Contele (El conde, 2023), noul film regizat de Pablo Larraín, poate fi vizionat pe Netflix. Deși sunt destul de mofturoasă când vine vorba de filmele regizorilor cunoscuți, disponibile pe această platformă, am decis să-i acord o șansă.
Mai ales că am observat că e vorba despre Augusto Pinochet (Jaime Vadell), generalul dictator chilian, care se transformă într-un vampir bâzâitor și perturbă viețile oamenilor. Ca s-o spun mai direct, prin acest personaj se face referință la subtilitatea fascismului latent din societatea contemporană.
Larraín se dezlănțuie creativ în portretizarea unui președinte obsedat de putere, ce ține cu orice preț să-și lase o amprentă profundă în memoria colectivă, indiferent de consecințe. Iar rezultatul este reprezentarea unei lumi suprarealiste și, în același timp, foarte comice, în special, când apare în peisaj și o familie avidă de averea dobândită de un tată tiran și lacom. Ba mai mult, acest personaj despotic este o prezență constantă în unele producții ale regizorului, cum ar fi „Tony Montero” (2008), „Post Mortem” (2010) și „No” (2012). Este acea figură care apare mereu pe fundal, te deranjează vizual și nu o poți ignora, te forțează să te uiți la ea, chiar dacă încerci s-o eviți. Probabil că și Larraín simte această povară, fără a se putea dezice de ea. Propriul tată a deținut funcția de președinte într-un partid de dreapta din Chile și a sprijinit regimul dictatorial, iar mama sa a fost ministră în guvernul conservator. Familia sa a făcut parte din influentul clan Matte, care a fost criticat pentru că și-a însușit pământurile indigenilor Mapuche. Așadar, bruma trecutului rămâne o chestiune politică importantă pentru regizor și, totodată, o parte crucială a credibilității sale artistice. Nu trebuie omis acest aspect biografic, deoarece această satiră subversivă a lui Larraín poate conține chiar aluzii la propria sa familie.
Nu discutăm despre un film cu un substrat filosofic, ci despre o creație fictivă cu un context social și politic, care se pretează la un imaginar horror. Aici, conceptul vizual e fantastic, centrat pe cele mai semnificative detalii și simboluri, prezentate în subtile nuanțe de alb și negru, cu încadraturi scoase, parcă, din filmele lui Béla Tarr sau Ingmar Bergman. Fotografia poartă semnătura talentatului Edward Lachman, cel care și-a lăsat amprenta și asupra filmelor lui Todd Haynes.
Cred că actorii excepționali reprezintă un mare atu al filmului. Cum era de așteptat, combinația între interpretare și spaniola vorbită în Chile dă mai multă savoare poveștii, obținând exact amestecul perfect între dulceață și inocență, împins spre ridicol. Generalul Pinochet, care trăiește într-o ruină de castel pe o insulă, împreună cu soția și un majordom cinic (mă duce cu gândul la personajul interpretat de Erich von Stroheim din „Sunset Boulevard”), își primește cu o oarecare îngăduință odraslele disperate să împartă din moștenirea sa. La prima vedere, pare tatăl binevoitor, lăsând impresia că e generos cu averea acumulată sau, mai bine spus, furată. Ce e important pentru el e să nu fie care cumva văzut ca un hoț, ci mai degrabă ca un militar care și-a apărat cu demnitate țara de interesele malefice ale comuniștilor, precum fostul președinte Salvador Allende.
Și, cum se întâmplă în toate poveștile, conflictul se întețește odată cu apariția unui personaj surpriză. În acest caz, este călugărița salvatoare, care, de fapt, se dovedește a fi iscoditoare și naivă. Un rol interpretat superb, în prima parte, de Paula Luchsinger, însă își pierde din substanță spre sfârșitul filmului, când deja te așteptai să fie un pic mai îndrăzneață. Las finalul să impresioneze, deoarece mai apare un personaj despotic din istoria contemporană. Cu toate acestea, mi-ar plăcea să subliniez că referirea la religie, în speță, catolicism, reprezintă o subtilă trimitere la dictatorii de dreapta (vezi Franco) care se afișau ca niște apărători ai valorilor creștine, când, de fapt, cu permisiunea bisericii își păstrau privilegiile, făceau masacre și aveau beneficii.
După cum am menționat la început, nu am așteptări prea mari de la ce apare pe Netflix, chiar și atunci când este vorba de filme regizate de cineaști celebri. Totuși, în opinia mea, este un film care te binedispune într-o seară, fără să te lase prins în pânza gândurilor prea mult timp.
ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.