MARIA CERNAT este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu. În prezent Maria Cernate ste lector univ.dr. la Facultatea de Stiințe Sociale, Politice și Umaniste, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-Media, Analiza de Discurs, Introducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. De asemenea, Maria Cernat este colaboratoare a publicațiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.
În 2017 romanul Laviniei Braniște, Interior zero, a stârnit multe reacții. Atât de multe câte poate stârni în spațiul nostru cultural un roman bine scris și extrem de percutant prin ancorarea sa în realitatea zilelor noastre. Mihaela Mihailov, după ideea Nicoletei Lefter de a transforma acest text al romanului Laviniei într-o piesă de teatru, a regizat acest spectacol la centrul educațional Replika. Lectura romanului, a recenziilor și a cronicilor la spectacol mi-a arătat un lucru bizar: cuvântul ”bani” aproape că nu apărea. Or, ceea ce mie mi se pare izbitor atât în cazul romanului cât și a spectacolului omonim este această aproape obsesivă revenire la tema banilor. Voi reveni asupra acestui aspect. Acum câteva cuvinte despre demersul teatral.
Spectacolul produs de Asociația pentru Drepturile Omului și Centrul Educațional Replika este creația unei echipe formate din: Gabi Albu, Alex Bălă, Lavinia Braniște, Paul Dunca, Nicoleta Lefter, Mihaela Michailov și Katia Pascariu. Ei au colaborat la dramatizarea și punerea în scenă a romanului Laviniei Braniște care este suficient de ofertant la capitolul dialoguri. Deși scrierea subiectivă axată pe trăirile interioare care traversează întreg romanul poate transforma textul într-unul rezistent la dramatizare, totuși abundența și umorul dialogurilor, dar și personajele foarte bine conturate deschid calea către un spectacol reușit. Cu mijloace scenice minime, spectacolul surprinde momentele tensionate prin care protagonista, proaspăt angajata secretară la o firmă de construcții, Cristina, trebuie să treacă. Este un efort actoricesc maxim pentru că Nicoleta Lefter trebuie să intre în pielea mai multor personaje. Ea o interpretează pe mama Cristinei, pe șefa Cristinei, pe doamna doctor. Dintr-un dulap de carton apar părți ale acestor personaje esențializate – picioarele șefei abuzive sau capul mamei protectoare. Alături de cele două îi avem pe DJ-ii care se străduiesc să întrețină atmosfera de petrecere a firmei sau pe cea din Control. E o sursă inspirată de voie bună – chiar dacă într-o stridentă contrapondere cu dramele Cristinei. Efortul interpretativ nu o vizează însă doar pe Nicoleta Lefter. Rolul Cristinei din Interior Zero este unul foarte solicitant întrucât presupune prezența permanentă pe scenă și o interpretare neîntreruptă aproape pe tot parcursul spectacolului. Katia Pascariu ne-a obișnuit însă cu performanțe aparte, cu interpretări fără cusur și cu o forță expresivă care te ține captiv și nici de această dată nu face excepție. Singurul aspect pe care l-aș critica privește faptul că romanul dădea posibilitatea realizării unui spectacol mai amplu care să exploreze în detaliu problemele cu care se confruntă Cristina. Sentimentul meu la final a fost că mai erau încă lucruri de spus, că s-a spus prea puțin.
Revenind la mesaj și la tema centrală a spectacolului, lucrul care te izbește – fie că acest lucru a fost intenționat sau nu – e teroarea banilor. Banii sunt în tot și-n toate! Banii o fac pe Cristina să se angajeze la o firmă în care sărăcia – reprezentată cu mult umor de faptul că eroina alege să se costumeze în Oliver Twist la balul mascat al companiei – e repudiată mai ceva ca bolile venerice. Banii o fac să accepte umlințe și abuzuri la locul de muncă. Banii o izgonesc pe mama ei din țară să lucreze în Spania de unde să poată să îi mai trimită fiicei sumele salvatoare pentru o intervenție chirurgicală sau pentru avansul la chirie. Banii infestează toate conversațiile. Despre chirie, despre avansul la casă, despre costul intervenției chirurgicale. Totul e otrăvit de teama de a nu cheltui prea mult. Replica plină de umor, dar și de dramatism care dă adevărata dimensiune a fricii de a nu cheltui prea mult îi aparține Cristinei, desigur. Când e silită să suporte o intervenție chirurgicală la un spital privat se întreabă dacă nu cumva toate diminutivele pe care doamna doctor le folosește o să apară pe nota de plată! Pentru că ne aflăm într-o lume în care totul, totul costă. Costă intrarea în Control, costă intervențiile chirurgicale, costă chiria, sucul, plasa cu mâncare. Plasa cu mâncare care netezește calm și implacabil orice dorință de revoltă. Am zile când ies pe ușă la cinci sau la cât reușesc să ies pe ușă și-mi spun hai c-a trecut și ziua asta și n-am murit și poate mâine îmi fac curaj să le spun că plec, mi se umflă pieptul la gândul c-aș putea să plec și după aia cobor la metrou la Dristor și intru la Mega și-mi iau o pungă cu alimente, mă costă 60 sau 70 sau 80 punga cu alimente, îmi amintesc câte semne trebuia să traduc înainte pentru 80 de lei și atunci se pogoară din cer bocancul divin și mă apasă pe cap și mă împinge înapoi în mocirlă, unde mi-e locul. Sunt cuvintele Cristinei, secretara care se îmbată cu gândul că nu are de ce să se plângă. Că are un job decent, că se poate întreține singură. Dar, fără banii mamei, e la un salariu distanță de stradă. Fără bani puși deoparte, fără nicio garanție într-o lume în care aproape că nu poți respira fără bani. Cristina este modelul de succes. Ea are un job ”decent”, o slujbă care o ajută să se întrețină. Și care îi mănâncă viața. Un job cu o șefă abuzivă care dispune de timpul Cristinei după bunul plac, care țipă la ea nemotivat. Care o stigmatizează și față de care nu are nici cel mai mic sprijin al colegilor care, după episodul în care șefa țipă la ea, refuză să-i mai vorbească toată ziua. Iar de la ”șefii cei mari” nu poate spera nimic. Ei sunt doar niște oameni foarte bogați și frumoși care îi judecă ei viața cu întrebări standard: Unde vă vedeți peste cinci ani?
Doar că personajul nostru nu are nici măcar limbajul revoltei și nici măcar nu știe de unde i se trage. I se repetă, ceea ce ni se repetă tuturor când suntem abuzați, jigniți sau nedreptățiți: ”Hai, nu mai pune și tu la suflet!”. Cu alte cuvinte: e vina ta că nu reziști mai bine. Cheia e la tine! Trebuie doar să te adaptezi. Nu e de mirare că seara, în club, găsești oameni cu haine frumoase și sufletul varză, în acest ocean de deznădejde care este Controlul tinereții noastre. Precaritatea și anxietatea care vine cu ea la pachet nu se manifestă doar în relațiile de muncă. Ea se scurge ca o licoare toxică în toate aspectele vieții Cristinei. Mama îmbătrânește și ce te faci când îngerul tău păzitor îmbătrânește? Iar despre parteneri…poate că aici spectacolul ar fi meritat să exploreze mai mult pentru că un întreg univers de relații abuzive se țese pe fondul precarității job-urilor și a totalei lipse de orizont. Romanul este mult mai generos la acest capitol, însă aflăm destule și din spectacol. Lipsa asumării și relațiile ”închiriate” o aduc pe Cristina în ipostaza previzibilă de a rămâne însărcinată cu un bărbat care nu dorește să creeze așteptări.
O poveste ca oricare alta care ar putea fi despre oricare dintre noi. Lipsa privilegiului de a avea o locuință asiguată, un job decent în sens de program fix, lipsa agresiunilor și abuzurilor verbale te aruncă într-o precaritate în care banii sunt cea mai mare sursă de frică și nesiguranță.