“Locul unde nu zice nimeni «te iubesc»” (“Adieu Sauvage”), regizat de Sergio Guataquira Sarmiento, a câștigat premiul pentru cel mai bun film documentar în competiția “Voci emergente” din cadrul Festivalului internațional de film documentar ASTRA din Sibiu. Acest film reușește să evoce sentimente nostalgice prin intermediul imaginilor răvășitoare ale unei comunități de indigeni în pericol de dispariție, dar și prin retorica subtilă și poetică a scenariului literar.
Ceea ce face Sergio Guataquira Sarmiento este să urmeze pașii unui proces de cercetare. Deși pornește la drum cu o anumită idee, odată ajuns pe teren, constată că situația este alta. Mai mult, subiectul investigației nu este decât un pretext pentru altceva, ținând cont de faptul că fiecare interes teoretic ascunde aspecte mai profunde legate de transformările noastre personale. Ajungând în locul cu pricina, regizorul mărturisește localnicilor că intenționează să realizeze un documentar despre sinuciderile din acea zonă, deși, în realitate, are cu totul altă idee. Așadar, are loc o schimbare semnificativă, iar motivația sa gravitează în jurul căutării propriei identități, care are la bază rădăcinile sale strâns legate de comunitatea amerindiană Cacua, din Colombia. Această căutare nu are ca scop justificarea faptului că tradiția trebuie păstrată cu orice preț, ci, mai degrabă, este o scuză pentru a susține, în realitate, că identitatea nu e de sine stătătoare, mai ales când vorbim despre o comunitate care este în pericol de dispariție. De aici și întrebările pe care ni le punem pe parcursul filmului: Ce înseamnă identitatea? Cum ne mai raportăm la identitate când comunitățile sunt într-un declin demografic accentuat? Putem să vorbim despre identitate într-un mod diferit de simpla referire la origini?
Regizorul stabilește o conexiune profundă cu unul dintre membrii comunității, Laureano, mizând pe sentimentele comune de înstrăinare, deoarece fiecare dintre aceștia simte, practic, că trăiește în exil. Locul pe care îl consideră acasă nu mai există și se întâmplă să conviețuiască într-o cultură pe care niciunul dintre ei nu o mai recunoaște. Aceasta este și situația în care se află regizorul. De aceea, își propune să petreacă un timp împreună cu locuitorii din Cacua, însă persoanele din sat nu-l consideră ca fiind unul de-ai lor, cu toate că el este originar din acea zonă. Încearcă să se integreze în comunitate, însă și aceasta este pe punctul de a se destrăma. Observăm acest detaliu încă de la începutul filmului atunci când ne sunt arătate imagini din avion, din zone difuze, printre nori și forme ale reliefului în miniatură, ca și cum ar fi fragmente dintr-o existență imaginară. Conceptul vizual al filmului în alb și negru ne face să ne gândim că frumusețea acelor teritorii sau a oamenilor poate fi umbrită de pierdere, de distrugere și, implicit, de moarte. Aici, am rămas plăcut impresionată de măiestria fotografică a lui David Garcia.
Deși filmul e lent pe alocuri, cred că acest ritm este folosit cu intenția de a-i permite publicului să observe elementele care țin de stilul de viață și experiențele oamenilor din Cacua, mai ales că în timpurile capitaliste suntem obișnuiți cu o dinamică halucinantă în care momentele de cugetare sunt adesea ignorate. Așadar, ritmul filmului reflectă ritmul vieții lor, adică felul în care oamenii aleg să trăiască în acea comunitate. Totodată există această infuzie de sentimente amestecate, rătăciri și dezamăgiri, deoarece nu se află ceva concret, nu se dă o soluție sau un răspuns bine definit. Poate că, de cele mai multe ori, rămânem prizonieri în propriile noastre interogări.
Una dintre scenele mele preferate e cea în care Laureano afirmă că “fluturele este o femeie”, așa cum auzise de la mama lui în copilărie, subliniind fragilitatea lucrurilor și vulnerabilitatea oamenilor care întotdeauna încercă să se zbată pentru supraviețuire. În plus, există o candoare în acei oameni care trăiesc pe acele tărâmuri, în timpuri dificile, o dorința de a se conecta mereu cu natura. Regizorul punctează estetic practicile lor cotidiene pline de generozitate precum dansul, atingerile, ascultarea insectelor, atașamentul oamenilor fața de tot ce-i înconjoară. În definitiv, toate acestea nu mai au importanță. Identitățile sunt amestecate pentru că suntem împrăștiați prin lumi diverse. După cum spune naratorul spre finalul filmului, comunitatea indigenă este vizitată doar de cei care vor s-o exploateze în scopuri culturale sau artistice. Până la urmă, toți părăsesc satul după ce își finalizează proiectele de creație. Merg acolo în vizită, pentru un scurt timp, iar la sfârșit toată lumea dispare.
Și ca să închei, aș mai spune că este un documentar care chestionează formele prin care se face cercetare. Deseori crezi că o să găsești ceva concret, iar la final impresiile ți se schimbă radical. Ca s-o spun pe scurt, filmul este despre așteptări și acceptări, despre limite și pierderi, despre identitate și supraviețuire, despre cum putem comunica și înțelege ceea ce simțim și trăim.
ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.