Puia Elena Cǎtǎnescu este elevă în clasa a IX-A la Colegiul Național „Emil Racovițǎ” din București.

Fricile devin adevărați adversari de temut sau pot să genereze alte frici, multe bazate chiar pe lucruri imaginare. Astfel, se ȋnțelege că, deşi fiecare om are fricile şi ȋndoielile sale, unii au mai multe decȃt alții.

Fricile sunt de mai multe tipuri: frici primordiale – frica de necunoscut, de moarte, de pericol; frici create de mediul ȋn care trăim – frica de a nu fi acceptați, frica de a nu fi luați ȋn derȃdere sau frici proprii – frica de singurătate, de ȋntuneric şi lista continuă.

Tipul de frică resimțită variază de la o vȃstă la alta, de la o personă la alta. Este resimțită ȋn fiecare săptămȃnă sau ȋn fiecare zi, dacă este cazul, făcând parte din noi şi din existența noastră, ȋncă de la naştere şi ne protejează de pericole prin sistemul de semnalizare specific: bătăile puternice ale inimii, adrenalina crescută, transpirația palmelor, scăderea temperaturii corpului sau tremuratul. Ca orice alt sentiment negativ, aceasta trebuie ȋnțeleasă ca ceva natural şi trebuie uşor-uşor ȋnlăturată. Sentimentele ne fac oameni, indiferent dacă sunt pozitive sau negative, aşa că nu trebuie să ne fie teamă de frică. Bineȋnțeles, acceptarea are limite, nici să ne obişnuim să trăim cu ea ȋn fiecare moment al existenței noastre nu este sănătos, nici trupesc, nici mental, nici sufletesc. Depinde doar de noi cum ne gestionăm frica şi cȃt o lăsăm să ne influențeze. Andrei Pleşu ȋn eseul său Despre frică spune că cel mai bun antidot pentru frică este iubirea.

Una dintre componentele fundamentale ale existenței noastre este sentimentul de frică, care ne protejează şi ne călăuzește, în același timp.

The post Frica, sentiment sau provocare appeared first on Prăvălia Culturală.

MARIA ROZALIA STOICA are 24 de ani. E rromă, activistă de doi ani, iar de aproape 18 ani locuiește în comunitatea de rromi de pe strada Cantonului. Maria speră că într-o zi nu va mai trebui să-i fie frică pentru că vor fi evacuați dintr-un loc sau altul. Vorbește despre această problemă pentru că consideră că locuința trebuie să fie dreptul fiecărei persoane la o viață decentă.

Știți ce avem toți în comun? Frica! Frica de a nu-ți pierde locul de muncă, frica de a nu pierde persoane dragi; fiecare dintre noi trăiește cu frica în suflet fie ea mai mare sau mai mica. Dar mie mi-e frică să nu am un acoperiș deasupra capului.

Frica aceea de nu a avea o locuința decentă, acea frică este îngrozitoare te termina psihic, acea frică pe care o ai mereu și mereu din cauza evacuărilor pentru că ajungi să pierzi toată munca ta, și să ajungi s-o iei mereu de la început. Acea frică o simt mereu.

Am trecut prin destul de multe evacuări și, totuși chiar și azi mă sperie cuvântul EVACUARE. Mi-e frica pentru mine, dar acum cel mai frica îmi este ca părinte. Copilul meu încă nu a experimentat această frică, încă nu a văzut cum locuința lui (de fapt, o improvizație ) este pur si simplu dărâmata, iar munca părinților lui pierdută. Asta nu este tot. Zi de zi trăim cu frica discriminărilor, acea frica care îți da impresia ca tu nu valorezi nimic, că tu ești un om inferior o teamă ca aceasta te face sa nu mai ai nici măcar așteptări mari de la viată.

La vârsta pe care azi o are copilul meu eu deja simțeam frica de a nu a avea unde locui, eram deja trecută prin două-trei evacuări. Știam că nu are rost să-mi strâng multe jucări pentru ca la un moment dat noi (eu, mama și sora mea) vom pierde totul. Iar azi, frica mea cea mai mare este ca fiul meu să nu simtă cum e frica de a nu avea un loc unde să locuiești.

Mama mea este o femeie puternică. Atunci când trebuia să fim evacuați, mereu ne spunea că mergem într-un loc mai bun, mai frumos și că nu trebuie să ne fie frică. Spun că mama mea este o femeie puternică. De fapt, mereu spun că am fost crescută de o femeie puternică deoarece femeia aceea își ascundea noapte de noapte lacrimile de fetele ei (patru în acele momente), iar a doua zi era mereu gata să dărâme munții pentru ca nouă să nu ne lipsească strictul necesar din acasă. Ne-a crescut singura, ascunzându-și tot timpul și cele mai mici frici ale ei. Tata a părăsit-o pentru altă femeie. Cu toate astea, femeia aceea m-a învățat că daca nu ți-e frică de ceva (de exemplu de întuneric) atunci aia nu-i viață trăită. Este ceva normal ca fiecăruia dintre noi sa ne fie frică de ceva. Important este să încercam mereu și mereu să supraviețuim cu frică sau…. fără frică.

The post Frica de evacuare appeared first on Prăvălia Culturală.

KRISTINA-ELENA IACOVICI e în clasa a IX-a, la Colegiul Național Emil Racoviță, din București.

Voi începe aceste rânduri cu o provocare- interogare, ce mi-a trecut prin minte: Oare ne poate fi frică și de frică?

Curajos ar fi dacă, în primul rând, aș limpezi simptomatologia, într-un mod mai puțin rigid: Inima îmi bate foarte tare în piept, tremur, respir rapid, îmi vâjâie urechile, nu mai gândesc limpede, îmi trec fantasme prin fața ochilor larg deschiși… Încremenesc… Am cuvinte și nu pot să le rostesc…– Teribilă senzație!

Cu temerile te cerți, dai în ele cu biciul, dar cu ochii deschiși frica te paralizează sau te face să fugi. Ce alegi?

Prima reacție la întâlnirea cu această stare este cea de a avea o explozie de adrenalină. Ai răspunsuri mai rapide și te salveziimediat prin fugă sau apărare, dar dacă îngheți mental în acel moment total nepotrivit, nu ai răspuns pentru factorii externi, așadar paralizezi și fizic.

Copil fiind, stai în lumină și te joci de-a magazinulcât timp vezi soarele, căci îți este frică de întuneric. Ca adolescent, mergi seara pe stradă sau oriunde te duc picioarele, cu pupilele dilatate și inima bătând nebună, înghețat de frică și de întunericul pe care îl vezi ca pe o pată neagră în alții. Ca adult, după ce ți se scurge ușor ușor transpirația pe frunte și duci alene un pahar de apă la buze, șezi la masă cu frica de întunericul ce-l simți cum se prelinge pe propria-ți persoană.

În aceste scenarii se reflectă frici iraționale, ce se poate manifesta ca temeri de produsul propriei imaginații, așa cum sunt monștrii.

Frica rațională poate fi reprezentată și de simpla tresărire la o mișcare bruscă sau la un sunet mai ascuțit, cred că oricare temere ce poate salva o viața și își are sursa în instinctul uman. Există o vorbă des rostită: Trebuie să ne depășim fricile, dar nu există și o delimitare a gradului de lașitate când discutăm despre traume.

Frica nu are neapărat rădăcini în prezent, putând fi declanșată în repetate rânduri, din diverse motive. Unele persoane au una sau mai multe experiențe neplăcute pe parcursul vieții, ceea ce le poate cauza traume psihice sau fizice. Răspunsul biologic al oamenilor la expunerea fața de un element ce amintește de respectivul eveniment (o persoană, o situație similară cu cea petrecută sau un simplu gând) declanșează o reacție a corpului asemenea celei generate de frică, câteodată mult prea accentuată. În unele cazuri, persoana respectivă are atacuri de panică, resimte un stres constant și are dificultăți în a-și desfășura activitățile zilnice sau în socializare. Acest fapt întărește posibilitatea ca noi să avem mai multă frică în lume, decât am crede.

Când închidem ochii, noaptea ce se întâmplă?

Pe baza viselor, s-au generat multe discuții, de la interpretarea acestora, s-a ajuns pană la analiza pulsurilor electrice generate de către creier în timpul somnului. Printre visele adesea studiate, se numără cele în care ne aleargă ceva sau cineva (fie un monstru, vreun animal feroce sau oameni cu rele intenții) sau în care picăm în gol. O explicație pentru visul cu goana nebună ar fi faptul că orice te-ar fugări ar putea simboliza responsabilități ce te copleșesc sau stres în viața de zi cu zi. Cel mai curios lucru este faptul că, oricine ai fi, niciodată nu visezi că atingi solul când pici în gol, ci mai degrabă tresari înspăimântat din somn. O posibilitate ar fi că subconștientul se gândeștecu teroare la ce este acolo jos sau la ce ni se poate întâmpla când atingem solul. Poate că nu vom afla niciodată adevărul în această privință.

Ca un ultim răspuns, la o secundă întrebare, vorbind dintr-un punct de vedere artistic, frica de frică există, dar din punct de vedere al fricilor reale ce sunt demonstrate pe baza unor reacții chimice la nivelul corpului, aceasta nu există. Creierul nostru poate procesa posibilități și idealuri, dar nu poate fi programat să aibă un sentiment față de un altul, doar o reacție ce aprobăsentimentul sau îl dezaprobă.

Deși frica este dezaprobată, categorizată ca fiind ceva negativ, ar fi mai bine să ne uităm in jur. Frica este, de asemenea, o sursă de divertisment. Măcar o dată în viață ai râs după ce ai speriat pe careva, fie cu o poveste înspăimântătoare sau o farsă. Măcar o dată ai văzut un film de groază, ca să îți testezi curajul. Sau poate că ai citit teorii conspiraționale, fapt ce reflectă o comună frică de necunoscut și de incontrolabil.

În esență, toți am simțit frica, la un moment dat, și asta nu e o rușine.

The post Ai deodată prea multă adrenalină, ce faci? appeared first on Prăvălia Culturală.

DELIA GRIGORE este etnolog, profesoară de literatură şi cultură rromă la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universității Bucureşti, scriitoare și activistă pentru drepturile rromilor.

Traducere de: DANIEL-SAMUEL PETRILĂ

_____

*[rrome]

The post Drumuri /Droma appeared first on Prăvălia Culturală.

MARIA CERNAT este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu.  În prezent Maria Cernat este lector univ. dr. la Facultatea de Stiințe Sociale, Politice și Umaniste, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-Media, Analiza de Discurs, Introducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. De asemenea, Maria Cernat este colaboratoare a publicațiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.

Despre rasism, discriminare și excluziune s-a scris mult. Poate nu suficient. Și poate că nu cu umorul și sensibilitatea cu care Madălina Brândușe, Mișa Dumitriu, Irina Gâdiuță, Alex Horghidan, Alfredo Minea, Raj și Andrei Șerban s-au străduit să scrie despre o realitate tristă. Așa cum ne-am obișnuit deja, la Macaz se montează spectacole la a căror documentare s-a lucrat serios. Colaborarea cu Asociația Carusel s-a simțit și de această dată, lucru care face spectacolul Vi me som rom – Și eu sunt rom unul viu și credibil. Vi me som rom spune povestea unor romi din România din copilărie până la maturitate. Mădălina e o româncă care are un iubit rom. Alfredo e un rom care își ascunde identitatea, iar Alexandru este copilul unui indian și al unei românce. E un copil brunet despre care toată lumea crede că e rom.

Spectacolul îi surprinde în mai multe etape ale vieții și noi îi urmărim în situațiile în care trebuie să își negocieze spațiul, identitatea și siguranța într-o societate bigotă, violentă și ipocrită. Începe școala. Mădălina, Alfredo și Alexandru au, firește, experiențe foarte diferite.

Culoarea pielii decide în ce bancă vei sta. Culoarea pielii decide dacă ești acceptat sau nu. Spectacolul insistă asupra absurdității acestor judecăți superficiale: Alexandru nu e rom. Are un tată indian care a plecat în țara când el era mic. Alfredo în schimb e rom. Are privilegiul de a avea o piele albă și asta îl ajută să se ascundă. Ba chiar să devină la rândul său abuzator și să-l tachineze pe Alexandru. Alfredo are bani și e instruit de părinții lui să nu-și divulge identitatea.

Culoarea pielii decide dacă ești sau nu urmărit în magazin de paznicul vigilent. Culoarea pielii decide dacă ești suspectat sau nu.

Ce e cu adevărat interesant în cheia dramatizării experiențelor de viață este faptul că, în ciuda lucrurilor nu tocmai lejere despre care se vorbește, umorul e mereu prezent. Episodul în care paznicul vigilent urmărește romul suspect de serviciu printre rafturile de la magazinul H&M este savuros prin modul în care acest joc de-a șoarecele și pisica se transformă și cel urmărit și acuzat va fi, în cele din urmă, paznicul. Asta pentru romul în cauză își cunoaște drepturile și, după ce se joacă puțin cu răbdarea paznicului dorind să vadă până unde merge perseverența acestuia de a-l urmări prin toate cotloanele magazinului, îl reclamă. Primește chiar și o scrisoare de scuze de la compania H&M care, așa cum aflăm din replicile personajelor, exploatează populații marginalizate, dar are mereu la îndemână limbajul corporatist pentru a-și cere scuze față de un client discriminat. E unul dintre cele mai interesante și profunde momente prin complexitatea semnificațiilor sale. E prilejul cu care vedem cum clasismul și rasismul se împletesc. Rasa îl face vulnerabil pe client, dar, dacă are educație și un statut financiar stabil făcând parte dintr-o clasă socială privilegiată, poate să îl reclame pe paznicul care se află dintr-o dată într-o poziție vulnerabilă social ca urmare a precarității slujbei sale. Rolurile se schimbă foarte ușor și cel discriminat poate, la rândul său, să își exercite puterea.

Cum spuneam, spectacolul urmărește situațiile în care culoarea pielii îți decide soarta. Mădălina dorește să închirieze un apartament. Proprietarii nu vor să audă de romi. Prietenul ei o întreabă obsesiv dacă le-a dezvăluit agenților imobliari identitatea sa. Se teme că vor fi refuzați. Alfredo se teme să spună că e rom. Povestea sa e cu atât mai interesantă cu cât, cum spuneam, el provine dintr-o familie înstărită și are pielea albă. De ce s-ar complica să declare că e rom? Mai mult, clasa socială privilegiată îi permite, aparent, să aibă un traseu lin. De ce să nu joci prudent, de ce să spui, de ce să te expui? Răspunsurile le veți găsi dacă alegeți să urmăriți spectacolul Vi me som rom.

Și veți mai descoperi o inspirată critică a modelelor „de succes”. La final, povestea se termină în cheia senzaționalistă a articolelor care ne furnizează eroi pozitivi în persoanele celor care au reușit. Or, povestea nu se termină niciodată aici. Un model „de succes” vândut ca să adoarmă pe moment conștiința morală livrându-i finaluri fericite nu este nici pe departe soluția la problemele pe care Vi me som rom ni le prezintă. Pentru că advăratul success nu este să adulăm „oamenii de succes”, să admirăm faptul că, iată, „au reușit în viață”. Adevăratul succes este să ne solidarizăm cu ei atunci când sunt vulnerabili. Atunci au nevoie, de fapt, să spunem și noi, din toată inima Vi me som rom!

The post Vi me som rom – teama de-a spune că ești rom appeared first on Prăvălia Culturală.

MARIA CERNAT este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu. În prezent Maria Cernat este lector univ. dr. la Facultatea de Stiințe Sociale, Politice și Umaniste, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-Media, Analiza de Discurs, Introducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. De asemenea, Maria Cernat este colaboratoare a publicațiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.

Înainte de a trece la cronica propriu-zisă, consider că este nevoie să avem minine informații despre istoria faptelor pe care Kali Traš le explorează. Episodul rom al Holocaustului este foarte puțin cunoscut și dezbătut. Ion Antonescu este cel care a avut ideea deportării romilor și a formării unor sate în care această comunitate să renunțe la meșteșugurile sale și să se apuce de agricultură. Obsesia care îl ghida privea o chestiune cu care suntem și azi familiarizați prin discursul public „anti-asistați”, ideea integrării în muncă, drept soluție salvatoare demnă să izbăvească pe oricine de păcatul precarității. Încă din noiembrie 1941, Ion Antonescu a propus scoaterea romilor din București pe criterii de siguranță și ordine publică. În mai 1942 s-a decis deportarea romilor în Transnistria. Operațiunea s-a desfășurat în două etape. Într-o primă etapă s-a efectuat un recensământ în care romii au fost împărțiți în două categorii: romi nomazi și romi stabili, dar fără o ocupație care să le asigure traiul. În prima fază, Antonescu a decis deportarea romilor nomazi, 11.441 de persoane. O mare parte a acestora, mai exact 6714, erau copii. În a doua etapă au fost evacuați 13176 de romi. Cinismul autorităților atingea cote alarmante: li se spunea că vor fi împroprietăriți în Transnistria, lucru care i-a făcut pe mulți să plece de bunăvoie. Odată ajunși acolo au găsit condiții inumane de trai în așa fel încât mai bine de jumătate dintre cei deportați au murit de foame și frig. Bolile și epidemiile erau lejer expediate de autorități ca fiind apanajul traiului mizerabil specific romilor. Dintre cei apropximativ 24.000 de romi deportați mai bine de 11.000 au murit de frig, de foame și de diferite boli. Programul, cel puțin formal, nu a fost unul de exterminare. Condițiile inumane de viață din Transnistria însă au condus la moartea în chinuri groaznice a romilor deportați. Ignorarea acestor realități ne arată că vom fi mereu dispuși să acordăm atenție doar victimelor suficient de puternice ca să își apere intresele. Avem o comunitate de romi care a depus un dosar la CEDO pentru a cere despăgubiri Regelui Mihai, cel care a semnat decretele de deportare. Dosarul trenează de ani de zile.

Unul dintre supraviețuitorii condițiilor deportării a fost Valerică Stănescu, care a scris mai multe lucrări printre care și romanul Cu moartea-n ochi în care descrie calvarul plecării forțate în Transnistria. Regizorul Mihai Lukács a realizat o adaptare a romanului care a servit drept text al spectacolului care îi are în distribuție pe Mihaela Drăgan, cea care a contribuit și la dramatizarea romanului amintit, Zita Moldovan, Claudiu Dumitru, Ninel Petrache și Mircea Dragoman. Scenografia îi aparține Iuliei Toma, iar mișcarea scenică lui Paul Dunca și Anei Costea.

Spectacolul urmărește viața unei șatre de romi confruntați cu amenințarea deportării. E vorba de un grup de artiști care se ocupă cu teatrul de păpuși, cu ghicitul și scamatoriile. Cum spuneam, ei se îndeletnicesc cu divertismentul gadgiilor (românilor) din satele prin care cutreieră. Fețele lor apar acoperite de măști atunci când pretind că joacă pentru publicul din sate. E o strategie reușită de a deconstrui subtil un stereotip, de a sublinia faptul că ceea ce noi tindem să credem că e „natural” în legătură cu etnia romă – faptul că dansează, cântă sau ghicesc – e în fapt o mască necesară pentru a atrage publicul. Nu e nimic „natural” în aceste manifestări exterioare teatrale menite să atragă atenția eventualilor curioși dispuși să plătească pentru o reprezentație. Spectacolul ne prezintă viața lor precară și umilințele la care sunt supuși ca urmare a acestui statut incert, teroarea autorităților și frica, frica permanentă în care trebuie să trăiască. Interesant este că regizorul alege să prezinte în cadrul teatrului de păpuși pe care romii ajunși într-un sat românesc îl interpretează episodul romului fugărit de boierul gelos prezentat deopotrivă în pelicula Aferim! în regia lui Radu Jude. E greu de spus dacă e vorba aici de un simplu „salut” sau o fină ironie la adresa prezentării unei povești sezaționaliste a unui rom care iubește o boieroaică pentru a fugi apoi de boierul croit să-l emasculeze.

Senzația transmisă cu măiestrie de spectacol este aceea să pericolele sunt peste tot: de la primarul care îi amenință și le spune să plece, la soldatul care îl obligă pe înghițitorul de săbii să înghită, căci, nu-i așa asta pretinde că face, baioneta lui, lucru care îl ucide pe scamator. Moarte, sărăcie și frică – sunt cele trei elemente care definesc existența acestei comunități. Fără a face exces de mijloace scenice sau de expresii dramatice stridente, spectacolul surprinde cu multă perspicacitate tipul specific de frică al șatrei de romi nomazi. Și, cum mereu se poate mai rău, pe lângă precaritatea care amenință această comunitate și așa marginalizată apare un nou pericol: deportarea. Agentul interpretat de Mircea Dragoma, care aduce mereu veștile „bune” întruchipând figurile autorității – primarul, soldatul, mareșalul – aduce și vestea deportării. În fața unor situații pe care nu le pot controla, romii apelează la superstiții. Își ard teatrul doar ca să scape de blestemul reprezentat de cântecul cucuvelei și apoi îl blestemă în permanență pe inițiatorul acestei „formidabile” idei, Ion Antonescu.

Șatra trebuie să plece. Deși recunoaște că meșteșugul ghicitului e pentru gadgii cei proști și creduli, Leanca, ghicitoarea șatrei, prevede un viitor sumbru: sârmă ghimpată, soldați, barăci sărăcăcioase. Romii chiar speră la împroprietărire în Transnistria. De fapt, povestea așa și începe. La căldura focului romii povestesc despre un primar care i-a momit spunându-le că acela dintre ei care va petrece toată noaptea cu burta pe gheață va fi împroprietărit. E ceea ce i-a adus sfârșitul unuia dintre ei. Tot de mâinile unor autorități criminale vor muri și alți romi pe parcursul deportării. Alții mor de frig, alții de foame. Alții mor în drumul înapoi spre casă. Iar alții mor acasă, internați în sanatorii prea târziu penru a scăpa de bolile care au pus stăpânire pe ei.

La final, explicația pentru această grozăvie de proporții greu de imaginat este șocant de asemănătoare cu unele dintre discursurile care ni se livrează astăzi. Este un gest teatral inspirat și un manifest puternic declarația de final a mareșalului care vine în fața noastră și ne spune că se dorea doar integrarea în muncă si disciplinarea acestei comunități. Munca și reeducarea prin muncă sunt obsesiile perene sub care toate regimurile autoritare găsesc potrivit să strivească destinele celor „neconformi”. De la mic la mare, la regina furnică din Veronica se întoarce până la întrupările ei din partide periculos de actuale, înregimentarea „neconformilor” e „soluția” de care n-am scăpat în ciuda tuturor evidențelor că ea nu funcționează. De ce? Pentru că „uitarea e cel mai mare blestem al nostru”. E replica de final a romilor șatrei noastre. Dar nu e vorba numai despre faptul că i-am uitat pe ei și suferințele lor, ci de faptul că uitându-i, „soluția ultimă” e încă atât de seducătoare pentru mulți dintre noi. Uitarea nu e blestemată doar pentru că suferința romilor va fi uitată. Uitarea e tragică pentru noi. Uitând suferința vom fi mereu predispuși să repetăm ororile.

The post Kali Traš – Frica neagră – deportarea romilor și consecințele ei dramatice appeared first on Prăvălia Culturală.

MARIA CERNAT este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu.  În prezent Maria Cernate ste lector univ.dr. la Facultatea de Stiințe Sociale, Politice și Umaniste, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-Media, Analiza de Discurs, Introducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. De asemenea, Maria Cernat este colaboratoare a publicațiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.

În 2017 romanul Laviniei Braniște, Interior zero, a stârnit multe reacții. Atât de multe câte poate stârni în spațiul nostru cultural un roman bine scris și extrem de percutant prin ancorarea sa în realitatea zilelor noastre. Mihaela Mihailov, după ideea Nicoletei Lefter de a transforma acest text al romanului Laviniei într-o piesă de teatru, a regizat acest spectacol la centrul educațional Replika. Lectura romanului, a recenziilor și a cronicilor la spectacol mi-a arătat un lucru bizar: cuvântul ”bani” aproape că nu apărea. Or, ceea ce mie mi se pare izbitor atât în cazul romanului cât și a spectacolului omonim este această aproape obsesivă revenire la tema banilor. Voi reveni asupra acestui aspect. Acum câteva cuvinte despre demersul teatral.

Spectacolul produs de Asociația pentru Drepturile Omului și Centrul Educațional Replika este creația unei echipe formate din: Gabi Albu, Alex Bălă, Lavinia Braniște, Paul Dunca, Nicoleta Lefter, Mihaela Michailov și Katia Pascariu. Ei au colaborat la dramatizarea și punerea în scenă a romanului Laviniei Braniște care este suficient de ofertant la capitolul dialoguri. Deși scrierea subiectivă axată pe trăirile interioare care traversează întreg romanul poate transforma textul într-unul rezistent la dramatizare, totuși abundența și umorul dialogurilor, dar și personajele foarte bine conturate deschid calea către un spectacol reușit. Cu mijloace scenice minime, spectacolul surprinde momentele tensionate prin care protagonista, proaspăt angajata secretară la o firmă de construcții, Cristina, trebuie să treacă. Este un efort actoricesc maxim pentru că Nicoleta Lefter trebuie să intre în pielea mai multor personaje. Ea o interpretează pe mama Cristinei, pe șefa Cristinei, pe doamna doctor. Dintr-un dulap de carton apar părți ale acestor personaje esențializate – picioarele șefei abuzive sau capul mamei protectoare. Alături de cele două îi avem pe DJ-ii care se străduiesc să întrețină atmosfera de petrecere a firmei sau pe cea din Control. E o sursă inspirată de voie bună – chiar dacă într-o stridentă contrapondere cu dramele Cristinei. Efortul interpretativ nu o vizează însă doar pe Nicoleta Lefter. Rolul Cristinei din Interior Zero este unul foarte solicitant întrucât presupune prezența permanentă pe scenă și o interpretare neîntreruptă aproape pe tot parcursul spectacolului. Katia Pascariu ne-a obișnuit însă cu performanțe aparte, cu interpretări fără cusur și cu o forță expresivă care te ține captiv și nici de această dată nu face excepție. Singurul aspect pe care l-aș critica privește faptul că romanul dădea posibilitatea realizării unui spectacol mai amplu care să exploreze în detaliu problemele cu care se confruntă Cristina. Sentimentul meu la final a fost că mai erau încă lucruri de spus, că s-a spus prea puțin.

Revenind la mesaj și la tema centrală a spectacolului, lucrul care te izbește – fie că acest lucru a fost intenționat sau nu – e teroarea banilor. Banii sunt în tot și-n toate! Banii o fac pe Cristina să se angajeze la o firmă în care sărăcia – reprezentată cu mult umor de faptul că eroina alege să se costumeze în Oliver Twist la balul mascat al companiei – e repudiată mai ceva ca bolile venerice. Banii o fac să accepte umlințe și abuzuri la locul de muncă. Banii o izgonesc pe mama ei din țară să lucreze în Spania de unde să poată să îi mai trimită fiicei sumele salvatoare pentru o intervenție chirurgicală sau pentru avansul la chirie. Banii infestează toate conversațiile. Despre chirie, despre avansul la casă, despre costul intervenției chirurgicale. Totul e otrăvit de teama de a nu cheltui prea mult. Replica plină de umor, dar și de dramatism care dă adevărata dimensiune a fricii de a nu cheltui prea mult îi aparține Cristinei, desigur. Când e silită să suporte o intervenție chirurgicală la un spital privat se întreabă dacă nu cumva toate diminutivele pe care doamna doctor le folosește o să apară pe nota de plată! Pentru că ne aflăm într-o lume în care totul, totul costă. Costă intrarea în Control, costă intervențiile chirurgicale, costă chiria, sucul, plasa cu mâncare. Plasa cu mâncare care netezește calm și implacabil orice dorință de revoltă. Am zile când ies pe ușă la cinci sau la cât reușesc să ies pe ușă și-mi spun hai c-a trecut și ziua asta și n-am murit și poate mâine îmi fac curaj să le spun că plec, mi se umflă pieptul la gândul c-aș putea să plec și după aia cobor la metrou la Dristor și intru la Mega și-mi iau o pungă cu alimente, mă costă 60 sau 70 sau 80 punga cu alimente, îmi amintesc câte semne trebuia să traduc înainte pentru 80 de lei și atunci se pogoară din cer bocancul divin și mă apasă pe cap și mă împinge înapoi în mocirlă, unde mi-e locul. Sunt cuvintele Cristinei, secretara care se îmbată cu gândul că nu are de ce să se plângă. Că are un job decent, că se poate întreține singură. Dar, fără banii mamei, e la un salariu distanță de stradă. Fără bani puși deoparte, fără nicio garanție într-o lume în care aproape că nu poți respira fără bani. Cristina este modelul de succes. Ea are un job ”decent”, o slujbă care o ajută să se întrețină. Și care îi mănâncă viața. Un job cu o șefă abuzivă care dispune de timpul Cristinei după bunul plac, care țipă la ea nemotivat. Care o stigmatizează și față de care nu are nici cel mai mic sprijin al colegilor care, după episodul în care șefa țipă la ea, refuză să-i mai vorbească toată ziua. Iar de la ”șefii cei mari” nu poate spera nimic. Ei sunt doar niște oameni foarte bogați și frumoși care îi judecă ei viața cu întrebări standard: Unde vă vedeți peste cinci ani?

Doar că personajul nostru nu are nici măcar limbajul revoltei și nici măcar nu știe de unde i se trage. I se repetă, ceea ce ni se repetă tuturor când suntem abuzați, jigniți sau nedreptățiți: ”Hai, nu mai pune și tu la suflet!”. Cu alte cuvinte: e vina ta că nu reziști mai bine. Cheia e la tine! Trebuie doar să te adaptezi. Nu e de mirare că seara, în club, găsești oameni cu haine frumoase și sufletul varză, în acest ocean de deznădejde care este Controlul tinereții noastre. Precaritatea și anxietatea care vine cu ea la pachet nu se manifestă doar în relațiile de muncă. Ea se scurge ca o licoare toxică în toate aspectele vieții Cristinei. Mama îmbătrânește și ce te faci când îngerul tău păzitor îmbătrânește? Iar despre parteneri…poate că aici spectacolul ar fi meritat să exploreze mai mult pentru că un întreg univers de relații abuzive se țese pe fondul precarității job-urilor și a totalei lipse de orizont. Romanul este mult mai generos la acest capitol, însă aflăm destule și din spectacol. Lipsa asumării și relațiile ”închiriate” o aduc pe Cristina în ipostaza previzibilă de a rămâne însărcinată cu un bărbat care nu dorește să creeze așteptări.

O poveste ca oricare alta care ar putea fi despre oricare dintre noi. Lipsa privilegiului de a avea o locuință asiguată, un job decent în sens de program fix, lipsa agresiunilor și abuzurilor verbale te aruncă într-o precaritate în care banii sunt cea mai mare sursă de frică și nesiguranță.

The post Interior zero – frica de bani appeared first on Prăvălia Culturală.

MARIUS DOBRIN este inginer între artiști și artist între ingineri, din fiecare câte ceva. A scotocit prin arhive în căutarea memoriei, a descoperit poveștile noastre din filme, a visat să fie Șeherezadul. Dar dragostea dintâi, teatrul, rămâne și cea de pe urmă. Îl găsiți în colecția revistei SpectActor, în cea a Mozaicului și pe unde îl mai ține minte internetul.

Frică? Hm… Întrebările îmi par să direcționeze sensul, dar nu vreau să intru în acel hățiș ce-mi pare mai degrabă desprins din teoria conspirației ori dintr-un activism care el însuși aș putea spune că-mi inspiră teamă.

Desigur că auzim fel de fel de discursuri menite sa ne înspăimânte. Fiecare tabără apasă pedala diabolizării. Dar cred că am folosi gresit cuvântul „frică”. Eu însumi fac asta, uneori, gândind la viitorul celor de după mine, văzând aberațiile ideologice care vor să schimbe omul și lumea lui. Mai degrabă sunt uriașe orgolii care construiesc teorii bazate pe ură: de rasă, de clasă, de opinie… Multă otravă picurată de unde nu te aștepți.

Dar eu cred că adevărata frică e atunci când o simți direct pe pielea ta. E o frică „mică”, personală dar esențială.

Mi-e frică de suferința fizică a bolii. Din adolescență am perceput drumul către spital ca o ieșire din drumul firesc al fiecărei zile, din drumul tuturor oamenilor. Ei continuă să meargă la școală, la serviciu, la toate cele frumoase, eu ies din lume și pe de-o parte mă simt absent de la datorie, pe de alta mă doare.

Mi-e frică de gesturile neintenționate, datorate hazardului, când se poate întâmpla ceva rău. Și judecata celorlalți e aspră dar și, mă gândesc, fără toată răbdarea și înțelegerea situației.

Mi-a fost frică în comunism și, intuiesc, cred, destul de bine, frica similară din celălalt totalitarism. Era frica de a nu ajunge în malaxorul instituțiilor oprimante. Totul ținând de un capriciu. Absurdul făcea ca frica să fie la orice.

Activistul care îți zâmbea când debita frazele acelea de propagandă dar care dintr-o subliniere a unui cuvânt îți putea schimba destinul.

Securistul care te citea din ochi și care se amuza de spaima ta și se arăta generos, liniștindu-te că e vorba de ceva cu totul banal.

Frica de arbitrariul unor actiuni. Numeroasele exercitii de mobilizare de masă pentru a face una sau alta, totul cu aer milităros, cu ordine și amenințări. De la culesul de struguri la parada de 23 august. Într-o toamnă, când am fost trimiși să culegem porumbul la o margine de sat, ne-am trezit chemați la marginea drumului. Un ARO și un activist încruntat. A dat un telefon, acum realizez că era, de fapt, o stație radio, chemând procuratura. Se ghicea frica din noi. Aveam și noi câte-o plasă cu ce pusesem deoparte din cules. Dar nu, am aflat după un timp că urmau să fie anchetați sătenii pentru că ar fi luat din porumbul CAP-ului. După alt timp activistul a dat-o pe amabilități, a ținut să ofere un pont gospodinelor: se vor găsi legume, în piață, ca să poata face provizii pentru iarnă. Dar asta după demonstrația de forță.

Mi-a fost frică în noaptea de 20 decembrie când am primit telefon să mă prezint la serviciu în postura de membru al gărzilor patriotice. Am primit uniformă si am fost îmbarcat în trenurile speciale direcționate către Timișoara. Mi-a fost frică în gara timișoreană să cobor și să urmez grupurile de oameni, răgușiți și marcați de ceea ce trăiseră deja acolo, așa cum au făcut alții care au mers în piața în care a început revoluția. Mi-a fost frică de postura mea de piesă insignifiantă într-un uriaș mecanism căruia nu-i păsa de oameni și în care nu exista societate civliză și era imposibilă solidaritatea.

Mi-a fost frică până a pornit trenul înapoi spre casă, dar n-am uitat cum mulțimea de craioveni mânați de partid se întorcea, victorioasă, cu plase pline de salam. Asta fiind altă discuție.

Frici au fost si frici sunt încă, atâta vreme cât suntem ființe fragile din toate punctele de vedere. Și chiar dacă suntem singuri în fața provocării, în ultimă instanță, libertatea ne permite solidarizări ad-hoc, empatie și o însoțire în traversarea acelei provocări.

The post Multă otravă picurată de unde nu te aștepți appeared first on Prăvălia Culturală.