Nu știu cum aș putea să scriu mai bine despre acest documentar superb. Îmi doresc de fiecare dată să aduc în discuție acele materiale audiovizuale care reușesc să răscolească ceva în mine și să mă facă să mă gândesc la ele zile în șir. De pildă, acesta este un astfel de film care m-a impresionat!
Ca s-o spun simplu: „Toda una vida” (2023), un film regizat de Marta Romero Coll este o poveste despre iubire și grijă, despre fragilitatea vieții și boală, despre bătrânețe și memorie afectivă. Inițial, regizoarea nu a știut ce voia să facă în acest documentar și nici la ce să se aștepte, își dorea doar să țină un soi de jurnal fotografic în care să păstreze momentele de luciditate ale bunicii, Trini, care suferea de Alzheimer și să urmărească efectele bolii în timp. Cel puțin așa mărturisește autoarea în unele interviuri. Cu toate acestea, nu s-a gândit că va descoperi o formă profundă de dragoste și responsabilitate din partea bunicului ei Paco. De aceea, în film, ea a ajuns să exploreze această conexiune între cei doi. Pot spune că tocmai acest aspect m-a făcut să îndrăgesc și mai mult documentarul.
Marta Romero Coll abordează boala cu o privire caldă asupra relațiilor umane, pornind de la experiențele proprii. Adesea, în documentare, camera de filmat poate părea invazivă, dar în acest caz, imaginile transmise sunt pline de delicatețe, scoțând în evidență un mod de afecțiune care nu te poate lăsa indiferent în fața suferinței celor două personaje (deoarece fiecare pierde ceva: ea, memoria, iar el o pierde pe ea). Aici, boala nu mai este un subiect tabu și nici nu trezește milă, ci trebuie luată ca atare, pentru că la un moment dat oricine poate fi în această situație. Suntem obișnuiți să vorbim despre frumusețe folosind termeni deveniți clișee, însă, în cazul acestui film, frumusețea se regăsește în atenția și grija față de o persoană cu care există legături afective de aproape o viață întreagă. Poate că aici putem aduce în discuție conceptul de datorie pe care îl auzim des fără să mai știm exact la ce se referă. În eforturile de a menține aparențele, relațiile se pot transforma în egoism. Dar cine este responsabil să ne îngrijească atunci când suntem în situații critice? De ce trebuie să gândim totul în termeni de contract sau acord? Ce se întâmplă dincolo de acest cadru social convențional pe care societatea contemporană îl presupune? Ce ar fi dacă ne-am dărui iubire, iar datoria ar fi transformată în solidaritate?
În timp ce urmăream acest film, mă gândeam la “No home movie”, documentarul realizat de Chantal Akerman în 2015, tot la fel de personal, care pune accentul, pe relația ei cu mama sa lăsând la vedere chestiuni legate de identitate, memorie și pierdere. Chantal Akerman apare în cadru, însă pe Marta Romero nu o vedem aproape deloc, îi auzim doar vocea. O zărim într-o singură scenă, când lasă camera de filmat pentru a-și îmbrățișa bunicul. Așadar, nu mai contează actul artistic, ci faptul că este acolo pentru el, ca să-l sprijine în momentele de frustrare și cădere emoțională.
Într-o altă ordine de idei, atenția mea s-a îndreptat spre cum reușește Marta Romero să aducă în prim-plan gesturile de iubire și să prezinte o relație care se cristalizează și se articulează pe orizontală, de la egal la egal. Scenele în care bunicul aranjează fotografiile cu soția lui zâmbitoare și senină, pulsează speranța arzătoare de a o putea recupera, pentru a se bucura împreună de partea de viață rămasă. Una dintre imaginile remarcabile este aceea când îl vedem că-i aranjează și îi calcă hainele în timp ce plânge. Iar Marta Romero fixează camera pe figura lui fără nicio rușine și-l lasă să se descarce.
De asemenea, în montaj se remarcă prezența unor planuri lungi și contemplative, în care personajele nu sunt prezente vizual, ci le auzim doar vocile lor în fundal. Descoperim și focalizări asupra unor elemente din spațiul domestic, prin alternare cu planuri detaliu, cu accente pe mâini, ochi și obiecte personale.
Acesta este al doilea proiect al regizoarei valenciene, dar mie mi se pare o perspectivă asupra propriei familii văzute dintr-un alt unghi. Primul ei scurtmetraj, “Facunda”, explorează modul în care mătușa ei sabotează filmarea când află că este înregistrată.
Cred că este unul dintre cele mai frumoase documentare pe care le-am văzut recent. M-a ținut prinsă și, în același timp, m-a emoționat, așa cum se întâmplă cu toate filmele bune despre viață și memorie. Bineînțeles, și despre afecțiune. Dacă îl găsiți pe undeva pe internet, să-i dați o șansă! Nu veți rămâne indiferenți, credeți-mă!
ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.