că poezia Sylviei Plath transcende orice canoane literare, pentru că ea scrie totuși în interiorul unei tradiții pe care a cultivat-o cu fervoare, cu anxietate, cu speranță, dar pe care a transformat-o în modul ei caracteristic, plin de ironie, răzvrătire și suferință. Cred că cel mai derutant lucru la Sylvia Plath este tocmai această combinație paradoxală de teme morbide și cuvinte vii.

DH: Sunteți recunoscută drept traducătoarea unei autoare atât de consacrate și controversate. S-au mai încumetat și alții să traducă în limba română din opera Sylviei Plath? Ne mai pregătiți dumneavoastră proiecte pe temă?

EC: Poezia Sylviei Plath nu reprezintă și nu a reprezentat o necunoscută în peisajul cultural românesc, tocmai mulțumită celor care au tradus-o de-a lungul timpului. Este binecunoscut unui anumit public iubitor de poezie volumul Ariel și alte poeme, în traducerea lui Vasile Nicolescu, dar grupuri de poezii au mai fost transpuse în română și în culegeri coordonate de celebri angliști precum Leon Levițchi sau Mircea Ivănescu. În anii din urmă, am putut să ne bucurăm de versiuni românești de calitate ale romanului Sylviei Plath (tradus de Alexandra Coliban-Petre) și ale unui număr de povestiri (în traducerea Anacaonei Mîndrilă-Sonetto). Fiecare epocă trebuie să-și aibă traducătorii ei, pentru că o traducere nu este niciodată bătută în cuie într-o anumită formă. Traducătorul trebuie să găsească acel echilibru foarte fin între cerințele interne ale textului de plecare și circumstanțele epocii în care acel text este adus într-o altă limbă, într-o altă cultură. De aceea, traducătorul este, în același timp, un supus al textului original, dar și un creator care dă acelui text viața pe care o merită la un anumit moment istoric. Personal, am lucrat în ultimii ani și la un volum cu fragmente din jurnalele poetei, sper să găsesc o editură dispusă să își asume riscul…

DH: Cum credeți că va fi receptat la noi jurnalul unei poete denumită „Marilyn Monroe” a literaților?„Sinceritatea”, „intensitatea”, aproprierea „ofensatoare, nejustificată” a unor evenimente istorice sunt doar câteva din motivele pe care criticul literar Harold Bloom le-a invocat pentru a justifica exluderea lui Plath din canonul literar occidental. Reușește jurnalul să arunce lumină asupra acestor acuzații?

EC: Numele Sylviei Plath posedă o aură misterioasă, un anume senzaționalism, care continuă să atragă cititori din lumea întreagă. Disputa Plath-Hughes, care a făcut deliciul cititorilor revistelor literare anglo-americane mulți ani de zile după moartea ei tragică, se adaugă la alte controverse ale criticilor literari, care nu au ajuns nici până azi la un consens în ceea ce privește natura viziunii acestei poete și valoarea ei universală. Problema la Sylvia Plath este că, dacă o abordezi prin niște prisme estetice sau morale prestabilite, osificate, riști să o ratezi. Provocarea descifrării sensurilor ei rămîne deci la fel de pasionantă ca întotdeauna. Aceste elemente, adăugate la interesul crescut al publicului contemporan pentru revelații biografice, personale, ar putea să constituie premise bune în ce privește receptarea jurnalului ei. La urma urmei, cea mai sigură cale către înțelegerea unui autor este lectura directă a textelor sale. Jurnalele Sylviei Plath ne aduc dinainte o personalitate cu mult mai complexă și mai tulburătoare decât lasă să se înțeleagă reducționismul unor formule critice acaparatoare.

DH: În volumul „Sylvia Plath: Arta de a muri” vă asociați cu un medic psihiatru pentru a stabili un diagnostic al tulburării psihice de care suferea Sylvia Plath. Cum devine acest diagnostic esențial în contextul operei acesteia?

EC: Ambiția psihiatrului care se ocupă de cazuri celebre este de a descoperi elemente care duc la o interpretare inovatoare, la un diagnostic mai precis. Literatul, în colaborare cu el, are alte intenții, nu neapărat mai modeste: el vrea să înțeleagă mai bine autorul respectiv și mesajul fundamental al operei lui pentru umanitate. Sigur, nu viața scriitorului este primordială în descifrarea textelor literare scrise de el, dar sunt multe cazuri în care viața și opera se întrepătrund în feluri destul de profunde și de interesante. Poeții americani confesivi, de pildă, au adus în operele lor elemente biografice care invită abordări interdisciplinare de acest tip. În ce o privește pe Sylvia Plath, amestecul de biografie și artă a tulburat mereu înțelegerea mesajelor sale estetice. S-au scris biografii care au folosit poeziile ca pe niște dovezi irefutabile ale unor opinii subiective despre personalitatea poetei, cât și foarte multe studii critice care nu s-au putut desprinde de obsesia biografică (interpretând, adică, poemele ca pe niște transcrieri mai mult sau mai puțin directe ale unor evenimente biografice). În ultima vreme putem să vorbim de o anume detașare a criticii plathiene, în sensul că există o mai mare deschidere față de abordările care încearcă să pătrundă lucrurile fără să le amestece atunci când nu trebuie amestecate. Conceptele sau paradigmele psihiatrice, mai ales în cazul unor poeți ca Sylvia Plath, ne pot ajuta să percepem mai bine costul psihic uluitor al unor sensuri, cât și felurile în care arta transcende tiparele de comportament sau de gândire, obținând valoare tocmai în ciuda considerabilelor piedici interioare, a demonilor înverșunați care urăsc creația.

DH: Dincolo de a fi conferențiar universitar, traducătoare, sunteți la rândul dumneavoastră poetă. Ați publicat volumul „Poezii cu ceas” (2004). Credeți că poeții au un statut aparte în traducerea altor poeți? Ați pune asta ca pe o condiție a calității traducerilor de poezie?

EC: Circulă în lumea literară un poncif care spune că un critic literar este, de fapt, un scriitor ratat… sigur că o apropiere intimă de obiectul studiului îți oferă niște baze mai solide de abordare. Rezonezi mult mai bine, în principiu, cu opera pe care vrei să o traduci dacă ai încercat tu însuți să creezi ceva la un moment dat. Ești, cum s-ar spune, mai pe deplin conștient de efortul pe care îl presupune o frază, o sintagmă, o imagine cu adevărat valoroasă. Insă nu iau asta ca pe un principiu infailibil. Poți să admiri și să respecți un meșteșug chiar și atunci când nu-l practici. Traducerea poate beneficia de experiența scriitoricească, oricât de obscură, a traducătorului, cu condiția ca acea experiență să nu se transforme într-o prejudecată sau într-o ocazie de a îmbogăți ori sărăci un text în mod inutil sau inadecvat. Creativitatea unui traducător este cu adevărat salutară atunci când reușește să se calibreze optim la textul tradus, păstrându-l, pe cât posibil, în limba țintă, cu toate umbrele și luminile lui, pe care le renaște într-un fel necesar pentru publicul epocii sale.

DH: Coordonați rubrica „Lumi anglo-saxone” din revista literară Ateneu din Bacău. Ce urmăriți cu conținutul acesteia? Ajunge suficientă literatură anglo-saxonă reprezentativă la cititorii români?

EC: E oarecum neconform realității să spunem că eu coordonez această rubrică: după ce am propus-o redacției, am fost unica autoare a eseurilor publicate sub egida ei. M-am coordonat pe mine însămi, ca să zicem așa. Am scris întotdeauna cu plăcere, doar de dragul de a împărtăși cu cititorii revistei (câți or fi fiind) un sens (care îmi dă și mie un pic mai mult sens), în deplina conștiință a faptului că, în această epocă a informațiilor, știrilor și datelor, facerea unui sens care să aducă o cât de mică prospețime și relevanță este o întreprindere din ce în ce mai disprețuită, dacă e să luăm în considerare privirea mefientă a forurilor mondiale responsabile cu distribuirea fondurilor în ce privește umanioarele. In altă ordine de idei, ca să mă refer la a doua parte a întrebării dvs., trebuie spus că, din păcate, oricât de puțină ar fi această literatură reprezentativă în limba engleză care ajunge pe piața românească de carte în traducere, cei care o cumpără și o parcurg sunt și mai puțini. Mai e și fenomenul celălalt : cunoscătorii limbii engleze preferă să citească acele cărți în limba în care au fost scrise, și pe bună dreptate. Asta nu ar trebui să împiedice totuși acele edituri care își permit luxul de a face și puțină cultură adevărată să continue sau să dezvolte proiecte legate de traducerea lucrărilor fundamentale din alte limbi, însă, după cum știm toți, lucrurile sunt complicate, iar balanțele comerciale nu iartă pe nimeni. Pe de altă parte, digitalizarea care vine accelerat peste noi ne va oferi, dincolo de riscuri și pierderi, oportunități pe care poate nu le vom putea anticipa foarte exact, dar pe care ar trebui să fim pregătiți să le primim.

The post Sylvia Plath – ritualul morții și al reînvierii repetate appeared first on Prăvălia Culturală.

#lecturilapravaliaculturală

The post Daniela Hendea appeared first on Prăvălia Culturală.

Copiii din zonele rurale care nu au acces la cărți sau la o lectură de calitate trebuie să depășească dezavantaje enorme atunci când ajung la școală. Un vocabular redus le va influența randamentul școlar de mai târziu, iar cărțile au un rol esențial în procesul de îmbogățire a bagajului lexical.

Daniela Hendea: Adela, mă bucur că te-am cunoscut. De la început m-a intrigat faptul că ai înființat o asociație care se ocupă cu distribuția cărților. Ai vrea să ne prezinți Asociația Bookshare / Parte de carte mai în detaliu? Cu ce scop ai înființat-o și cui i se adresează misiunea acesteia?

Adela Pop: Daniela, eu iți multumesc. Este o onoare pentru mine și o mare bucurie să vă pot spune câteva lucruri despre programele și proiectele Asociației Bookshare / Parte de carte.

Am înființat această asociație din dorința de a ajuta copiii și familiile acestora să se bucure împreună de lectură. Credem într-o lume magică a copilăriei, în care toți copiii, indiferent de situația lor financiară sau socială, să aibă acces la cărți pe care să le citească cu plăcere. Dorim să promovăm lectura și să cultivăm frumusețea cititului în rândul copiilor preșcolari și școlari din zonele rurale și comunitățile dezavantajate. Acesta este și scopul Asociației Bookshare / Parte de carte.

Copiii din zonele rurale care nu au acces la cărți sau la o lectură de calitate trebuie să depășească dezavantaje enorme atunci când ajung la școală. Un vocabular redus le va influența randamentul școlar de mai târziu, iar cărțile au un rol esențial în procesul de îmbogățire a bagajului lexical.

Considerăm că toți copiii au dreptul la cărți și merită spații dedicate în școli, grădinițe și acasă unde pot citi. Programele noastre sunt concepute pentru a extinde accesul la cărți în locurile unde copiii învață, trăiesc și se joacă, și pentru a-i încuraja pe adulți să citească alături de ei. E foarte important ca adulții să citească împreună cu cei mici. Cititul împreună la orice vârstă e cea mai bună modalitate de a-i încuraja pe copii să citească și să prindă drag de cărți. Copiii au nevoie de cărți, de modele care să îi inspire. Dacă un copil nu îi vede pe părinți sau pe adulți citind, șansele ca el să citească sau să devină cititor pe parcursul întregii vieți, sunt mici.

DH: Ai vrea să ne dai mai multe detalii despre tine, despre experiențele care te-au format până în momentul înființării Asociației Bookshare / Parte de carte?

AP: M-am născut în Dej, un oraș aflat la confluența Someșului Mare cu Someșul Mic. Aici, alături de cele două surori ale mele, am avut o copilărie de poveste. Nu am avut bunici la țară și îmi amintesc cu câtă nerăbdare așteptam vacanța mare pentru a merge în satul în care tatăl meu era profesor să îmi reîntâlnesc prietenii pe care mi-i făcusem acolo.

Cu timpul mi-am dorit ca viața mea să fie cu și despre copiii din zonele rurale. De aceea, după ce am terminat liceul am îmbrățișat meseria tatălui meu și am început să lucrez în învățămant, bineînțeles, într-un sat cu copii frumoși care mă așteptau la poartă cu desene făcute de ei, pe care le păstrez cu drag și acum. 😊

Tatăl meu, care a fost aproape întreaga lui viață profesor de istorie, într-un sat plin de farmec și de povești pe care l-am îndrăgit nespus, a fost persoana care m-a inspirat. Dar la fel de mult și Mădălina, o fetiță pe care am avut-o la grădiniță acum câțiva ani și, pe care îmi venea să o îmbrățișez cu inima atunci când intra în sala de clasă cu obrajii îmbujorați de frig și de vânt, în zilele geroase de iarnă. În fiecare zi, făcea cel puțin 5 kilometri până la grădiniță, peste dealuri, și nu îmi amintesc să fi lipsit mai mult de 2-3 zile într-un an. Da, știu, sunt mulți copii ca Madălina! Mi-aș fi dorit atunci ca efortul ei să fi fost răsplătit, poate, cu o carte frumoasă cu povești. Nu s-a putut atunci, dar sunt bucuroasă să pot face acest lucru pentru alți copii, curajoși ca ea.

                                                                                                                                   *foto cu permisiunea părintelui

DH: Care au fost câteva dintre momentele de succes ale asociației până în prezent? Dar cele mai dificile?

AP: Suntem o asociație înființată de câteva luni și dorim să creștem în fiecare lună pentru a aduce mai multă bucurie copiilor. Mulți dintre copiii din satele îndepărtate au o viață grea care vine de cele mai multe ori din izolare sau din lipsa accesului la infrastructură. De aceea, cred că mai degrabă sunt momente de bucurie, de exemplu, atunci când primim poze cu copiii strângând cărțile primite la piept și acest lucru ne dă sentimentul că facem un lucru bun.

De curând, am extins programul de donare de cărți și pentru copiii preșcolari și școlari cu nevoi speciale. Cărțile noastre cu povești ajung și la copiii cu Sindromul Down, cu tulburări de spectru autism, cu epilepsie etc.

Bineînțeles că uneori momentele frumoase vin împreună cu cele mai dificile. De cele mai multe ori acestea sunt legate de resursele financiare insuficiente. De aceea avem nevoie să adunăm în jurul nostru oameni care să susțină proiectele noastre, să îi inspire pe copii, și să îi învețe să-și construiască un viitor mai bun.


DH: În ce stadiu se află proiectele asociației?

AP: Accesul la biblioteci publice pentru copiii din zonele îndepărtate este dificil. Multe dintre micile biblioteci din zonele rurale au cărți vechi, care stau cuminți pe rafturi și, din păcate, prea puțini copii le mai deschid. Pentru acești copii am început la sfârșitul anului trecut un program prin care le oferim în fiecare lună o carte bună pe care să o păstreze și să o împărtășească cu familia. Dorim să oferim copiilor preșcolari și școlari din zonele rurale oportunitatea de a avea un sentiment de proprietate și de a simți că în casele lor există un loc în care cărțile sunt mereu prezente. Practic, Asociația Bookshare dorește să construiască biblioteci acasă, oferindu-le copiilor cărți noi pentru a-i ajuta să citească într-un mediu natural de învățare: casele lor. Cărțile sunt selectate cu atenție pentru a reflecta contextul și experiențele de viață ale copiilor din acea comunitate, asigurându-le un început solid în călătoriile lor spre alfabetizare.

Un alt proiect al asociației, pe care l-am fi dorit început, odata cu Ziua Internațională a cărții pentru copii, este Ora de povești – un atelier de lectură și creație pentru copiii preșcolari din grădinițele din mediul rural. Ideea proiectului este de a aduce copiii mai aproape de cărți, de a descoperi împreună lumea minunată a poveștilor, dar și poveștile copiilor din satele uitate. Dar, având în vedere noua situație creată, am amânat deocamdată acest proiect.

DH: Dacă cineva ar dori să susțină Asociația Bookshare / Parte de carte, cum ar putea-o face?

AP: Nu cunoști cu adevărat problemele comunității în care trăiești până nu te implici în astfel de proiecte. Considerăm că fiecare copil are nevoie de o bibliotecă în viața sa și, de aceea avem nevoie de suportul celor din jurul nostru.

Dorim să aducem aproape de noi voluntari care doresc să ajute, să schimbe în bine societatea în care trăiesc. Astfel de programe au nevoie de oameni generoși care să dăruiască copiilor cărți și să împărtășească cu bucurie din ceea ce știu. Din păcate, resursele financiare ale asociației sunt limitate, iar cărțile pentru copii, enciclopediile sunt destul de scumpe. Cei care vor să afle mai multe despre noi sau doresc să susțină proiectele și programele Asociației Bookshare / Parte de Carte pot trimite un e-mail la adresa asociatiabookshare@gmail.com sau ne pot căuta pe pagina de FB a asociației.

DH: Încotro vă îndreptați? Cum se conturează planurile de viitor?

AP: Copiii, mai ales cei din zonele rurale și comunitățile dezavantajate, au nevoie de cărți, de povești, de oportunități culturale, de zâmbete, de jocuri, au nevoie de suportul nostru pentru a-și construi o lume mai bună, mai sigură.

Poate că ceea ce facem noi nu e ușor, dar e atât de frumos! Copiii iubesc cărțile. E adevărat! Din drag pentru cărți și pentru copii dorim să ducem povestea noastră mai departe! În prezent, cărțile noastre ajung doar în satele din județul Cluj. Noi ne dorim să aducem bucurie și în satele îndepărtate și uitate din alte zone ale țării deoarece știm că mulți copii nu au nici măcar o carte acasă. În același timp, ne gândim și la acei copii care au părinții plecați la muncă în străinătate și trăiesc visând să fie într-o zi din nou împreună.

Să aducem copiii mai aproape de cărți, e un mare câștig. Dăruindu-le o carte bună în fiecare lună, le oferim un dar…pentru o viață.


DH: Adela, îți mulțumim pentru răspunsuri, pentru timpul acordat acestui interviu. 

AP: Iți multumesc și eu din suflet, Daniela, și sunt extrem de recunoscătoare pentru că mi-ai oferit sansa să spun mai multe despre asociatia noastră! Având în vedere că e primul meu interviu, sper că am reușit să cuprind cam tot ce înseamnă pentru noi acest proiect de suflet! ❤

                                                                                    Sasha, mascota alb-negru a Asociației Bookshare / Parte de carte

The post Adela Pop: Copiii din zonele rurale și comunitățile dezavantajate au nevoie de suportul nostru pentru a-și construi o lume mai bună, mai sigură. appeared first on Prăvălia Culturală.

CRISTINA GODUN, conferențiar doctor în cadrul Departamentului de Filologie Rusă și Slavă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București. Interesul pentru literatura polonă contemporană, reflectat de studii de literatură comparată, dramaturgie, reportaj literar, publicate în reviste de specialitate din țară și străinătate, precum și de numeroase traduceri literare (30 de volume) se împletește cu preocuparea pentru probleme de limbă, stilistică funcțională și teoria traducerii.

~~~

Daniela Hendea: Cum v-ați dat seama că doriți să faceți din traducerea literară o carieră? A existat un moment decisiv, o revelație peste noapte, sau o realizare treptată?

Cristina Godun: Aș putea spune că la mijloc a fost un cumul de factori decisivi. Îmi place diversitatea și îmi place să fac mai multe lucruri care țin de specializarea mea. Traduc deja de atâta vreme și e o activitate atât de firească pentru mine, încât a ajuns să fie parte din identitatea mea. Dar e doar una din hainele pe care le îmbrac. Cred că dorința de a traduce a fost, pe de o parte, consecința firească a descoperirii în timpul studiilor a literaturii polone și a faptului că nu puteam să mă laud cu autorii polonezi contemporani, pentru că erau încă necunoscuți și netraduși la noi, ceea ce e întotdeauna frustrant. O descoperire proaspătă pentru mine spre sfârșitul studiilor a fost dramaturgia lui Tadeusz Różewicz, ale cărui poezii apăruseră în limba română, dar piesele de teatru experimentale, lirice, inovatoare erau, cu foarte puține excepții, necunoscute. Se traduseseră vreo două și fuseseră publicate în reviste literare cu ani în urmă, însă nimeni nu mai știa de existența lor. Dacă săpai mult ajungeai la ele, dar le puteai citi doar la sala de lectură a periodicelor. Ceea ce constituie un impediment. Și cred că fiecare literatură are asemenea perle la care nu avem acces din necunoașterea limbii. Pe de altă parte, am descoperit că actul traducerii îți permite să te scufunzi în limbă, să-i sondezi adâncimile și că e un proces nu numai creator, ci și nemaipomenit de formator care îmi face nemaipomenită plăcere. Și dacă vreau să stăpânesc mai bine limba, e un drum pe care nu-l pot ocoli. Ca traducător am debutat însă cu titluri din limba engleză (cărți pentru copii și chic lit), prima carte tradusă din limba polonă a fost un tratat despre psihologia vieții sociale al Wilhelminei Wosińska, la vremea aceea profesoară la Universitatea din Arizona.

DaHen: Care ar fi satisfacțiile, dar frustrările, unei astfel de cariere?

CriGo: Satisfacția supremă este atunci când cartea apare și este apreciată, când își lasă amprenta asupra cititorului – si atunci toată truda din spatele procesului e răsplătită și dată uitării. Mă bucur când am prilejul de a traduce un autor important pentru literatura polonă contemporană, care are ceva de spus despre realitatea actuală, tangibilă. Mă bucur când reușesc să traduc ceva ce nu apare „defazat”, la ani după ce a răscolit și animat piața de carte poloneză. Cred că menirea traducătorului literar este să ajute la formarea canonului literar al literaturii pe care o reprezintă în spațiul cultural autohton, dar evident că acest lucru nu este întotdeauna posibil, cu toate că situația literaturii polone în România este una privilegiată, consider eu. Se traduc destul de mulți scriitori polonezi, nu numai ai momentului, ci și clasici, avem parte și de sprijinul unor instituții preocupate de promovarea culturii poloneze, cum ar fi Institutul Polonez la București și Institutul Cărții din Cracovia. În felul acesta am satisfacția că nu traducem numai ce doresc editurile, dar și ce merită promovat.

Frustrarea de început a fost că e greu să răzbești dacă ești un no-name. Editurile, cel puțin cândva, nu doreau să riște cu începători și, pe de o parte, e și de înțeles. Degeaba textul sună bine în română, un redactor care nu cunoaște limba din care s-a făcut traducerea nu are de unde să știe dacă respectă originalul sau e doar o poveste abil însăilată, pentru că traducătorul are harul vorbelor. De aceea încă funcționează sistemul recomandărilor sau al flerului. Iar într-o literatură mică care are deja doi sau trei traducători activi și consacrați, și din care nu se traduce mult, e foarte greu să pătrunzi. Eu cariera de traducător literar profesionist mi-am început-o întâmplător, dar cum nu cred în serendipitate, consider că așa mi-a fost menit. Alte frustrări, în prezent, nu mai am, îndeletnicirea aceasta îmi prilejuiește numai bucurie. Dar trebuie să recunosc fără ocolișuri că în România nu se poate trăi numai din traduceri, că traducătorul nu este apreciat cum ar trebui și, de foarte multe ori, nici măcar nu este recompensat pentru munca depusă. Nu știu dacă este o practică încă actuală, dar există pe piață edituri care nu-și onorează contractele. La RAO, pentru care nu aș mai traduce niciodată, am cel puțin 3 cărți, dacă nu mai multe, rămase neplătite, cu toate că partea poloneză a susținut traducerea și a virat editurii onorariul. O altă asemenea editură neserioasă este Meteor Press, care a procedat în același fel, cu toate că banii pentru traducere îi primiseră de la Institutul Cărții din Cracovia. Un traducător care are neșansa de a lucra cu asemenea parteneri neserioși nu-și poate face iluzii că se poate întreține doar din traduceri.

DaHen: De ce limba polonă? Ați ales să stăpâniți această limbă pe anumite criterii, personale sau profesionale?

CriGo: A fost o alegere conștientă, oarecum calculată, dar neîndoielnic intuitivă. Mi-am dorit să învăț o limbă mai puțin cunoscută care să-mi ofere deschiderea spre o nouă cultură și, mai ales, mai multe opțiuni în viitor în ceea ce privește cariera. Nu știam clar ce îmi doresc să fac, dar era limpede că o limbă de circulație restrânsă, pe lângă engleză și franceză, nu putea decât să constituie un avantaj. În urma unui algoritm complicat care a ținut cont de factori precum alfabet (cel latin a primat), proximitate geografică (Europa a avut câștig de cauză), ce știam despre limba respectivă (filme, lecturi, muzică), mi-am retrâns opțiunile la polonă și cehă. A avut câștig de cauză sonoritatea limbii. Nu am regretat niciodată alegerea făcută, intuiția rareori mă înșală și consider că în viață am avut numai de câștigat de pe urma acestei limbi care mi-a scos și mulți peri albi în facultate. Cred că nu ne oprim niciodată din a învăța limbile pe care le știm. De foarte multă vreme limba, literatura și cultura polonă a devenit pentru mine o componentă intrinsecă a vieții mele personale și profesionale.

DaHen: Purtați-ne printr-o zi din viața dumneavoastră de traducătoare. Vă bazați pe un anumit ritual de la care nu vă abateți? Credeți în superstiții profesionale care ar v-ar putea influența progresul?

CriGo: Sunt foarte organizată și disciplinată, numai așa reușesc să duc la sfârșit multele puncte de pe lista zilnică de sarcini. În zilele când nu trebuie să ies din casă, îmi încep activitatea la 7 dimineața și până în jur de 16.00 traduc, îmi pregătesc cursurile, fac cercetare, scriu etc. Nu sunt deloc superstițioasă, doar dinamică, încăpățânată, tenace, suficient de nesăbuită să accept de foarte multe ori mai mult decât ar trebui și atunci sfârșesc prin a îmi impune un ritm de lucru și mai susținut… Dar cred că am potențial și când o să cresc mare o să învăț să spun „nu”. Nu știu dacă am un ritual anume, altul decât liniștea. În studenție nu învățam decât cu muzică, acum am impresia că persoana care eram atunci a dispărut fără urmă. Iubesc liniștea, mă concentrez mai bine în liniște, îmi aud ideile și le urmez. Mă opresc de multe ori din tradus să urmăresc câte una, să văd unde mă duce și ce îmi poate oferi. Sunt adepta notelor (nu excesive) de subsol, un cuvânt sau un nume îmi trezește interesul și mă apuc să caut informații mai multe despre asta, dar, în general, atunci când traduc, încerc să îmi impun un ritm de un număr de pagini pe zi, în funcție de text.

DaHen: Cum ați ajuns să traduceți din opera Olgăi Tokarczuk? Cu ce gânduri ați primit vestea decernării premiului Nobel pentru literatură? Dacă i l-ați fi acordat dumneavoastră, cum l-ați fi argumentat, din perspectiva unei bune cunoscătoare a scrisului acestei autoare poloneze? Ați simți mai multă presiune acum, dacă ar trebui să reluați traducerea unei laureate a premiului Nobel (ce întrebare retorică!)?

CriGo: Romanul Rătăcitorii l-am citit pe nerăsuflate imediat ce a apărut în polonă și mi-am dorit să îl traduc. Mi s-a părut foarte poetic în fragmentarismul lui și nemaipomenit de ilustrativ pentru societatea din ziua de azi, pentru omul contemporan care e mereu hăituit și în continuă mișcare. M-am regăsit în el. Am observat că întotdeauna când îmi propun ceva, universul conspiră parcă la îndeplinirea dorinței – așa s-a întâmplat ca peste vreo doi ani editura Art a dorit să scoată romanul și au ajuns la mine. La scurt timp după aceea, editura Casa Cărții de Știință din Cluj a cumpărat drepturile de autor pentru Casă de zi, casă de noapte și Olga Tokarczuk a cerut ca traducătorul să fiu eu. Și, cum se spune, restul e istorie. Vestea acordării Nobelului Olgăi Tokarczuk nu m-a surprins, mă așteptam să îl primească cândva și mă bucură cu atât mai mult, cu cât dincolo de imaginația extraordinară, harul de povestitor, umanismul universului narativ și carisma personală Olga Tokarczuk este mai presus de orice un Om extraordinar. Are o personalitate magnetică, dublată de o modestie rar întâlnită. O femeie aparent fragilă, dar cu o mare forță de caracter. Te cucerește imediat atât prin scriitură, cât și ca persoană. Abia aștept să ne revedem pe 10 decembrie la Stockholm unde, cu ocazia decernării premiilor Nobel, traducătorii Olgăi se adună la invitația Uniunii Scriitorilor din Suedia pentru a urmări în direct ceremonia. După eveniment o așteptăm să ni se alăture pentru a sărbători împreună.

DaHen: Îmi amintesc cu drag și nostalgie de momentul (pe care-l consider eu acum) decisiv în care am trecut de la literatura pentru copii la cea de oameni mari, și anume acela în care mama mi-a pus la 12 ani în mână un volum de-al scriitorului Isaac Bashevis Singer, deși nu știu dacă ar putea fi considerat un scriitor chiar sau doar polonez. Apoi Sienkiewicz, apoi Dołęga-Mostowicz, apoi Szymborska, apoi Miłosz. Îmi dau seama că aș mai avea de recuperat din autoarele poloneze. Care ar mai fi alți autori polonezi contemporani, și în special autoare, traduși în limba română, prezenți în librării?

CriGo: Da, polonezilor le place să considere romanul Szatan w Goraju (Diavolul din Goraj), publicat în Polonia între 1933-1934, cel mai bun roman din palmaresul lui Isaac Bashevis Singer. E, probabil, un fel voalat de a și-l adjudeca, deși nu este scriitor polonez, iar polona o vorbea nu tocmai corect. Ca să rămânem în sfera Nobelului, putem să pomenim operele lui Henryk Sienkiewicz, Władysław Reymont, Czesław Miłosz, Wiesława Szymborska, care pot fi găsiți în librării cu mai mult de un singur titlu. Eu însă aș vrea să atrag atenția acum mai degrabă asupra literaturii mai apropiate de zilele noastre, enumerând câțiva scriitori precum Paweł Huelle, Andrzej Stasiuk, Stefan Chwin, Szczepan Twardoch, Mariusz Szczygiel, Jerzy Pilch, Ignacy Karpowicz (deși ultimii doi urmează abia să fie traduși).

DaHen: Cu ce considerați că suplimentează scriitorii polonezi spațiul literar românesc? Care ar fi punctele comune, și divergențele, celor două culturi literare?

CriGo: Consider că orice traducere de calitate este o contribuție la literatura națională, pentru că prin traducere opera străină devine în mare măsură românească, primește o altă viață și șansa de a avea un destin propriu, prilejul de a-și lăsa amprente în sufletul cititorilor. Cred că literatura polonă are multe de oferit, dar că, lăsând la o parte exigențele criticii literare, literatura e, în ultimă instanță, o chestiune de gust personal și de formație personală. Drumul meu spre literatura polonă a trebuit să treacă prin clasici, dar nu i-aș pune niciodată pe același loc cu scriitorii mei preferați moderniști, avangardiști, precursori ai  absurdului, cum ar fi Stanisław Ignacy Witkiewicz sau  Sławomir Mrożek, ale căror piese de teatru sunt traduse în limba română. Tadeusz Różewicz, Witold Gombrowicz, Bruno Schultz sunt alte exemple de scriitori al căror univers imaginar dezvăluie atât etosul polonez, cât și elemente universale, în care noi, ca români, ne putem regăsi. Literatura polonă a ținut întotdeauna pasul în mod activ cu literatura occidentală, vreme îndelugată a fost pentru națiunea poloneză o armă de luptă nemaipomenit de abilă și un mijloc de formare a identității și conștiinței naționale. După redobândirea independenței în 1918, a știut să se redefinească, să se reinventeze și să își găsească noi forme de expresie mai adecvate momentului. Cred că e o literatură dinamică, deschisă spre experiment și inovație, polifonică, și fiecare poate găsi în ea ceva pe gustul său.

DaHen: Ar trebui un traducător să fie un intim cunoscător și al culturii respective, nu numai al limbii din care traduce?

CriGo: Poți bineînțeles să traduci o operă doar cunoscând limba, fără imersiunea în cultura limbii din care traduci, fără să știi nimic despre contextul mai larg, dar rezultatul va fi neîndoielnic un text arid căruia îi va lipsi mereu seva.

DaHen: Dacă n-ați fi ales cariera literelor și a traducerii literare, ce altceva v-ar fi plăcut să profesați?

CriGo: Înainte să descopăr limbile străine și universurile noi pe care le deschide cunoașterea unor noi limbi am cochetat cu istoria, mai precis arheologia, care mi se părea un domeniu pe măsura naturii mele exploratoare. Pe urmă, m-am gândit că, dacă n-aș fi un bun filolog, aș putea fi un bun nutriționist.

DaHen: Ne-ați putea divulga proiectul de traducere în lucru? Ce suprize ne pregătiți?

CriGo: Cu câteva zile înainte de anunțarea Nobelului, editura Polirom m-a anunțat că au hotărât să publice monumentalul roman al Olgăi Tokarczuk Cărțile lui Iacob, pe care își propun să îl scoată peste doi ani. Dar cum între timp a venit și premiul, parcă e păcat să așteptăm atât de mult timp „pe uscat”, și m-am gândit să le propun minunatele povestiri din volumul Opowiadania bizarne (Povestiri bizare, 2018). Poate, în felul acesta, încercăm să nu mai fim atât de defazați și să publicăm oarecum „în timp real”.

The post prin traducere opera străină devine în mare măsură românească, primește o altă viață appeared first on Prăvălia Culturală.

Satisfacțiile sunt rafturile din bibliotecă, din ce în ce mai pline, tangibilitatea cărții care rămâne, bucuria unui joc de cuvinte nimerit și în română. […] Mai e, desigur, și problema recunoașterii muncii, traducătorii sunt de cele mai multe ori invizibili, necunoscuți, și prea puțin promovați.

Irina-Marina în Libreria Acqua Alta din Venetia
#naturalbornreader

Daniela Hendea: Te-ai hotărât să devii traducătoare literară „peste noapte” sau „încetul cu încetul”? Îți amintești de vreun moment decisiv în alegerea acestei căi profesionale?

Irina-Marina Borțoi: Nu mi-am ales definitiv meseria peste noapte, dar primul moment în care am știut că mi-ar plăcea să fac asta a fost pe la 10 ani, când am primit cartea Pocahontas în engleză și m-am apucat s-o traduc cu creionul pe pagină. Țin minte că mi s-a părut o activitate interesantă să caut sensurile potrivite ale cuvintelor și să văd cum practic rescriu povestea în limba mea.

DH: Care ar fi satisfacțiile, dar frustrările, unei vieți de traducător literar?

I-MB: Satisfacțiile sunt rafturile din bibliotecă, din ce în ce mai pline, tangibilitatea cărții care rămâne, bucuria unui joc de cuvinte nimerit și în română. Cât despre frustrări, sunt mai degrabă de ordin pragmatic; traducerile literare se plătesc prost și numai dacă ai noroc la timp, și nu sunt ceva din care să pot trăi exclusiv în momentul de față, deși sunt un workaholic declarat. Mai e, desigur, și problema recunoașterii muncii, traducătorii sunt de cele mai multe ori invizibili, necunoscuți, și prea puțin promovați. Să nu uităm că sunt edituri mari care nu trec nici pe site-ul propriu numele traducătorilor… Există, însă, și excepții fericite, știu că Vellant și Casa de Editură Max Blecher pun numele traducătorilor pe copertă, așa cum e normal.

DH: Ai dezvoltat un proces personal pentru traduceri în care te încrezi, un program de la care nu te abați? Există superstiții în viața unui traducător? Dar „defecte profesionale”?

IM-B: Nu am superstiții în general, dar pot spune că am un program preferat; traduc cel mai bine și productiv dimineața, până la prânz, și prefer s-o fac acasă la un desktop, cu muzică clasică sau ambientală în boxe. Defect profesional ar fi că nu pot să văd filme cu subtitrare și prefer să nu citesc cărți traduse (deși știu că ar trebui), dar și faptul că sunt un mic grammar nazi care încearcă din răsputeri să nu se manifeste.

DH: Ai schimba ceva din traducerea primei cărți? Altfel spus, cum crezi că te-ai transformat ca traducătoare de la prima până la cea mai recentă carte?

IM-B: Prima carte tradusă, The Contortionist’s Handbook de Craig Clevenger, nu a fost publicată, am tradus o pentru lucrarea de licență (deși trebuia să traducem doar 15 pagini), și are o metaforă căreia nu i-am dat de cap nici până în ziua de azi, deși tot revin la ea o dată la câteva luni – e vorba de godsplitter, cuvântul pe care personajul principal îl folosește ca să-și descrie migrenele infernale care-l fac să exagereze cu analgezicele (poate motivul pentru care acum îmi place atât de mult să traduc farmaceutice) și să fie nevoit să-și reinventeze identitatea după fiecare supradoză. De la prima carte publicată, însă, cred că m-am schimbat cum se schimbă orice traducător de-a lungul anilor, am învățat lucruri noi, am dat peste exprimări noi în ambele limbi, și am devenit mai încrezătoare pe măsură ce traducerile mi-au fost apreciate, inclusiv de foști profesori de-ai mei de la Limbi Străine. Apoi, sigur, trecând prin atâtea genuri literare și nonliterare, am învățat cum să le abordez cât mai bine pe fiecare dintre ele, și, sper eu, să traduc din ce în ce mai bine.

DH: Dacă n-ar exista traducerile literare (ce gând distopic!), ce altceva ți-ar fi plăcut să profesezi?

I-MB: Mi-ar fi plăcut să fac psihiatrie sau psihanaliză, dar sunt mult prea egoistă și histrionică pentru așa ceva, și ca să fiu sinceră și perspectiva a șase ani de Medicină m-a cam descurajat. Recuperez, însă, citind mult și traducând puțin câte puțin în domeniu, și îmi doresc ca peste câțiva ani o mare parte din traducerile mele nonliterare să fie cărți de specialitate; deocamdată joc încă în liga psihologiei practice, pe care am ajuns să n-o mai desconsider „la grămadă”, cum făceam înainte.

DH: Ce autori ai mai vrea să traduci? Ce autor consideri că ar reprezenta provocarea ultimă, cum ar veni? Ai întâlnit autorii pe care i-ai tradus?

IM-B: Cel mai mult mi-aș dori s-o traduc pe Anaïs Nin, dar venind după traducerile superbe ale Luanei Schidu, ar fi o încercare titanică. A Literate Passion, scrisorile lui Anaïs Nin și Henry Miller, reprezintă volumul pe care îmi doresc cel mai mult să-l traduc și să-l văd în română, dar mai am nevoie de niște ani de experiență (de muncă și de viață, haha) până să ajung acolo. Mi-ar plăcea foarte mult s-o traduc și pe Anne Rice, my guilty pleasure, să se reia seria Cronicile Vampirilor, preferabil la o altă editură 🙂 ). Irvine Welsh și Chuck Palahniuk ar fi foarte dificil de tradus, mai ales că nu-mi place niciuna dintre traducerile publicate la noi, cu excepția lui Trainspotting. House of Leaves de Mark Z. Danielewski ar fi, la fel, o mare provocare. Și apoi mai sunt autori uriași și „imposibili”, și cred că dacă spun Infinite Jest (David Foster Wallace) e suficient.

Nu am întâlnit până acum niciun autor pe care l-am tradus, doar cu Gill Paul (Soția secretă, Fiica pierdută – Editura Litera) am stabilit să ieșim la o cafea oricând va ajunge în București. Mi-aș dori foarte mult, în schimb, să o întâlnesc pe Nadia Murad, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Pace de anul trecut, ale cărei memorii le-am tradus pentru Polirom (Eu voi fi ultima: povestea captivității mele și lupta mea împotriva Statului Islamic); este un exemplu de reziliență și curaj, și sunt foarte mândră că eu am fost cea care i-a dat glas experiențelor în limba română.

DH: Dacă ar veni cineva la tine să-ți spună că ar vrea să devină traducător literar, cum și încotro l-ai îndruma? Se poate trăi din tradus în România?

I-MB: Nu pot vorbi decât din experiența mea, și anume să trimită CV-uri și să dea teste la diverse edituri, și apoi să se pună pe treabă. E o muncă foarte frumoasă, care te îmbogățește sufletește, mai ales când traduci și cărți „cu mesaj”, cărți folositoare sau care au menirea de a schimba percepții. Am fost foarte bucuroasă când am citit o recenzie la Nujeen: cum a reușit o fată imobilizată în scaunul cu rotile să fugă din Siria în Germania (Polirom), memoriile lui Nujeen Mustafa, o refugiată siriană cu paralizie cerebrală care a învățat engleza din seriale și care visează să devină astronaut, și am văzut că autoarea recenziei respective spunea că după ce a citit volumul a început să vadă refugiații altfel decât ne sunt prezentați la televizor.

S-ar putea trăi din tradus dacă ai fi plătit la timp și previzibil, am făcut niște calcule și am conchis că dacă aș lucra full-time doar traduceri literare, în ritmul meu de muncă, aș putea să trăiesc chiar OK din asta, dar… realitatea nu este asta, plățile întârzie uneori și câteva luni, și atunci e greu să te bazezi pe o oarecare stabilitate.

DH: Unde putem găsi cărțile traduse de tine?

I-MB: La Polirom (politică și memorii), Trei (psihologie practică și literatură erotică), Litera (ficțiune), Didactica Publishing House (cărți pentru copii și tineri, enciclopedii, gastronomie) și Paralela 45, pentru care tocmai am terminat de tradus cartea la care mi-a plăcut cel mai mult să lucrez, un Nordic noir foarte captivant.

___

IRINA-MARINA BORȚOI (n. 1990) s-a născut la București și este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, secția Traducători – Interpreți – Terminologi (engleză-franceză) și a Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan (MTTLC) de la Universitatea din București. A tradus peste 70 de titluri, ficțiune, filosofie politică, psihologie practică și parenting, literatură erotică, memorii, literatură pentru copii și adolescenți și cărți de gastronomie, din engleză și franceză. Ultimul titlu publicat: Fiica pierdută – Gill Paul, la Editura Litera, în colecția Blue Moon.

The post tangibilitatea cărții care rămâne, bucuria unui joc de cuvinte nimerit și în română appeared first on Prăvălia Culturală.

IRINA-MARINA BORȚOI: tangibilitatea cărții care rămâne, bucuria unui joc de cuvinte nimerit și în română (interviu de Daniela Hendea)

GABRIELA ELENA HERȚA și CRISTIAN GRECU: Rezidențele „Culese din Telciu”

ADELA GRECEANU: Felul cum e gîndit acest festival, cu inteligență și sensibilitate, ne-a făcut să ne apropiem…

Foto: Adina Mocanu

The post ODICOLONURI appeared first on Prăvălia Culturală.

©Sash Segal

“Convingerile noastre nu trăiesc dacă nu le oferim ocazia să lupte.”
Thomas Mann

Prăvălia Culturală: Ce reprezintă și cum apare o convingere?

Iuliana Lungu: Despre noțiunea de convingere, precum și procesul formării ei, am găsit eseul lui H. R. Patapievici, Despre convingeri, credinţe şi certitudini, în Dilema Veche, nr. 135, din 25 Aug 2006, care, dintre toate sursele cercetate, mi s-a părut că reușește să creeze o imagine clară și fidelă stării de a fi convins de certitudinea existenței a ceva ce nu se vede. Așa încât, negăsind cuvinte mai potrivite pentru a răspunde acestei prime întrebări, voi cita și parafraza câteva idei din acest eseu.

“… Convingerile nu pot fi indiferente, întrucît în ele trăieşte amintirea unei lupte. Tăria lor, spre deosebire de indiferenţa opiniilor, e dată de conştiinţa acestui război cîştigat… iar miza încleştării a fost dobîndirea adevărului, sub forma certitudinii de sine.

Convingerea devine obiectivă, chiar dacă aparține unui subiect, prin faptul că s-a instalat în el sub semnul adevărului, la capătul unei lupte, care s-a soldat cu o victorie, în care dubiul a fost înfrînt, iar adevărul cucerit.

Starea de spirit, care însoţeşte această cucerire este certitudinea, care este ca o beţie a victoriei: sufleteşte vorbind, prin pacea certitudinii, în interiorul subiectului s-a instalat convingerea, ca un război cîştigat.

… Etimologia ne învaţă că certitudinea vine după convingere şi este întemeiată de ea – potrivit etimologiei, convingerea conduce la certitudine printr-o luptă în care credinţa a învins, iar dubiul a fost înfrînt. Aici accentul cade pe ideea de luptă, pe victorie, pe triumf.

Analiza logică ne spune contrariul: certitudinea precede convingerea şi ea singură îi poate conferi acesteia temei raţional, de îndată ce adevărul a fost atins – fie printr-un probatoriu concludent, fie prin cunoaştere riguroasă, fie prin desfăşurarea procedeelor de încredinţare, specifice credinţei religioase.
…
Etimologia pare a ne arăta cum se ajunge, psihologic, la dobîndirea unei convingeri. În timp ce analiza logică a noţiunii pare să ne sugereze cum poate fi ea întemeiată raţional.

Tot analiza logică a noţiunii, prin situaţia de contrarietate în care ne pune, dovedeşte şi că “certitudinea, convingerea, credinţa” formează cu adevărat, prin cuplajul lor, ceea ce Blaga numea, pentru noţiunile cuplate binar, un “cuplu metodologic”.

Credinţa nu ar fi nimic fără certitudine; convingerea nu s-ar putea închega fără credinţă şi nu ar fi decît o încăpăţînare, dacă nu ar căuta certitudinea; dar nici convingerea, nici credinţa nu ar valora nimic dacă nu ar fi permanent confruntate cu adevărul, sub presiunea setei de certitudine a omului care se află în permanentă căutare.
…
Certitudinea, convingerea şi credinţa nu ar fi atît de strîns legate unele de celelalte, dacă toată viaţa noastră nu s-ar juca pe încercarea de a face invizibilul vizibil, iar lucrurile cele mai de preţ nu ar fi şi cele care nu pot fi în niciun fel nici apucate, nici posedate, nici instrumentalizate, nici cunoscute pînă la capăt.

Într-un sens, aşa cum problema centrală a deciziei este aceea de a lua hotărîrea cea mai bună în condiţii de cunoaştere incompletă, problema centrală a oricărei vieţi este aceea de a se ghida după convingeri care nu pot atinge certitudinea decît prin credinţă, iar această certitudine e întotdeauna failibilă.”(H. R. Patapievici, Despre convingeri, credinţe şi certitudini, Dilema Veche, nr. 135, în 25 Aug 2006)

PC: Care ar fi principalele influențe în formarea unei convingeri?

IL: Tendințele egosintonice, adică, acele tendințe spre armonie ale omului, compatibile și coerente cu normele lui individuale, sînt cele care ne împing să ne formăm convingeri. Aceste norme individuale, nu sunt deloc străine de normele culturale, spațio-temporale ale grupului, comunității, ținând cont de trăsătura socială a omului și, implicit, de nevoia lui de apartenență.

PC: Care este rolul convingerilor în viața cuiva?

IL: Cred că avem nevoie de convingeri pentru starea de integritate și totalitate. În Vocabularul Psihanalizei al lui Laplanche și Pontalis, expresia conforme au moi (conform eului), este explicată ca fiind o trăsătură caracteristică acelor pulsiuni, reprezentări acceptabile pentru eu, cele care dau starea de totalitate, integritate și ideal.
În concluzie, avem nevoie de convingeri pentru a ne simți întregi, pentru a da sens și formă identității noastre, aflată într-o dinamică și creștere continuă.

PC: Cum influențează convingerile identitatea și personalitatea cuiva?

IL: Vă voi vorbi din perspectiva teoriei psihanalitice, care, ca orice teorie, aspiră și ea către adevăr. Se dorește a fi o teorie și o practică profund morală în relație cu adevărul.

De exemplu, apropo de identitatea sexuală vs identitatea de gen, preocupări ale zilelor noastre, dimensiunea psihosexuală a sexualității umane, bisexualitatea psihică, plurivocitatea identificărilor, toate acestea constituie descoperiri ale psihanalizei.

Dacă nu suntem prizonierii unui sex biologic, nu înseamnă că suntem asexuați sau anormali. Această bisexualitate psihică permite jocul identificărilor, empatia și, nu în ultimul rând, creativitatea individului. Toate acestea ne eliberează de limitările apartenenței anatomice, de reducerea individului la corp, dar nu ne face asexuați, anormali. Dimpotrivă, ne face conștienți de existența vieții noastre psihice, de dimensiunea noastră psihică inconștientă, de forța și rolul ei în formarea identității noastre. Identitatea noastră este mai mult decât ceea ce se vede, este ceea ce și cum ne simțim în relație cu noi înșine și cu lumea.

Cred că am putea asocia procesul formării credințelor cu procesul „înscrierii fantasmei în trup”, cum este denumit procesul de erogenizare, din punct de vedere psihanalitic, de către Jacques André, asta pentru o mai bună înțelegere a procesului formării și adâncimii localizării lor. Am mai putea spune că o credință se instalează în mod insidios, poate chiar dinainte de naștere, prin proiecțiile părinților și familiei asupra bebelușului ce urmează a se naște. Cu toții ne naștem într-o cultură cu tradiții, norme și credințe. Ideea este să nu rămânem înțepeniți în istorie. Sarcina ce revine fiecăruia în procesul de individuare, este cunoaștere și integrarea adevărului despre sine și lume.

Altfel, „orice convingere este o închisoare”, spune Friedrich Nietzsche, sau devine o închisoare, dacă e luată ca atare, fără să fie conștientizată și pusă sub semnul întrebării. Care ar fi granița unde integritatea devine treptat închisoare, rămîne de simțit de către fiecare în parte. Un barometru fidel ar putea fi starea de ușurătate și continuitate a ființării.

PC: Cum se proiectează convingerile personale în viața socială?

IL: “Convingerile sunt mai puternice decât realitatea”, spune Menis Yousry.

Conform lui Laplanche și Pontalis, mecanismul proiecției este operația prin care subiectul expulzează din sine și localizează în altul, persoană sau lucru, calități, sentimente, dorințe, chiar “obiecte” pe care nu le cunoaște sau le refuză în sine însuși. Este vorba aici de o apărare de origine foarte arhaică, ce acționează atât în patologie dar și în superstiție și în moduri de gîndire “normale”.

Pornind de la această definiție, în contextul întrebării de mai sus, am putea spune că nevoia de a le impune celorlați propriile noastre convingeri, de a ne găsi aliați, poate fi cel mai adesea un semn de nesiguranță în ceea ce privește certitudinea credințelor, convingerilor noastre. Suntem oameni, sensibili, vulnerabili în esență, așa că responsabilitatea noastră e una majoră, în ceea ce privește proiectarea propriilor convingeri în viața socială, ținând cont de diversitate.

PC: Pot fi schimbate convingerile? Dacă nu, din ce motiv? Dacă da, cum ar arăta procesul schimbării?

IL: “Convingerile sunt duşmani mai mari ai adevărului decât minciunile.” Nietzsche

Convingerile pot deveni dușmani în momentul în care ne limitează accesul la cunoașterea adevărului și implicit la creștere. Cred că pot fi schimbate, dacă devenim conștienți de aceste limitări. În general oamenii puternici se ghidează după “mirosul libertății”. Schimbarea nu e deloc ușoară, e o nouă luptă, un nou război cu sine și cu lumea. Nu cred că o putem face singuri, așa cum nu venim singuri pe lume, indiferent de gradul de autonomie și ținînd cont de faptul că independența absolută nu există, avem nevoie de iubire și adevăr, ca să putem supraviețui și crește. Pentru asta, avem nevoie de oameni care să ne însoțească.

***

IULIANA LUNGU este psiholog-psihoterapeut de orientare psihanalitică. A publicat eseuri și articole de psihanaliză, a tradus articole și eseuri de psihanaliză. În 2016 a publicat pentru prima dată poezie, pe site-ul qPoem, revista Familia, Vatra, Păvălia Culturală. Poezia ei a fost tradusă în limba engleză de Daniela Hendea și în limba slovacă de Olga Glustikova și Martina Grman și publicată în revista Brat Bratislavsky Literarny Klub. Anul acesta, sub îndrumarea poetei Medeea Iancu, în cadrul unei rezidențe literare organizate de editura Cartea Românească, a pregătit primul său volum de poezii de inspirație feministă. ”Iuliana Lungu scrie despre identitate, despre feminitate și acceptarea/rediscutarea genului; poemele ei sînt un ritual de purificare și eliberare de prejudecăți, șabloane, un ritual aparte care privește sinele și adevărul. Poemele ei vorbesc despre tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre rușine, vinovăție, cenzură, dar mai ales despre vina și rușinea de a fi femeie.” (Medeea Iancu)

The post Iuliana Lungu: avem nevoie de convingeri pentru a ne simți întregi appeared first on Prăvălia Culturală.

Andrei Zbîrnea alături de poeta și antrenoarea Mornin’ Poets Miruna Vlada

ANDREI ZBÎRNEA (n. 1986) este absolvent al Masterului de Probațiune din cadrul Facultăţii de Sociologie și Asistență Socială. Publică în 2011 volumul de poeme Rock în Praga (ed. Herg Benet), urmat de #kazim(contemporani cu primăvara arabă), la aceeași casă de editură, în 2014 și de Turneul celor cinci națiuni la frACTalia în 2017. Poeziile sale au apărut în revistele literare: Zona Nouă, Tiuk!, Conta, Zona Literară, Tribuna, Timpul, Poesis Internațional, Familia, Ramuri, România Literară, Luceafărul de Dimineață, Arca, Echinox. A fost inclus și într-o serie de antologii, printre care amintim: Cele mai frumoase poeme din 2011 (Tracus Arte, 2012), Cele mai frumoase poezii ale anului (Adenium, 2014), Ziduri între vii (Zona Publishers, 2015), #Rezist!Poezia (Paralela 45, 2017). În 2015 a obținut marele premiu al Festivalului Antares (Galați, Brăila, Sulina) pentru poezie. Este redactor muzical al revistei Observator Cultural și inițiator, alături de Iulia Militaru și Felix Nicolau al serilor de performance poetic Blitz Show Revival. Revista Iliteratura.cz a publicat recent prima traducere din poezia lui Andrei în limba cehă, traducere ce a fost realizată de Mircea-Dan Duță. Foarte curând va lansa împreună cu poetul danez Claus Ankersen volumul trilingv (româno-englezo-danez) cu titlul intermediar Pink Pong Poetic. În această toamnă (2018), va demara împreună cu Revista de Povestiri un nou concept de atelier de poezie intitulat Mornin’ Poets. Nu va fi profesor, ci antrenorul unui DREAM TEAM de poeți contemporani. Va fi un sezon pilot.

DANIELA HENDEA este absolventă a Facultății de Inginerie Chimică din cadrul Universității Tehnice ”Gh. Asachi” din Iași, cu studii postuniversitare la Universität Stuttgart, Germania și Kansas University, Statele Unite. După mulți ani de preocupări științifice, Daniela Hendea s-a întors la poezie, din dorința de a documenta în versuri experiența publică și particulară cu autismul băiatului ei, unul din protagoniștii volumului de debut care va fi lansat în luna noiembrie la Gaudeamus, de Editura FrACTalia. În timpul rezidenței poetice pe platforma qPoem, a debutat publicistic în revista de cultură Familia, apoi a continuat cu poeme și traduceri în revistele Apostrof, Prăvălia Culturală, Caiete Silvane, Alchemia, Ateneu, Traducerile de sâmbătă, iar internațional în revista italiană Un Posto di vacanta, cu poeme traduse de Dana Cora. În prezent locuiește în statul Texas, S.U.A., și face parte din echipa redacțională a revistei Prăvălia Culturală.

Daniela Hendea: Cum v-a venit ideea să-i scoateți pe poeți cu noaptea-n cap din casă? Ce vreți să dovediți cu asta? 

Andrei Zbîrnea: Nu cred că verbul cel mai potrivit ar fi a dovedi. Cred că mai degrabă s-ar potrivi a găsi. Am vrut să găsim (și cred că am găsit) oameni care scriu poezie, dar care nu sunt neapărat familiarizați cu scenele cluburilor literare bucureștene. (să nu le mai zicem tot cenacluri). Am vrut să găsim o modalitate de a-i pune în contact cu poeți care au demonstrat ceva prin scrisul lor în ultimii zece-cincisprezece, chiar douăzeci de ani. Și, poate cel mai important aspect, am găsit o modalitate de a-i activa duminică dimineața, la 11. Cine zice că poeții nu se pot trezi dimineața, are acum un contraexemplu în Mornin’ Poets (sezonul pilot).

Și că tot veni vorba de trezit cu noaptea în cap, țin să precizez, pentru prima dată în spațiul public și în exclusivitate pentru Prăvălia Culturală, că sezonul pilot va fi urmat de un al doilea sezon. Va fi Mornin’ Poets sezonul 1. Datele pentru noile ateliere vor fi 24 februarie (2019), 10 martie, 24 martie, 7 aprilie și 21 aprilie. Încă nu avem nume confirmate, însă cu siguranță vom avea autori foarte tari și cel puțin la fel de buni ca în sezonul din toamna aceasta. Fiți pe fază!

Poeții dimineața

DH: Ce-i aseamănă și ce-i diferențiază pe poeții invitați la Mornin’ Poets ?

AZ: Ce îi aseamănă? Sunt poeții și poetele mele favorite. Eu am făcut selecția. Spre norocul meu, Dream Team-ul meu poetic a fost ideal. I-am avut invitați pe Miruna Vlada, sorin despoT, Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu. Urmează să îl avem invitat pe 11 noiembrie pe Claudiu Komartin. Cu el vom închide sezonul. Îi mai aseamănă și seriozitatea cu care au tratat atelierul, modul în care au gândit temele, dar și empatia de care au dat dovadă sau felul în care au dat feedback.

Cursanții de la Mornin’ Poets (deși nu e un curs în sensul academic sau școlar) nu sunt novici în ale poeziei. Nu sunt nici autori cu o recunoaștere accentuată, însă ceea ce îmi place cel mai mult din perspectiva de project-manager/gazdă a întâlnirilor este faptul că meseriile lor sunt foarte diverse. Avem arhitecți, sociologi, avocați și chiar copywriteri. Mai sunt și alte meserii implicate acolo, dar ceea ce contează cu adevărat este faptul că fiecare își aduce aportul și din zona profesiei în momentul în care scrie temele propuse de antrenori.
Ce îi diferențiază pe antrenorii de la Mornin’ Poets? Niciuna din întâlniri nu seamănă cu alta. Și am încercat să redau din perspectiva gazdei atelierului o stare trăită acolo. Am scris despre ateliere aici, aici și aici. Dacă cursanții au backgrounduri diferite, la fel se poate spune și despre antrenori. Și îi mai diferențiază pe lectori și faptul că nu locuiesc toți în cartierul Berceni.

Moment publicitar: Dacă ești poet sau poetă și locuiești în Berceni, ai șanse foarte mari să te contactez pentru a ține un atelier la Mornin’ Poets 🙂 ).

Andrei Zbîrnea alături de poeta Svetlana Cârstean

DH: Formatul atelier al acestor întâlniri sugerează faptul că poezia se și „învață”. Ce iau cu ei la plecare participanții la atelierele mornin’-poetice?

AZ: Ai pus foarte bine ghilimelele. Se învață cum să tai, se învață abordări, se învață ce să transmiți, dar mai ales cum să transmiți mesajul, se învață o logică interioară a textului. Se dezbat teme de actualitate. Miruna Vlada a venit cu o abordare social-politică, sorin despoT și-a ascuțit skillurile de om de comunicare, Svetlana Cârstean ne-a dat o versiune poetică a dimineții, iar Elena Vlădăreanu ne-a lovit hardcore cu tema iubirii, cea mai grea modalitate de ate raporta la o poezie fără a cădea în penibil sau în lucruri siopoase. Să vedem ce idei va avea Claudiu Komartin la atelierul care concluzionează sezonul de toamnă MP.

Nu trebuie să uităm nici faptul că la finalul atelierului primesc de la antrenor cinci evidențiați pe care îi publicăm în Revista de Povestiri. Și aici e musai să menționez că fără suportul logistic, mediatic și de promovare al Club Revdepov (Simina Diaconu, în special) acest atelier nu ar fi putut exista. O idee bună nu poate să există fără un plan clar, riguros și fără un calendar de desfășurare.

Discuții aprinse pe marginea poeziei

DH: Ce presupune rolul tău de project manager?

AZ: Dacă luăm abordarea metaforei sportive (pe care am tot folosit-o în ultima carte, dar și în alte contexte), eu sunt team-managerul unui Dream Team poetic. E o echipă de baschet din NBA, dacă vrei să mergem până la capăt. Cu rezultatele din această toamnă cu siguranță ne-am apropiat de play-off. Pe de altă parte, tot eu sunt cel care ține legătura cu cursanții și sunt și cel care îi invită în diverse locuri care au legătură cu poezia: cluburi de literatură, dezbateri, lansări de carte, seri de performance etc. Îmi place să cred că s-a format o comunitate și că suntem prieteni. Iar atunci când sunt întrebat de inside-uri din lumea poetică și a poeților/poetelor (de exemplu cum să îți aranjezi un manuscris și cum să-l publici ulterior) răspund unor întrebări și nu dau sfaturi.

Poetul Sorin DespoT, în fața cursanților și a monitorului

DH: Cum preferă poeții cafeaua dis-de-dimineață?

AZ: În foarte multe feluri. Cu lapte, cu zahăr/fără zahăr, amară, dulce, ceai negru, ceai verde, apă plată și uneori chiar irish-coffee. Câteodată avem și prăjituri sau chiar alune și sărățele. Poate ne faci o vizită cândva. Înscrierile pentru sezonul următor încep destul de repede!

Curs de asamblare a pieselor poetice

The post Mornin’ Poets, sau componența unui DREAM TEAM poetic matinal appeared first on Prăvălia Culturală.

Poeta IULIANA LUNGU va publica în toamna lui 2018 volumul de poeme: ”KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie” la editura FraACTalia. În prefață, Nora Iuga a scris: ”Bucuria mea nu cunoaște margini… apare, iată, Iuliana Lungu, o voce nouă, inedită, răscolitoare… Ea scrie cum răsuflă: inspiră-expiră! E o alergătoare de cursă lungă, mereu în altă parte.”

Copertă ©Cristian Crisbasan

Andreea Semmai – Putem considera poemele tale ca fiind un adevărat laborator politic deschis mutărilor istorice care ar permite acceptarea femeii. Ce înseamnă să fii feministă și de ce ar trebui toți să fim, în cele din urmă?

Iuliana Lungu – În eseul FEMINIST(Ă), FEMINIȘTI, publicat de editura Black Button Books, în 2015, Chimamanda Ngozi Adichie definește feminismul secolului XXI ca incluziune și conștientizare. Tot ea spune că ideea în sine de feminism și termenul feminist sunt încă limitate de stereotipuri. Cred că, tocmai, aceste clișee blochează conștientizarea și integrarea, înțelegerea realității pe care o trăim. În continuare termenul feminist/feministă, atribuit unei persoane, este utilizat cu o conotație negativă/acuzativă, ceea ce denotă o lipsă de cunoaștere a sensului acestuia astăzi. Un exemplu de stereotip ar fi că “feministele sunt femei nefericite pentru că nu-și pot găsi un soț”, un altul ar fi că “feministele urăsc bărbații”, un alt stereotip ar fi că “feminismul nu mai este necesar în zilele noastre” sau că “nu aparține culturii noastre”, femeile și bărbații având șanse și drepturi egale, și multe altele care nu-mi vin acum în minte.

Când m-am trezit (da, chiar a fost o trezire) cu promovarea volumului de poeme Kommos, pe pagina editurii frACTalia, ca fiind poezie feministă, m-am speriat un pic. La fel când am primit întrebările acestui interviu. Era frică, binențeles, de ce-o să zică lumea, pornind de la stereotipurile care, încă, ne guvernează pe toți, conștient sau inconștient. Am scris și scriu din nevoia de a mă liniști, de a înțelege ce se întâmplă cu mine și de a pune în cuvinte stări care mă bântuie și nu mă lasă să trăiesc până nu le dau un sens. Nu am avut niciun obiectiv politic, sau poate inconștient l-am avut. Această experiență m-a făcut conștientă de faptul că, undeva în mine, bine ascuns, încă pândesc toate aceste clișee misogine, acuzative la adresa feminismului. Deci, zic să continuăm să ne uităm adânc în noi. Avem o mare responsabilitate față de noi înșine și, implicit, față de ceilalți. Această responsabilitate se numește cunoașterea și integrarea adevărului în viața noastră, oricât de urât sau dureros ar fi el. Așa cum iubirea ne ajută să supraviețuim, adevărul ne ajută să creștem, să evoluăm (asta am tot auzit-o și simțit-o pe pielea mea pe parcursul formării mele).

A.S.– ”Pentru supraviețuire,/Scrie Femeie!/ Tragedia” – femeia pe care o descrii, pare teribil de singură și sortită unui destin tragic. E acesta determinat de un fel de eroare originară, ca la Antigona? Sau există și responsabilitatea singurului individ?

I.L.– Nu pare, chiar este/suntem singuri în esență. Nu doar femeile, cu toții suntem singuri. Și da, de-asta și fugim de conștientizarea de sine, pentru că viața e o tragedie, cu pauze scurte de liniște, ca între două acte, pauze în care inconștiența ne ajută să uităm de singurătate și de moarte. Îmi place ideea asta de responsabilitate a singurului individ, nu am gândit-o în forma asta, dar, da, cred că aici ne aflăm. Această responsabilitate cred că ne ajută să devenim conștienți și autonomi, putând astfel să legăm relații mature de iubire cu ceilalți. O relație nu poate exista decât între doi oameni autonomi și responsabili, restul sunt încercări de a-l folosi pe celălalt ca bandaj. Asta nu cred că poate rezista în timp. Bandajul se uzează repede și trebuie schimbat.

A.S.– Dacă bărbații ar pune în discuție sexismul și și-ar da seama că sunt închiși în stereotipuri de gen, s-ar putea ajunge la o libertate de acțiune și gândire mai mare pentru toți? Care este, din punctul tău de vedere, diferența între machism și feminism?

I.L.– Nu știu de ce am avut cu toții nevoie de această ideologie, doctrină machistă, pentru că e clar că ea s-a instaurat ca o necesitate a unor vremuri. Mă voi mai gândi la asta. Dar e clar că și noi femeile am întreținut și încă întreținem machismul. E un lucru făcut împreună. Mă gândesc, așa spontan, la faptul că, poate, și religia a avut rolul ei în menținerea acestei ideologii. Nu-mi dau seama dacă doar din motive politice sau/și mai degrabă dintr-o frică obscură, inconștientă, care și-ar fi găsit soluția, liniștirea, în această formă de fals control, falsă putere.

Diferența între machism și feminism, cred că ar fi tocmai diferența dintre a impune o doctrină și a lăsa omul liber să reflecteze asupra sinelui și a diversității lumii. Feminismul cred că este o invitație la conștientizarea a ceea ce este obscur și care, altfel, ne împinge la tot felul de comportamente compulsive, limitative, restrictive. Machismul distruge creativitatea. Pentru a crea ceva autentic e necesar un echilibru de elemente masculin-feminine. În acest sens nou al definirii feminismului e necesar să mergem, în egală măsură, femei și bărbați.

A.S.– ”Fericirea femeilor e ultimul tabù. Feminismul nu a reușit să spargă acest tabù cu imaginile sale de femei puternice, luptătoare și orgolioase, dar niciodată fericite. Poate e necesar un nou feminism, care să plece de la emoție, de la istoriile de dragoste, care să-și reprindă finalul fericit. Un feminism roz.” – Roberta Marasco, feministă și scriitoare. Cum te raportezi la această afirmație?

I.L.– Da, aici mă și aflu cu înțelegerea feminismului. Poate că impunerea cu forța a fost necesară la un moment dat, ca orice intervenție făcută în criză, în acele momente când supraviețuirea a fost pusă sub semnul întrebării. Altfel nu sunt de acord cu chirurgia făcută pe bordură. Poate în timp de război, cum am mai spus.

A.S.– Te-ai preocupat să descrii și acele aspecte ale discriminării invizibile în ochii celor care în mod normal ar trebui să o evite, dar de fapt o neagă sau o minimalizează, și anume discriminarea de gen în familie. Crezi că această contradicție e remediabilă? Care ar fi soluțiile?

I.L.– Cred că e remediabilă, pentru mine a fost și este. Păi, prin înțelegere, prin conștientizare, cum am spus mai sus. Orice formă de discriminare e o formă de abuz perpetuată în mod inconștient sau uneori conștient prin tot felul de comportamente deviante, o formă primitivă de apărare față de tot ceea ce ne amintește de propriile experiențe abuzive. Sunt mulți factori care ar fi necesar să se implice în acest proces. Familia are rolul ei de bază, doar că în cazul familiilor cu o dinamică bolnavă, disfuncțională, e nevoie de sprijin din afară, din partea istituțiilor specializate de susținere și protecție socială. Un alt rol major îl are educația în toate formele ei. Am ajuns astfel la rolul statului în organizarea și susținerea acestor instituții esențiale pentru starea sănătății dinamicii din familie și societate. Și astfel educația și protecția socială capătă valențe politice, pentru că oamenii ajunși acolo cu un scop uman, uită pentru ce au fost aleși. Avem nevoie de oameni atinși de cultură care să guverneze, nu doar de oameni inteligenți, fals educați.

A.S.– ”Feminismul e o mișcare politică, nu un stil de viață la modă”- Laurie Penny, jurnalistă, activistă și scriitoare. Cultura de masă folosește tot mai mult feminismul ca pe un accesoriu glamour, sau ca pe o etichetă comercială, simplificându-l fără a ține cont de anumite bătălii ale sale. Care sunt pro și contra feminismului mainstream?

I.L.– Feminismul e o mișcare politică, da. Și asta trebuie să rămână în esență. E nevoie de structură, de tactică, responsabilitate și asumare transparentă în atingerea unor obiective. Poate deveni un mod de viață, care ține de moralitate și respect, nu de modă sau alte trenduri superficiale.

A.S.– Propriile experiențe ne fac sa devenim ceea ce suntem. Cât regreți din propriile experiențe? Ai fi scris altfel?

I.L.– Cred că suntem ereditate și experiențe de viață la un loc. Dacă asupra eredității biologice nu mai putem interveni, poate doar așa reparator, datorită descoperirilor medicinei, ne rămâne însă șansa de a experimenta până murim. Doar să nu rămânem înțepeniți în istorie. Șansa noastră e mare, pentru că putem crește cu fiecare experiență. Nu regret nicio experiență trăită. Regret doar faptul că mi-a fost frică să trăiesc unele experiențe. Poate că aș fi scris altfel dacă povestea mea era alta. Deocamdată am scris atât cât am aflat despre mine. Nu știu ce și cum voi mai scrie.

A.S.– Care sunt proiectele tale de viitor?

I.L.– E o întrebare care simt că mă limitează. Nu știu, îmi doresc să nu-mi mai fie așa de frică de viață și să pot trăi liberă. Am planuri în cariera mea profesională, dar nu voi renunța niciodată la poezie, unde nu am planuri. Cred că poezia e ca și iubirea. Regulile și planurile o omoară.

Mulțumim pentru interviu!

***

IULIANA LUNGU este psiholog-psihoterapeut de orientare psihanalitică. A publicat eseuri și articole de psihanaliză, a tradus articole și eseuri de psihanaliză. În 2016 a publicat pentru prima dată poezie, pe site-ul qPoem, revista Familia, Vatra, Păvălia Culturală. Poezia ei a fost tradusă în limba engleză de Daniela Hendea și în limba slovacă de Olga Glustikova și Martina Grman și publicată în revista Brat Bratislavsky Literarny Klub. Anul acesta, sub îndrumarea poetei Medeea Iancu, în cadrul unei rezidențe literare organizate de editura Cartea Românească, a pregătit primul său volum de poezii de inspirație feministă. ”Iuliana Lungu scrie despre identitate, despre feminitate și acceptarea/rediscutarea genului; poemele ei sînt un ritual de purificare și eliberare de prejudecăți, șabloane, un ritual aparte care privește sinele și adevărul. Poemele ei vorbesc despre tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre rușine, vinovăție, cenzură, dar mai ales despre vina și rușinea de a fi femeie.” (Medeea Iancu)

ANDREEA SEMMAI. autodidact. dezadaptat social. în scris, cânt și iau lumea în derâdere. eu sunt Bufonul de curte.

Sursa foto: arhiva personală a autoarei

The post Interviu cu poeta Iuliana Lungu: Am scris și scriu din nevoia de a mă liniști appeared first on Prăvălia Culturală.