Fantezie și revoluție – îndrăznește să visezi!

Veda Popovici & Mircea Nicolae
Veda Popovici & Mircea Nicolae

MARIA CERNAT este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu. În prezent, Maria Cernat este lector univ.dr. la Facultatea de Stiințe Sociale, Politice și Umaniste, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-MediaAnaliza de DiscursIntroducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. De asemenea, Maria Cernat este colaboratoare a publicațiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.

 

Ieri, 09.11.2018, a avut loc la centrul Tranzit.ro, vernisajul expoziției realizate de Veda Popovici și Mircea Nicolae intitulată ”Istoria (Nu) se repetă”. Vernisajul prezintă una dintre cele mai originale idei: rememorarea unori evenimente care nu au avut loc! Cum așa? Ei bine este vorba despre evenimente care ar fi putut avea loc, un fel de wishful thinking la trecut. Bun, o ducem prost, lucrurile sunt deprimate și în descompunere, știm asta. Dar de ce suntem aici? Păi pentru că Iliescu, pentru că minerii, pentru că privatizările. Ok! Dar ca să fie bine acum, oare ce ar fi trebuit să se întâmple atunci, în trecut? Tu ce-ai schimba dacă te-ai putea întoarce în timp?

Câteva considerații despre imaginație și rațiune în politică pentru a plasa în contextul discursului politic demersul Vedei Popovici și al lui Mircea Nicolae. Am spus-o și cu alte ocazii: discursul filosofiei politice, de la Platon la John Rawls, nu acordă o mare importantă imaginației. Cel puțin nu direct și explicit. Miturile din dialogorile platonice, imaginile și statutul lor și mai recentul, dar nu mai puțin celebrul, văl al ignoranței – toate acestea fac apel la imaginație. Dar imaginea și imaginarul sunt mai degrabă lucruri de temut pentru cei care doresc să ține gândirea politică pe terenul sigur al rațiunii și să izgonească fantezia cea jucăușă din acest loc auster al gândurilor pure și erecte. Fantezia a revenit în forță în comunicarea politică deoarece – cum bine ne spunea clasicul McLuhan – mediul e mesajul. Odată cu televiziunea și în special odată cu rețelele sociale explozia de fantezie în discursul politic este de neoprit. E chiar o întrepătrundere interesantă între mesajele artistice și cele politice, dacă ne gândim la cel mai recent clip al celor de la Papaya Advertising, ”Copiii referendumului”. E și firesc: gânditorii politici nu mai ocupă arena comunicării publice. Marii acrobați ai arenei media sunt companiile de publicitate și PR. Dar fantezia pe care ele ne-o propun este din capul locului un soi de măr otrăvit. Încă de la începutul secolului trecut infuzarea discursului politic cu elemente emoționale a fost un lucru programatic asumat de către aceștia. De ce? Pentru că oamenii erau considerați iraționali, gregari și periculoși și, sub nicio formă, nu trebuia să li se permită accesul la puterea politică. Lanțul greu de fier al contrângerii trebuia să fie luat de lanțul de argint manipulării, parafrazându-l pe Lasswell. Or, demersul Vedei Popovici și al lui Mircea Nicolae se folosește exact de imaginația, de fantezia oamenilor, dar nu ca să le vândă ceva, să-i ”persuadeze”, nu ca să le bage pe gât o idee, un politician sau un produs. Demersul lor pornește de la exploatarea imaginației și fanteziei într-un cu totul și cu totul alt sens. Astfel, cei doi se întreabă oare ce ar fi putut să se întâmple diferit ca lucrurile să nu ajungă în punctul în care suntem azi. Oamenii au fost invitați să discute despre lucrurile teribile, dureroase, catastrofale ale tranziției: privatizări, disponibilizări, Caritas, articolul 200, retail-ul și distrugerea micilor comercianți locali. În urma acestor discuții, accentul nu a fost pus pe ceea ce s-a întâmplat, cât pe ceea ce ei ar fi schimbat pentru ca lucrurile să nu stea așa. O modalitate de a reinterpreta nebunii ani ai tranziției constă în a imagina o istorie în care lucrurile să fi stat altfel: mai bine, mai corect, mai echitabil. Iar pentru a scrie o asemenea istorie reparatorie trebuie să ne întrebăm oare care era cheia, care erau schimbările de care am fi avut nevoie, ce a lipsit?

© Maria Cernat
© Maria Cernat

Astfel, vernisajul neconvențional constă în distribuirea unor afișe sugestive privind asocierea muncitorilor, în proiectarea unui film documentar urmat de două mici momente de teatru. Filmul documentar este construit îmbinând elemente de istorie reală cu istorie alternativă imaginată cu ajutorul celor care au participat în procesul de documentare.

Începutul e cunoscut: fabrica Suveica este lăsată, la fel ca toate combinatele și uzinele, să se afunde în datorii și apoi se propune disponibilizarea pe un euro sau pe un dolar. Fabrici cu zeci de mii de angajați date pe nimic. O batjocură care încă nu este conștientizată la adevăratul ei potențial distructiv. Dar, ce să vezi, se făcea că așa, deodată, pe data de 8 martie 1991 au loc primele proteste la o fabrică de confecții, Napotex. Și muncitoarele se asociază și protestează și pe data de 9 martie 1991 scriu un Manifest care cuprinde revendicările lor. Deja în mai 1991 planurile de privatizare ale fabricii sunt anulate! Se înființează Sindicatul Autonom Napotex căruia i se alătură muncitorii de la Unirea și Maratex. În 1992 ia ființă Sindicatul Autonom al Muncitoarelor din România. În același an are loc o grevă generală și se revendică implicarea activă a muncitorilor în procesul de privatizare. În 1993 sindicatul respinge naționalismul și se declară internaționalist și multietnic. În 1996 se organizează proteste împotriva violenței îndreptate împotriva muncitoarelor și studenții se alătură acestor mișcări contestatare. SAMR luptă împotriva BOR care declară incompatibilitatea dintre femeia creștină și munca de sindicat. Sindicalistele de la SAMR luptă cu Vadim Tudor și cu politicile sale. În anul 1999 sindicatul organizează o grevă căreia i se alătură muncitori din toată țara în semn de solidaritate cu femeile victime ale violenței domestice. În 2001 muncitoarele se solidarizează cu persoanele non-heterosexuale și organizează un marș de contracarare a mișcărilor Noii Drepte împotriva comunității LGBTQ. Tot în acest an sediul din Timișoara al SAMR este vandalizat de reprezentanții noii drepte. Muncitoarele de la SAMR se opun marșului împotriva mafiei țigănești organizat de noua dreaptă organizat la Timișoara. Jandarmeria aplică amenzi femeilor. Încă din anul 2000 se organizase însă un fond comun de susținere al muncitorilor. În 2002 SAMR publică un manifest împotriva stângii politice din România. În 2003 SAMR sprijină protestele împotriva intervenției NATO în Iugoslavia. În 2005 marșul Noii Drepte e blocat de un protest al muncitorilor de la SAMR. Convinsă de prezența masivă în stradă a muncitorilor, primăria e convinsă de argumentele prezentate cu acest prilej pentru a nu mai autoriza alte marșuri ale Noii Drepte. În 2007 are loc o grevă generală inițiată de SAMR. Se alătură alte organizații feministe, membrii comunității LGBT, sindicate studențești și alte grupuri antiautoritariste. În 2010 primăria evacuează familiile de pe strada Coastei. SAMR sprijină actiunile împotriva evacuărilor forțate si pentru justiție locativă ale grupurilor activiste locale.

© Maria Cernat
© Maria Cernat

Am redat aici doar o parte din experimentul de fantezie politică și istorie reparatorie pe care Veda Popovici și Mircea Nicolae ni-l propun. Scenariul se repetă și în cazul Caritas în care, oamenii și-ar fi dorit o presă responsabilă, nu un Tatulici care să apară la televiziunea națională să îndemne oamenii să participe la schema Ponzi numită la noi Caritas. Și-ar fi dorit ca pe urmele fabricii Suveica unde acum se înalță un bloc să aibă locuințe muncitoarele de la această întreprindere privatizată. Și ca ele să aibă prioritate în dobândirea de locuințe în complexul rezidențial care s-a contruit pe urmele fostei lor fabrici. Și o școală și o universitate pentru persoanele LGBT care să opună un model alternativ de dezvoltare și protest care să contrabalanseze logica de vânător și pescar de fonduri specifică ONG-urilor. Și tribunale populare ca formă de exercițiu democratic care să fi luat ființă din solidaritatea muncitorilor cu minerii! Da, cu minerii demonizați ca brute, chiar cu ei!

Filmul documentar e urmat de două scurte performance-uri care surprind muncitoarele revoluționare și muncitorul și studentul care și-au dat mâna la mineriadă împotriva puterii care a făcut tot ce a putut ca să-i dezbine.

O terapie, o istorie reparatorie, o excursie în imaginarul oamenilor care au experimentat tristele evenimente ale tranziției – sunt toate denumiri sub care ar putea sta vernisajul ”Istoria (nu) se repetă”. Poate performance-ul final este puțin prea lung și puțin prea neverosimil la nivelul exprimării. Dacă în celelalte cazuri istoria imaginată pare să curgă atât de firesc și se întrețese atât de natural în discurs, dialogul imaginat dintre o jurnalistă, un student și un miner care povestesc cum au ajuns să își dea mâna la revoluție este foarte original ca idee, dar poate puțin prea extins ca expresie discursivă.

În rest, tot ce pot spune este: haideți să visăm cu toții la ce ar putut fi! Doar așa, imaginând soluții pozitive la dezastrele pe care le-am trăit vom putea să învățăm ceva cu adevărat și să fim pregătiți să înfruntăm provocările viitoare.

© Maria Cernat
© Maria Cernat

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *