Nu-mi plănuisem să văd această dramă istorică, dar am observat că regia e semnată de danezul Bille August și mi-a făcut cu ochiul, în special, pentru că mare parte din realizările lui cinematografice se bazează pe ecranizări precum „Pelle the Conqueror” (Pelle Erobreren) care i-a adus premiul Oscar, în 1989, pentru cel mai bun film străin și Palm d’Or la Festivalul de la Cannes în 1988. Are o filmografie foarte bogată, însă o să menționez, la întâmplare, câteva dintre ele: „The Best Intentions“ (cu un scenariu scris de Ingmar Bergman, din 1992), „The House of the spirits“ (1993), „Les miserables“ (1998) sau „Silent Heart“ (2014).
Filmul pe care îl aduc eu în discuție este o adaptare a romanului omonim scris de Stefan Zweig, care pune accentul pe relația dintre Anton (Esben Smed), un tânăr cu resurse financiare limitate, și Edith (Clara Rosager), o fată care a suferit o paralizie, fiica unui latifundiar, cu o poveste de viață destul de neobișnuită. Provocatoare este forma în care sunt articulate personajele, atent definite, cu o structură emoțională fragilă care evoluează odată cu desfășurarea narațiunii.
Un aspect interesant este modul în care sunt subliniate trăsăturile de caracter ale personajelor atunci când vine vorba de compasiune față de persoana cu dizabilitate. Firește că și reacțiile personajelor în tumultul dramei sunt pe măsură, de la replici acide, bine gândite, la gesturi care exprimă nonconformismul în situații dificile. Edith își dorește să fie iubită cu orice preț și să-și recapete mobilitatea, în timp ce Anton, atras de averea și privilegiile pe care ar putea să le aibă, ezită în a dezvolta o legătură afectivă doar din compasiune. În plus, acest film explorează contextul social al epocii, inclusiv diferențele de clasă și iminența primului război mondial, dar și faptul că persoanele care aveau anumite dizabilități erau batjocorite sau marginalizate, indiferent de statutul lor social.
Nu se merge pe rețeta clasică a unei povești romantice care sugerează că iubirea rezolvă totul, ci pe ideea că nu există situații perfecte, exact cum ni le imaginăm sau ni le dorim. Totuși, pare că există un interes pentru această problematizare, iar sentimentele personajelor sunt fin gâdilate pentru a genera atitudini înțepătoare, care se potrivesc împrejurărilor. Una dintre scenele mele preferate este aceea în care Anton realizează că nu poate s-o iubească pe Edith și decide să nu o viziteze într-una din seri, deși îi promisese tatălui ei că o va face, inventând că ar fi fost plecat în capitală pentru a cumpăra un cal. Probabil că după această mărturisire ar fi urmat acceptarea scuzelor și trecerea peste momentul incomod de justificare banală, însă Edith continuă discuția, întrebându-l care a fost prețul calului și demontează tot ansamblul minciunii.
Ei bine, în tot acest film există multe momente în care Anton fuge de o responsabilitate afectivă, influențat de colegii și superiorii lui, deoarece Edith nu reprezintă idealul femeii perfecte. Una peste alta, mă tot întrebam cum s-ar putea trece peste egoismul personal, iar atenția să fie îndreptată către ceea ce simte cealaltă persoană. Poate ar ajuta un pic o lectură din scrierile Evei Illouz despre iubirea romantică și modul în care media, publicitatea și industria divertismentului contribuie la construirea unei imagini ideale a iubirii romantice, o imagine care poate să nu fie mereu în concordanță cu realitatea relațiilor de cuplu. Pare să fie o dezbatere extrem de ofertantă, chiar dacă este vorba de perioade diferite, însă prea puțin s-a schimbat.
Pe alocuri, am avut senzația că acest film seamănă cu cel al lui Scorsesse, „The Age of Innocence”, cel puțin la nivelul ironiei, dar August are propriul lui stil în care îți creează niște așteptări atât de la personaje cât și de la acțiune, ca să ți le deconstruiască apoi cu meticulozitate. De aceea, zic că merită să fie văzut!
ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.