M-am tot întrebat cum poți face film dacă nu ai obținut finanțare de la concursurile de proiecte cinematografice organizate de stat sau dacă nu ai beneficiat de sponsorizări sau credite. Iar zilele acestea am descoperit o altă variantă! O soluție alternativă este o campanie de strângere de fonduri în spațiul virtual.
Calladita este primul lungmetraj regizat de catalanul Miguel Faus, realizat cu active digitale criptografice, adică NFT-uri (jeton nefungibil). Regizorul mărturisește că a ales această metodă după ce a eșuat în strângerea banilor din sursele tradiționale. În plus, nu dorea să depindă de nimeni pentru a prezenta o poveste în care el credea. Astfel, a lansat o campanie de strângere de fonduri pe blockchain (reușind să obțină aproape 700.000 de euro), folosind un sistem care democratizează, într-un fel, arta, permițând artiștilor să-și vândă opera fără să facă compromisuri. Firește, aici apare întrebarea logică: ce artist își poate permite să dețină NFT-uri? Pentru a intra în această dinamică, este nevoie de resurse financiare minime. Să zicem că aici intervine o chestiune de clasă – artiștii din clasa de mijloc, spanioli și catalani, dețin un anumit statut și o influență, chiar dacă limitate.
Miguel Faus studiază la London Film School și își începe cariera scriind critică de film pentru ca apoi să intre în industria de film spaniolă. Adică, intră în miezul problemei. Și, cum se întâmplă peste tot, își dă seama rapid cât de dificil este să te afirmi într-un sistem plin de obstacole și cumetrii, și să tot aștepți oportunități. De aceea, a căutat alte soluții pentru a-și produce singur filmul.
Calladita (care s-ar traduce prin „tăcuta” sau „cumințica”, cu o conotație peiorativă) tratează un argument sensibil, munca imigranților fără acte, de fapt, a femeilor care lucrează în serviciile domestice. Filmul critică în același timp și burghezia catalană, elita bogată care are impresia că i se cuvine totul. Interesant, îmi zic. Cu toate acestea, în timpul vizionării, nu am putut să nu mă întreb cum poți face o critică socială, dintr-o poveste cu un sâmbure politic, având o poziție destul de privilegiată și rămânând distant în legătură cu aspectele aduse pe ecran. Într-un fel, este o metodă de a evita exprimarea directă a unor adevăruri, de teama să nu pari tezist sau dogmatic.
Regizorul explică în numeroase interviuri că a dorit să lase publicul să tragă propriile concluzii, neintenționând să genereze o mișcare revoluționară, ci limitându-se doar la reflectarea unor realități cotidiene. Totuși, nu am putut ignora această modalitate de a se apropia, pe de-o parte, de subiecte care pun degetul pe rani deschise și, pe de altă parte, de a nu da atenție conotațiilor politice pe care acestea le transmit. Firește, dezbaterea pe aceste teme sociale și politice e mult mai nuanțată, însă, vrând-nevrând, această atitudine a artistului de neasumare poate părea, în mod inevitabil, ușor ipocrită.
Acest thriller cinstit, filmat într-o paletă de tonuri albastre, într-un stil, să-i spunem, mediteranean, are în centru povestea Anei (Paula Grimaldo), recent venită din Columbia, angajată fără acte în casa de vară a unei familii înstărite și capricioase din Costa Brava. Întreaga acțiune se desfășoară în această casă luxoasă, lăsându-ne impresia că spațiul la care visăm e, de fapt, găunos și superficial, dezvăluind astfel toate fațetele cinismului. Planurile lungi evidențiază două dimensiuni spațiale: bucătăria, unde Ana își desfășoară munca și zona de socializare a familiei, dominată de artificialitate și dezgust. Vedem constant această delimitare între perspective -cum ești văzut și cum te vezi- ca un principiu firesc pentru cei preocupați de propria bunăstare. În concepția stăpânilor, servitoarea trebuie să fie muncitoare tăcută, liniștită, și ascultătoare pentru a merita privilegiul de a lucra în casa lor, detaliu repetat de-a lungul filmului. Ana nu are voie nici măcar să hrănească o pisică vecină sau să meargă la plajă, cu excepția momentului în care stăpânii decid să facă un act altruist, invitând-o la o plimbare în caiacul lor. În rest, trebuie să lucreze de dimineață până seara, fără să fie plătită în plus și fără vacanțe. Practic, Ana e un robot sclavagist. Funcționează atâta timp cât e amabilă și eficientă, vorbitoare de spaniolă, da, un stereotip folosit pentru femeile din America Latină, atunci când este justificată preferința pentru acestea în fața altor imigranți. Tensiunea se acumulează, se strânge multă frustrare care va izbucni mai târziu, când Ana găsește modalitatea perfectă de a se răzbuna.
Nu putem trece cu vederea combinația de influențe din celebrul Paraziții al lui Bong Joon-ho, accentele onirice și politice din filmele lui Luis Buñuel sau elemente estetice inspirate din cinematografia lui Michel Franco. Am observat și un dialog tangențial cu viziunea Lucretiei Martel în plasmarea ipocriziei burgheziei. E de apreciat coloana sonoră a filmului, compusă de Paula Olaz, impresionantă prin acordurile configurate din diferite stiluri muzicale în funcție de clasele sociale prezentate în poveste.
În final, trebuie să adaug că se remarcă o atenție minuțioasă pentru fiecare detaliu din film, atât în scenariu, cât și în conceptul vizual, rezultând un produs aproape fără cusur, însă construit din clișee. Totuși, nu ne împinge la o complacere confortabilă, la o acceptare a unei perspective călduțe, fără să ne punem prea multe întrebări? Ei bine, este necesară o reflecție atât despre povestea propriu-zisă, cât și despre contextul în care e produs acest film, o dezbatere utilă care să ne ajute să conștientizăm unele fațete ale sistemului capitalist în care trăim.
ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.