ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.
Noul serial scandinav, Arkitekten (The Architect), regizat de Kerren Lumer-Klabbers, cu extraordinara Eili Harboe în rolul principal, pare comedia societății actuale, însă îți arată un coșmar prin care suntem nevoiți să trecem cu toții la un moment dat. Și fără să fie tezist! Hai să vă spun de ce!
O arhitectă pe nume Iulia se află într-o situație dificilă și este nevoită să locuiască într-o parcare insalubră, în care închiriază o cameră improvizată din perdele (aluzie la pereții subțiri prin care se aude respirația vecinului). Bineînțeles că este din cauza faptului că salariul nu-i ajunge nici cât să-și permită o cameră într-un apartament. Surpriza este că trebuie să plătească chirie cu criptomonede, deoarece banii nu mai exista de mult timp. Înfricoșător! Spre asta ne îndreptăm, nu-i așa?
În plus, ni se înfățișează o lume în tonuri de albastru închis și indigo (pe ici, pe colo vedem și puțin roșu – să spunem, ceva emoție), controlată de drone și camere de supravegheat, cu o atmosfera extrem de tensionată și îngrozitoare. În acest context, oamenii devin niște manechine umane care se mișcă mecanic în vitrine, ca si cum ar fi niște mașinării obosite. Și, în această zbatere socială, personajul principal face practică la o importantă firmă de arhitecți, încercând sa găsească modelul perfect pentru construcția unor blocuri subterane, dar are nevoie de asistența unui arhitect cu reputație, pentru că i se atrage atenția că e o începătoare și nu poate să ducă singură proiectul la capăt, cu toate că era ideea ei. O deformare de gen, logic! ( subliniez că e o formulare ironică!)
Printre scenele halucinante, deoarece acțiunea filmului e împânzită de astfel de scene, se numără una în care singura prietenă a tinerei arhitecte taie mânerele unei bănci construite de o artistă celebră, pentru că tatăl ei voia să doarmă mai bine acolo decât la colț de stradă. Până și statul pe o banală bancă este interzis! Ce bizar, nu? În toată această reprezentare cinematografică, figurinele minuscule înfățișează oameni aranjați ordonat pe o machetă, să zicem, o caracteristică a societății contemporane capitaliste.
Totuși, dacă ar fi să aleg o imagine tulburătoare, ar fi cea în care prietena Iuliei doarme într-o cadă pe post de pat. Crezi că vezi un film distopic, dar situațiile prin care trec personajele sunt cele pe care le putem recunoaște cu toții: spațiul locativ e insuficient, iar cel existent este extraordinar de scump, încât trebuie sa te mutilezi ca să ți-l permiți. Este un serial comic pe alocuri, satira zilelor noastre, când locuința este un privilegiu și nu un bun pe care ar trebui să-l aibă fiecare dintre noi. Cel mult poți scoate un “ha” sarcastic. Bine articulat, cu episoade scurte, închegate, și muzica deștept aleasă (hai, ceva modern, gen “Aleluia” când mai există un pic de speranță). Firește că viața îți mai da și un respiro, în acest serial este prietenia, poate un pic din acea solidaritate care ne mai rămâne atunci când împărtășim aceleași greutăți. Una peste alta, regizoarea preia din stilul Dogma 95 și ironia lui Kaurismäki, plus mișcări de camerei din The Office, atât cât să pulseze tensiune, dar are o abordare inteligentă, incisivă și provocatoare. Da, te scutură puțin, însă merita văzut! Recomand dacă nu te enervezi rapid.