Sylvia Plath – ritualul morții și al reînvierii repetate

Daniela Hendea în dialog cu Elena Ciobanu




ELENA CIOBANU
este conferențiar universitar la Departamentul de Limbi și Literaturi Străine, prodecan al Universității Vasile Alecsandri din Bacău în perioada 2012-2020. Și-a luat doctoratul în literatura engleză și americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 2008 cu distincția Magna cum laude. Domeniile sale de cercetare sunt poezia modernă și postmodernă engleză și americană, precum și poetica, discursul narativ, discursul poetic, studiile culturale. A publicat, printre altele, monografia Sylvia Plath’s Poetry: The Metamorphoses of the Poetic Self (2009), cât și traduceri literare din Sylvia Plath și Ted Hughes: Lady Lazarus și hoțul de lumină (2002) și Sylvia Plath: Selected Poems/Poeme alese (2012). E de asemenea o poetă publicată, contribuind constant cu eseuri și traduceri de poezie la revistele culturale din România și de peste hotare.


Daniela Hendea
: Elena, De-a lungul carierei ați urcat fiecare treaptă educațională: ați început ca învățătoare, pentru a ajunge prodecan al Departamentului de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Facultății de litere a Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău. Făcând o paralelă cu sintagma „visul american”, se poate spune că ați trăit un echivalent literar. Cu această vastă experiență din urmă, cum ați încadra studiul literaturii românești și universale în educație?

Elena Ciobanu: Nu mi-am perceput niciodată drumul profesional (că acela literar e altceva…) ca pe o realizare a unui vis american. Un motiv ar fi că am trăit și trăiesc într-o cultură care este foarte diferită de aceea americană, chiar dacă românii au avut întotdeauna o anume afinitate pentru americani. Un alt motiv ar fi că, atunci când mă gândesc la „visul american”, prima asociere pe care o fac este cu un personaj celebru al lui Fitzgerald, marele Gatsby, al cărui succes material nu a fost însoțit deloc de o împlinire sufletească, personală. Sigur, visul american poate fi înțeles și în varianta lui neironică, dar eu nu pot crede în mod simplu în deziderate sau premise de acest fel. Nici măcar nu știu dacă se poate spune că am „trăit” o reușită… Cât privește studiul literaturii în educație, eu sunt privilegiată de slujba mea, în sensul că pot încă să mă bucur de șansa de a preda literatură în sine, așa pusă la colț cum este ea în era consumeristă actuală. Altfel, date fiind contactele pe care le am cu mediul preuniversitar, cât și observațiile desprinse din cursurile și seminarele cu studenții proveniți din acel mediu, pot spune, cu tristețe, că literatura a fost aproape de tot evacuată de prin manuale și programe, iar asta se vede foarte clar în calitatea din ce în ce mai slabă a formelor de comunicare publică, a unei accentuate lipse de apetență pentru ceea ce are umanitatea mai fin și mai rafinat.

DH: V-ați luat dat doctoratul cu o teză despre poezia Sylviei Plath, urmată de traducerea în limba română a poemelor acesteia în volumele Lady Lazarus și hoțul de lumină (2002),Sylvia Plath, Selected Poems – Poeme alese (2012),precum și de monografia în limba engleză Metamorfozele eului poetic în poezia Sylviei Plath (2010). Cum ați ajuns la această temă? V-ați așteptat ca poezia și viața Sylviei Plath să ocupe o arie atât de întinsă în cariera dumneavoastră?

EC: La început, am pornit cu o traducere a unei celebre poezii a Sylviei Plath (Lady Lazarus), publicată într-o revistă de cultură băcăuană. Îmi rămăsese în cap poezia de la un curs de poezie modernă și contemporană din ultimul an de facultate, îmi plăceau tonalitatea ei ironică, tristețea ei densă, curajul spunerii unei suferințe fără leac, forma elegantă, de o înșelătoare simplitate. Pe atunci nu mă gândeam că voi ajunge să fac o teză de doctorat despre Sylvia Plath. Ajungând ulterior asistent la universitatea din Bacău, traducerile s-au transformat într-un folositor preambul la toată cercetarea doctorală și post-doctorală care a urmat, referitoare la opera acestei inubliabile poete americane. „Traiul” cu Sylvia Plath nu a fost deloc contondent: pe măsură ce mă apropiam de ea, descopeream interesante și bogate rezonanțe comune, în ciuda faptului că nu am compoziția psihică responsabilă pentru tragica ei moarte. Dezavuez, însă, intens adularea isterică a versurilor sale. Prefer, de departe, abordarea crepusculară, neostentativă, retrasă, lectura care așteaptă să fie îmbogățită în meditație, fără să impună grile.


DH: W.K. Buckley, profesor universitar american care a înființat revista online Plath Profiles, vă denumește drept „most original” în abordarea ideii de mumificare în poezia Sylvia Plath, văzută ca un organism a cărui viață continuă să se conserve mult timp după dispariția fizică a poetei, idee pe care o dezvoltați pe îndelete în Metamorfozele eului poetic în poezia Sylviei Plath. A fost o strategie intenționată a poetei? Transcede poezia lui Plath orice canoane literare și din cauza acestui substrat descoperit de dumneavoastră?

EC: Viziunea mumificării în poezia Sylviei Plath am avut-o citindu-i poeziile, încercând să înțeleg esența ei poetică. Analiza mea se bazează pe niște referințe explicite și implicite ale Sylviei Plath la paradigma aceasta. De fapt, această metaforică mumificare se înscrie coerent într-una dintre cele mai importante structuri de sens ale autoarei – ritualul morții și al reînvierii repetate. Eul poetic al Sylviei Plath renunță cu greu la ideea de a renaște, de a lăsa în urmă, ca pe niște haine ponosite, ca pe niște giulgiuri depășite, toate eurile ei precendente. Nu reușește, în cele din urmă, să se stabilizeze într-o imagine neechivocă, puternică, ci, în ultimele poezii, se resemnează să își „mumifice”/înscrie sensurile într-un trup/discurs care, deși are masca morții, continuă să „trăiască” prin cuvintele uimitoare ale vocilor care îl spun. Nu știu dacă se poate spune că poezia Sylviei Plath transcende orice canoane literare, pentru că ea scrie totuși în interiorul unei tradiții pe care a cultivat-o cu fervoare, cu anxietate, cu speranță, dar pe care a transformat-o în modul ei caracteristic, plin de ironie, răzvrătire și suferință. Cred că cel mai derutant lucru la Sylvia Plath este tocmai această combinație paradoxală de teme morbide și cuvinte vii.

DH: Sunteți recunoscută drept traducătoarea unei autoare atât de consacrate și controversate. S-au mai încumetat și alții să traducă în limba română din opera Sylviei Plath? Ne mai pregătiți dumneavoastră proiecte pe temă?

EC: Poezia Sylviei Plath nu reprezintă și nu a reprezentat o necunoscută în peisajul cultural românesc, tocmai mulțumită celor care au tradus-o de-a lungul timpului. Este binecunoscut unui anumit public iubitor de poezie volumul Ariel și alte poeme, în traducerea lui Vasile Nicolescu, dar grupuri de poezii au mai fost transpuse în română și în culegeri coordonate de celebri angliști precum Leon Levițchi sau Mircea Ivănescu. În anii din urmă, am putut să ne bucurăm de versiuni românești de calitate ale romanului Sylviei Plath (tradus de Alexandra Coliban-Petre) și ale unui număr de povestiri (în traducerea Anacaonei Mîndrilă-Sonetto). Fiecare epocă trebuie să-și aibă traducătorii ei, pentru că o traducere nu este niciodată bătută în cuie într-o anumită formă. Traducătorul trebuie să găsească acel echilibru foarte fin între cerințele interne ale textului de plecare și circumstanțele epocii în care acel text este adus într-o altă limbă, într-o altă cultură. De aceea, traducătorul este, în același timp, un supus al textului original, dar și un creator care dă acelui text viața pe care o merită la un anumit moment istoric. Personal, am lucrat în ultimii ani și la un volum cu fragmente din jurnalele poetei, sper să găsesc o editură dispusă să își asume riscul…

DH: Cum credeți că va fi receptat la noi jurnalul unei poete denumită „Marilyn Monroe” a literaților?„Sinceritatea”, „intensitatea”, aproprierea „ofensatoare, nejustificată” a unor evenimente istorice sunt doar câteva din motivele pe care criticul literar Harold Bloom le-a invocat pentru a justifica exluderea lui Plath din canonul literar occidental. Reușește jurnalul să arunce lumină asupra acestor acuzații?

EC: Numele Sylviei Plath posedă o aură misterioasă, un anume senzaționalism, care continuă să atragă cititori din lumea întreagă. Disputa Plath-Hughes, care a făcut deliciul cititorilor revistelor literare anglo-americane mulți ani de zile după moartea ei tragică, se adaugă la alte controverse ale criticilor literari, care nu au ajuns nici până azi la un consens în ceea ce privește natura viziunii acestei poete și valoarea ei universală. Problema la Sylvia Plath este că, dacă o abordezi prin niște prisme estetice sau morale prestabilite, osificate, riști să o ratezi. Provocarea descifrării sensurilor ei rămîne deci la fel de pasionantă ca întotdeauna. Aceste elemente, adăugate la interesul crescut al publicului contemporan pentru revelații biografice, personale, ar putea să constituie premise bune în ce privește receptarea jurnalului ei. La urma urmei, cea mai sigură cale către înțelegerea unui autor este lectura directă a textelor sale. Jurnalele Sylviei Plath ne aduc dinainte o personalitate cu mult mai complexă și mai tulburătoare decât lasă să se înțeleagă reducționismul unor formule critice acaparatoare.


DH: În volumul „Sylvia Plath: Arta de a muri” vă asociați cu un medic psihiatru pentru a stabili un diagnostic al tulburării psihice de care suferea Sylvia Plath. Cum devine acest diagnostic esențial în contextul operei acesteia?

EC: Ambiția psihiatrului care se ocupă de cazuri celebre este de a descoperi elemente care duc la o interpretare inovatoare, la un diagnostic mai precis. Literatul, în colaborare cu el, are alte intenții, nu neapărat mai modeste: el vrea să înțeleagă mai bine autorul respectiv și mesajul fundamental al operei lui pentru umanitate. Sigur, nu viața scriitorului este primordială în descifrarea textelor literare scrise de el, dar sunt multe cazuri în care viața și opera se întrepătrund în feluri destul de profunde și de interesante. Poeții americani confesivi, de pildă, au adus în operele lor elemente biografice care invită abordări interdisciplinare de acest tip. În ce o privește pe Sylvia Plath, amestecul de biografie și artă a tulburat mereu înțelegerea mesajelor sale estetice. S-au scris biografii care au folosit poeziile ca pe niște dovezi irefutabile ale unor opinii subiective despre personalitatea poetei, cât și foarte multe studii critice care nu s-au putut desprinde de obsesia biografică (interpretând, adică, poemele ca pe niște transcrieri mai mult sau mai puțin directe ale unor evenimente biografice). În ultima vreme putem să vorbim de o anume detașare a criticii plathiene, în sensul că există o mai mare deschidere față de abordările care încearcă să pătrundă lucrurile fără să le amestece atunci când nu trebuie amestecate. Conceptele sau paradigmele psihiatrice, mai ales în cazul unor poeți ca Sylvia Plath, ne pot ajuta să percepem mai bine costul psihic uluitor al unor sensuri, cât și felurile în care arta transcende tiparele de comportament sau de gândire, obținând valoare tocmai în ciuda considerabilelor piedici interioare, a demonilor înverșunați care urăsc creația.


DH: Dincolo de a fi conferențiar universitar, traducătoare, sunteți la rândul dumneavoastră poetă. Ați publicat volumul „Poezii cu ceas” (2004). Credeți că poeții au un statut aparte în traducerea altor poeți? Ați pune asta ca pe o condiție a calității traducerilor de poezie?

EC: Circulă în lumea literară un poncif care spune că un critic literar este, de fapt, un scriitor ratat… sigur că o apropiere intimă de obiectul studiului îți oferă niște baze mai solide de abordare. Rezonezi mult mai bine, în principiu, cu opera pe care vrei să o traduci dacă ai încercat tu însuți să creezi ceva la un moment dat. Ești, cum s-ar spune, mai pe deplin conștient de efortul pe care îl presupune o frază, o sintagmă, o imagine cu adevărat valoroasă. Insă nu iau asta ca pe un principiu infailibil. Poți să admiri și să respecți un meșteșug chiar și atunci când nu-l practici. Traducerea poate beneficia de experiența scriitoricească, oricât de obscură, a traducătorului, cu condiția ca acea experiență să nu se transforme într-o prejudecată sau într-o ocazie de a îmbogăți ori sărăci un text în mod inutil sau inadecvat. Creativitatea unui traducător este cu adevărat salutară atunci când reușește să se calibreze optim la textul tradus, păstrându-l, pe cât posibil, în limba țintă, cu toate umbrele și luminile lui, pe care le renaște într-un fel necesar pentru publicul epocii sale.

 

DH: Coordonați rubrica „Lumi anglo-saxone” din revista literară Ateneu din Bacău. Ce urmăriți cu conținutul acesteia? Ajunge suficientă literatură anglo-saxonă reprezentativă la cititorii români?

EC: E oarecum neconform realității să spunem că eu coordonez această rubrică: după ce am propus-o redacției, am fost unica autoare a eseurilor publicate sub egida ei. M-am coordonat pe mine însămi, ca să zicem așa. Am scris întotdeauna cu plăcere, doar de dragul de a împărtăși cu cititorii revistei (câți or fi fiind) un sens (care îmi dă și mie un pic mai mult sens), în deplina conștiință a faptului că, în această epocă a informațiilor, știrilor și datelor, facerea unui sens care să aducă o cât de mică prospețime și relevanță este o întreprindere din ce în ce mai disprețuită, dacă e să luăm în considerare privirea mefientă a forurilor mondiale responsabile cu distribuirea fondurilor în ce privește umanioarele. In altă ordine de idei, ca să mă refer la a doua parte a întrebării dvs., trebuie spus că, din păcate, oricât de puțină ar fi această literatură reprezentativă în limba engleză care ajunge pe piața românească de carte în traducere, cei care o cumpără și o parcurg sunt și mai puțini. Mai e și fenomenul celălalt : cunoscătorii limbii engleze preferă să citească acele cărți în limba în care au fost scrise, și pe bună dreptate. Asta nu ar trebui să împiedice totuși acele edituri care își permit luxul de a face și puțină cultură adevărată să continue sau să dezvolte proiecte legate de traducerea lucrărilor fundamentale din alte limbi, însă, după cum știm toți, lucrurile sunt complicate, iar balanțele comerciale nu iartă pe nimeni. Pe de altă parte, digitalizarea care vine accelerat peste noi ne va oferi, dincolo de riscuri și pierderi, oportunități pe care poate nu le vom putea anticipa foarte exact, dar pe care ar trebui să fim pregătiți să le primim.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *