Personalitate de referință a muzicologiei românești contemporane, Lavinia Coman (1940-2026) a fost și o binecunoscută pianistă, pedagog și profesor la Universitatea Națională de Muzică din București. A fost de asemenea o cercetătoare asiduă, publicând articole și studii de specialitate, ca și monografii despre viața și opera unor muzicieni de talie internațională ca Frederic Chopin și Franz Liszt, sau de anvergură națională. A scris astfel despre compozitorul Constantin Silvestri și despre două pianiste și profesoare de pian cărora le sunt dedicate volumele Constanţa Erbiceanu. O viaţă dăruită pianului (Ed. Meronia) și Silvia Şerbescu. Prima noastră pianistă (Ed. Grafoart), autoarea fiind discipola celei din urmă. Tinerii pianiști din România studiază după manualele sale de pedagogie cu un conținut extrem de bine detaliat, publicate sub titlurile Vrei să fii profesor de pian? și Pianistica modernă (Ed. Universității Naționale de Muzică din București). Ele sunt rodul expertizei și experienței sale ca formatoare a formatorilor, pentru care a primit Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR) de mai multe ori.

Această instituție i-a descris activitatea didactică și caracterul personal, după ce a aflat vestea trecerii sale subite în neființă, pe 4 februarie, în termenii următori: «Lavinia Coman a încurajat constant formarea elevilor şi, mai apoi, a generaţii de studenţi, cu binecunoscuta-i blândeţe, exigenţă intelectuală şi capacitate de dialog, stimulând gândirea analitică şi creativitatea mai tinerilor săi colegi».

De-a lungul întregii sale cariere de pianistă, Lavinia Coman a oferit mai mult de 400 de  concerte și recitaluri. A făcut turnee în Germania, Austria, Italia, Bulgaria și Franța. În Catalunya a concertat de trei ori: în 1997, 2008 și 2018. A făcut înregistrări radiofonice și de televiziune și două discuri LP.

Între anii 1981 și 1987 a fost directoarea Școlii de artă din București, o perioadă considerată de referință în istoria învățământului muzical românesc, când cursanții acestei instituții au obținut cel mai mare număr de premii naționale și internaționale. Mai sus pomenita Școală de artă era o instituție de învățământ superior pentru cei mai buni studenți de muzică și balet din întreaga Românie. Dar activitatea sa de pedagog nu se rezuma la dimensiunea profesională. Într-un deceniu de foamete – redenumit de regim cu sloganul neinspirat și propagandist de «epoca de aur»–, în mijlocul haosului dictaturii lui Ceauşescu, Lavinia Coman afirma că, pe lângă preocuparea pentru educația elevilor săi, reușea să se asigure și că «cei aproape o mie de elevi mâncau în fiecare zi» – după cum își amintește scriitorul catalan Ramon Solsona (n. 1950), căruia i-a tradus două cărți din catalană în română.

În această perioadă, în ultimul deceniu al regimului comunist, Lavinia Coman a început să fie interesată de limba catalană, după călătoria la Barcelona, via Paris, pe care a efectuat-o între 29 martie și aprilie 1984, acompaniind câțiva elevi de la Școala de artă care participau la renumitul Concurs Internaţional de pian Maria Canals. Unsprezece dintre acești discipoli au obținut premii întâi în concurs, așa cum povestește ea însăși în volumul Şcoala de artă în „epoca de aur”. Din amintirile unei directoare de liceu, publicat în anul 2019, ca și celelalte volume menționate, la Editura Muzicală Grafoart din București. În capitolul intitulat în catalană «La meva Barcelona» («Barcelona mea»), Lavinia Coman explică în romană că: «Titul e în limba calanană și l-am pus mult mai târziu, când am devenit cunoscătoare acreditată a acestei limbi. Pe atunci nu știam o boabă și nici n-aș fi visat că aveam să devin o catalanistă pasionată».

Merită să atragem atenția în special asupra a două fragmente din acest volum memorialistic, printre paragrafele explicative asupra pregătirii tinerilor pianiști, audițiile, premiile și rezultatele obținute de discipolii săi; concret, este vorba de fragmentele dedicate vizitării unor monumente de excepție.

Primul se referă la momentul în  care grupul a vizitat Sagrada Família, la care Lavinia Coman s-a întors apoi de mai multe ori cu ocazia șederilor sale ulterioare la Barcelona. Iată impresiile sale asupra măreței catedrale, datate 7 aprilie 1984: «Astazi e ziua cea mare: vom vizita Sagrada Família. Pe drum, ca un preludiu, întâlnim o casa de Gaudí. Ca un alt preludiu, în stil antic, de data aceasta, admirăm marele arc roman de triumf. In sfârșit, în departare se arată, frumoasă între toate, Sagrada, sclipind din milioanele de emailuri în lumina blânda a apusului. Urcăm în turn pe cele 450 trepte. Vântul circulă prin multiplele goluri ale structurilor. Fațada Nativității îmi dă, într-adevăr, sentimentul începutului de lume. O structură colosală, formată dintr-o mulțime de detalii sculpturale, care te invită la meditație. Ca un roman fluviu, ca o simfonie de Bruckner. Sub colțul drept al fațadei posterioare se află bisericuța veche, care l-a inspirat pe arhitect să-și conceapă capodopera. De fapt, ceea ce se vede e un șantier ciclopic, din care răsar terminate doar cele doua fațade. Și ce se vede cu ceilalți ochi? Poate lucrarea nesfârșită a omului, străduința lui de a sfinți iubirea prin credință, temei al vieții, început a tot ce primeste suflare și mișcă pe pământ. Sagrada pe cerul albastru imaculat, imagine de neuitat. La subsol se găsește muzeul Gaudí. Putem vedea aici fragmente de machete, proiecte, schițe, ridicări de planuri, obiecte personale ale maestrului. Asistăm la chinul titanului care i-a bântuit viața. Nu mă mir deloc că mormântul lui e tot aici, încastrat in temelia propriei himere care l-a devorat».

Mai departe, printre grijile pentru elevii săi, care stăteau în diferite case particulare, la  barcelonezi care se oferiseră să-i găzduiască pe durata concursului de pian, Lavinia Coman nu ezită să-și asume riscul de a întârzia la gala finală ca să vadă, chiar și pe fugă, Parcul Güell: «Calculez: mai sunt două ore pâna la concertul de gală. Tentez o nebunie. Las copilul să se odihnească la Hostal și pornesc cu autobuzul spre Park Güell. Trăiesc o oră de miraj. Nu pot povesti. Repede înapoi, la Hostal, îmi iau fata și ajung la timp în clădirea Ajuntament, în Saló de Cent, unde vor avea loc festivitatea de premiere și concertul de gală. Sala e deja arhiplină [..]. La orele 19:10 apare juriul, în frunte cu doamna Canals și cu președintele Jacques Bernot din Franța, ia loc pe scena. Primarul Barcelonei rostește un scurt salut. Elisabeth Martinez strigă premiile: pe scenă, zăpăceala și multă bucurie. Urmează concertul de gală.»

                                                                                                              ***

Abia după căderea regimului comunist, la începutul anilor 90, a reușit să facă «douăsprezece lecții de catalană» (de care se simtea mândra) cu profesorul Virgil Ani de la Universitatea din București, specialist în Dante, care, puțin mai târziu, s-a mutat la Barcelona pentru a fi împreună cu familia sa catalană.

În 1992, cu ocazia inaugurării de către Generalitatea Cataloniei (guvernul catalan) a Lectoratului de catalană la Universitatea din Bucarest, Lavinia Coman a putut continua studiul limbii catalane. Avea peste cincizeci de ani, dar și o hotărâre de a studia în profunzime care i-a adus un certificat de competență în limba  catalană, cu care era deja în contact prin intermediul muzicii și cântecelor mișcării folk catalane. Astfel, ca anecdotă personală: de-abia aterizasem la Universitatea din București, la începutul toamnei anului 1992, când, pe coridorul Departamentului de Limbi Romanice, s-a apropiat de mine o doamnă cu ochelari mari și o privire expresivă, de o vârstă apropiată de a mamei mele. Și-a întins brațele către mine și, fără să mă slăbească nicio clipă din ochi, într-o catalană impecabilă, mi-a urat bun venit în lumea românească, cântând «Mou, Senyor, mou la meva ànima» («Doamne, umple-mi sufletul»), care m-a impresionat – ne-a impresionat pe amândoi. A fost preludiul unei prietenii care a durat până la moartea sa.

Lavinia Coman a început imediat să se preocupe de lărgirea cunoștințelor sale muzicale despre Catalonia, începând cu cântece populare și continuând cu compozitori moderni și contemporani ca Eduard Toldrà, Xavier Montsalvatge și, mai ales, Frederic Mompou. Cu ocazia centenarului nașterii acestuia din urmă, în anul 1993, am organizat împreună un concert omagiu la Palatul Cantacuzino, sediu al Muzeului George Enescu de la București, unde a locuit compozitorul român, la fel de celebru ca cel catalan. În acei ani, Lavinia Coman a inițiat un întreg dialog între muzica catalană și cea românească, în interpretarea unor tinere speranțe din România, pe care le acompania la pian, la Centrul cultural spaniol de la București. Cunoscătoare a limbii catalane, a contribuit și la traducerea și difuzarea mai multor articole de muzicologie catalană în limba română, pornind de la lectura periodicului Revista Musical Catalana, pe care o primea lunar.

Una dintre misiunile pe care și le-a asumat Lavinia Coman a fost dialogul intercultural. Cunoscătoare a atâtor limbi (pe lângă catalană, vorbea rusa, italiana, spaniola, engleza și germana), comunica cu ușurință cu oameni ale căror culturi și literaturi o interesau, și pentru a revendica dreptul de a contribui la formarea unei societăți civile pe care comunismul, mai ales din cauza perfidei rețele de  agenți ai Securității, o distrusese. Un astfel de impuls civic ar putea părea de la sine înțeles din perspectiva Barcelonei olimpice a anului 1992, dar în România acelor vremuri era neobișnuit. Astfel, cu energia sa cuceritoare și cu concursul altor intelectuali români interesați de cultura și literatura catalană, a organizat la sediul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), la începutul lui decembrie 1994, lansarea și semnarea Cartei Păcii, adresate ONU, în traducere în limba română și promovată de Universitas Albertiana din Barcelona, într-un act de dialog cultural și spiritual între Jaume Aymar i Ragolta, profesor de istoria artei și stareț al mânăstirii Sant Jeroni de la Murtra din Badalona, și preotul și profesorul de teologie român Constantin Galeriu – unul dintre cei mai importanți înțelepți ai ortodoxiei românești contemporane, a cărui prezență a dat evenimentului o solemnitate cu totul specială – moderat de lingvista Anca Dumitru. Lectura publică a Cartei Păcii a fost precedată de un program muzical, cu intervenția sopranei Ecaterina Lal acompaniată la pian Lavinia Coman și Corul de Cameră Gloria Cantus al Conservatorului din București.

În acest context de activitate civică, din acel moment și până în jurul anului 2000, Universitatea de Muzică din București a găzduit întâlnirile Orele Europene ale României, care aveau loc și în alte capitale europene, fiind promovate de asociația Àmbit d’Investigació i Difusió Maria Corral din Barcelona, cu obiectivul de a crea un spațiu de reflecție intelectuală românească în armonie cu ritmul european, care să contrabalanseze decalajul rezultat din înstrăinarea cauzată de dictatură. Aceste Ore aveau formatul unor conversații între participanți, pornind de la o temă propusă, care era de obicei acompaniată de o intervenție muzicală, cu muzică românească și catalană  interpretată de studenți ai Conservatorului. Întâlnirile aveau loc lunar, în primele ore ale serii. De exemplu, cea de vineri, 27 octombrie 2000 a discutat interferențele culturale catalano-române din punct de vedere literar; a doua parte a constat dintr-un concert de muzică românească și catalană cu interpretarea unor piese de Enric Morera, Pau Casals, Frederic Mompou, George Enescu, Tiberiu Brediceanu și Nicolae Coman. O lună mai târziu, pe 10 noiembrie 2000, tema centrală a fost «Sighişoara – festivalul de artă medievală: între tradiție și perspective», și în prima parte a fost abordată arta medievală orașului săsesc din Transilvania, iar apoi a avut loc un concert din repertoriul românesc de muzică veche.

În anii 90 ai secolului trecut, mai precis în anul 1994, s-a înființat la București Editura Meronia, o inițiativa privată și independentă a istoricului Horia C. Matei, menită să publice cărți enciclopedice și istorice, precum și monografii ale unor personaje importante din toată lumea. Curând, la inițiativa Janei Balacciu Matei, s-a creat în cadrul editurii Biblioteca de Cultură Catalană, care urma să devină prima colecție de traduceri din catalană într-o limbă străină din lume. Editura a devenit, în strânsă colaborare cu Lectoratul de catalană, o platformă de difuzare a culturii catalane în jurul căreia s-au grupat primii traducători români din catalană, printre care cuplul Lavinia și Nicolae Coman, Maria-Sabina Draga Alexandru sau Diana Moţoc. Publicarea acestor traduceri a deschis drumuri noi către cunoașterea universului literar catalan în România, care a urmat succesului traducerii în limba română a romanului La plaça del Diamant de Mercè Rodoreda, publicată în anul 1995 ca Piaţa Diamantului.

                                                                                                         ***                                                                    

A doua călătorie a Laviniei Coman în Catalonia, împreună cu soțul său, poetul, compozitorul și profesorul Nicolae Coman (1936-2016), cunoscut printre prieteni cu  diminutivul «Nicuşor», a avut loc în primăvara anului 1997. Găzduiți la mânăstirea  Sant Jeroni de la Murtra, au vizitat Barcelona în timp ce pianista făcea pregătiri și repetiții pentru concertul oferit, pe 22 mai, la biserica Santa Maria del Mar din Barcelona, alături de soprana Montserrat Español și Corul Aurica, în scopul promovării Campaniei de înfrățire cu Sarajevo (Campanya progermanor Sarajevo), capitala devastată aflată atât de aproape de București.

Începând cu finalul de secol, Lavinia Coman și-a asumat formal rolul de traducătoare de literatură catalană, ca o culminare a studiului limbii catalane și a promisiunii pe care și-o făcuse încă din 1996: «când vei găsi o carte pe care să-mi doresc să o traduc, am s-o fac». Era vorba de romanul Les hores detingudes de Solsona, a cărei acțiune se petrece în Ostia Antica din Italia și care, printr-un accident tragic, devine centrul atenției în memoria tânărului protagonist. Un roman premiat, primit cu entuziasm de cititorii  catalani și, ca provocare profesională, și de Lavinia Coman. Versiunea în română, Ceasuri oprite, a apărut în 2001 în cadrul mai sus menționatei colecții Biblioteca de Cultură Catalană a editurii Meronia.

În anii 2001, 2002 și 2004 au avut loc la Bucarest, ca rezultat al acestor eforturi combinate de muncă universitară, traductologică și muzicală, simpozioane de cultură catalană care  în primul rând au adus la București scriitori și profesori catalani. Prezența acestor personalități catalane – romancierul Jaume Cabré, poetul Francesc Parcerisas, critic literar Iolanda Pelegrí, profesorii Josep Guia, Pere Farrés, Joan M. Ribera Llopis, etc., în dialog cu critici și profesori români ca Elisabeta Lăsconi sau Diana Moţoc – avea ca intenție prezentarea culturii catalane la persoana întâi și, pe lângă lansările de traduceri și conferințe universitare, au avut loc și tconcerte de muzică românească și catalană la Palatul Cantacuzino, organizate cu mare atenție și iubire de Lavinia Coman. Presa românească răsuna pe atunci de știri entuziaste cu privire la noutățile literare în traducere românească, printre care Laura a la ciutat dels sants / Laura în orașul sfinților de Miquel Llor, Guadalajara de Quim Monzó, L’ombra de l’eunuc / Umbra eunucului și Senyoria / Excelența de Jaume Cabré, El mar / Marea de Blai Bonet, reeditarea romanului La plaça del Diamant/ Piața Diamantului, și, desigur, concerte.

Trebuie să menționăm aici și traducerile poetului și compozitorului Nicolae Coman, care a urmat, din 1998, cursurile de catalană ale lectorului Joan Llinàs. Rod al acestor studii, Nicolae Coman a tradus mai ales volume de poezie. Concret, s-au publicat la editura Meronia volumele: Antologie poetică  de Miquel Martí i Pol (2002), o Antologie de poezie de autori din Insulele Baleare. Secolul XX (2002) și volumul Poezii de Bartomeu Rosselló-Pòrcel (2003). Pe portal Lyrikline se pot consulta câteva dintre aceste traduceri. 

Cât despre Lavinia Coman, în anul 2005, din nou în spiritul realizării unei fuziuni românești a două culturi – cea catalană și cea italiană – a publicat la Meronia traducerea operei Eu, papa Borgia [Borja papa] de Joan Francesc Mira, volum prefațat de Josep Guia.

Nu în ultimul rând, în anul 2006, Lavinia Coman a tradus la patru mâini, cu Jana Balacciu Matei, ultimul său volum de literatură catalană, colecția de povestiri Cimitir de buzunar, care a apărut mai întâi în România (la Meronia) și, câteva luni mai târziu, la Barcelona, cu titlul Cementiri de butxaca. În această carte, Solsona construiește un cimitir literar dintr-o succesiune de cincizeci de povestiri pline de vitalitate și umor, care au în titlu cuvântul «mormânt». «Mormântul lui Ceauşescu» este dedicată lui Nicuşor Coman. Reproducem aici povestirea pe care Ramon Solsona i-a oferit-o Laviniei Coman, cu titlul «Mormântul pianelor»:

«Pianista crezuse întotdeauna ca la moartea ei o sa cânte cineva la pian, să-și ia un ultim rămas bun. Dar lucrurile n-au mers cum își închipuise. Într-o noapte a auzit bătăi grăbite în ușă și i s-a spus să părăsească imediat casa, că s-a revărsat Dunarea. A mai avut timp să-ăi ia câteva haine și să sară în barca pneumatică. Pianista stă cu spaimă în suflet pentru pian, lăsat în voia sorții în mijlocul salonașului. S-a-ntors după trei zile, a găsit casa marcată c-o dungă maronie. Inăuntru, pereții musteau de umezeală, podeaua era plină de mâzgă și-alunecoasă, totul era numai mâl, naufragiu, dezordine, scaunele-și schimbaseră capricios locul, instalația electrică era terminată, nici un aparat nu putea fi folosit. Dar pianul era intact. Cele nouă trepte ce despărțeau salonașul de restul casei se dovediseră providențiale și pianista a rasuflat ușurată. Conservatorul nu avusese atâta noroc. Cele șapte piane de la parter erau distruse și te cuprindea groaza în materie moartă, mută, de nefolosit, acoperita de mâl. Pianista-și închipuia moartea instrumentelor ca pe-o suferință umană și i-a mulțumit Domnului că-i salvase pianul din salonaș. Cu el și-a reluat orele, a pregătit noi concerte și-au continuat să dialogheze ca doi prieteni. Peste câțiva ani, iar a auzit că i se bate la ușă și e anunțată că Dunărea se revarsă. Apa intra pe sub ușă, se infiltra pe lânga ferestre și, încet-încet, se înălța pe trepte până a inundat salonașul. Pe măsură ce nivelul apei creștea, pianul se agita tot mai tare, respira greu, obosit, horcăia ca pe moarte. Murea pianista. Dunărea nu-și ieșise din matcă și pianul nu era pândit de nici un pericol, dar ea, în halucinațiile agoniei, se simțea totuna cu pianul din salonaș. Al ei era gâfâitul, nu apa o îneca, ci o insuportabilă apăsare în piept. Până ce neliniștea a dispărut de parc-ar fi fost apa care se scurge și pianista a respirat fără greutate. Deodată a răsunat un straniu și superb acord de pian, o flamă de timbru scânteietor, pur și viu ca nici un alt acord știut. Ecoul a rămas suspendat în întunericul din salonaș grație unei pedale magice și s-a stins apoi lent, maiestuos, blând, până s-a topit în tăcerea definitivă».

                                                                                                   ***

În anul 2008, de Paști, familia Coman s-a întors în Catalonia. Pianista a oferit, în format restrâns, badiu-hauskoncert cu piese catalane și românești. Cu acea ocazie, profitând și de coincidența cu Anul centenar Mercè Rodoreda, împreună cu profesoara Marta Nadal, specialistă în romanciera catalană, au urmărit ruta literară Mercè Rodoreda, prin Barcelona si Romanyà de la Selva, unde locuise autoarea.

Nicolae Coman și-a încheiat activitatea de traducător cu ocazia Anului Joan Maragall (2010-2011), cu traducerea unei antologii de poezie maragalliană cu titlul Excelsior. Nicolae Coman a ales să introducă în volum traducerea poeziei «Cant espiritual», adâugându-și astfel numele listei intelectualilor din București care que l-au publicat mai de mult în reviste literare de limbă română: Ramiro Ortiz (1915), Al. Popescu-Telega (1928) i Nicolae Iorga (1930). Mărturisea Nicolae Coman, în Revista Haidé: «A trebuit să redau în limba română muzicalitatea caracteristică lui Maragall, un sunet unic și inconfundabil în limba sa originală, limbă ce, chiar în momentul în care scria autorul, se afla în plin proces de modernizare. Am încercat să sugerez în română influența poeziei populare în stilul acestui poet, referințele culturale și naționale, contextul cultural iberic, ca și cel mai vast european».

Dacă reluăm activitatea muzicală a familiei Coman, trebuie menționată și legătura laturii componistice a personalității lui Nicolae Coman cu cultura catalană. Acesta a compus ciclul L’ombra del mar/ Umbra mării, șapte lieduri inspirate de poemele lui Miquel Martí i Pol. Ciclul a fost interpretat la Conservatorul din Bucarest pe 18 aprilie 2015, cu ocazia primului Colocviu internațional de catalanistică și traducere de la Universitatea din București, în interpretarea sopranei Alina Bottez, acompaniată la pian de Lavinia Coman. Ciclul (min. 52) se regăsește în concertul în onoarea lui Nicolae Coman cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani.  Programul din 18 aprilie 2015 a mai cuprins piese de compozitorii catalani Xavier Montsalvatge, Enrique Granados și Josep Rodoreda, precum și lieduri de George Draga inspirate de poeme de Carles Duarte în traducerea Janei Balacciu Matei.

Poemele din cadrul ciclului compus de Nicolae Coman sunt: «L’ombra del mar» (Umbra mării), «Apunt» (Schiţă), «L’amor, tal volta» (Iubirea, uneori), «Arbres» (Arbori), «Un sonet per a tu» (Un sonet pentru tine), «El cant» (Cântecul), «Us proposo de compartir» (Vă propun să împărtăşim), care formează o succesiune armonioasă după viziunea compozitorului-poet care le selectase din volumul antologic de Miquel Martí i Pol. La 27 octombrie 2016 a trecut în neființă poetul Nicolae Coman, la scurtă vreme după omagiul adus de comunitatea muzicală românească traiectoriei sale impresionate.

Doi ani mai târziu, în 2018, Lavinia Coman a revenit la Barcelona cu ocazia sărbătorii de Sant Jordi (Sfântul Gheorghe), pe 23 aprilie, care este în Catalonia Ziua Cărților și a Îndrăgostiților. A luat parte la serata «Un Sant Jordi romanès» («Un Sant Jordi românesc»), care a avut loc la Biblioteca Naţională a Cataloniei. Evenimentul a constat, pe de o parte, în lansarea traducerii în catalană a volum antologic de poezie de Nichita Stănescu, Ànima gramatical/ Sufletul gramatical, cu prefațatorul D. Sam Abrams și traducătorii cărții și, pe de altă parte, un concert de voce și pian oferit de soprana Eulàlia Ara și pianista Lavinia Coman, care a adus un omagiu lui Nicolae Coman cu un repertoriu de piese românești compuse de el și opere catalane de Enric Morera, Eduard Toldrà, Frederic Mompou și Enric Granados.

Câteva luni mai târziu avea loc la Universitatea din București cel de al XVIII-lea Colocviu de catalanistică al Asociației Internaționale de Limbă și Literatură Catalană, care a reunit în capitala României aproximativ o sută de catalanofili din toată lumea. În programul activităților culturale s-a aflat și un concert de muzică catalană și românească la Palatul Cantacuzino din București, cu soprana Simona Jidveanu și pianista Lavinia Coman.

Anul 2018 a fost cu siguranță anul catalan al Laviniei Coman. Institut de Projecció Exterior de la Cultura Catalana (IPECC) a acordat în toamnă premiul Josep Maria Batista i Roca – Memorial Enric Garriga Trullols a zece catalani sau catalanofili rezidenți în străinătate. În acea a treizecea ediție a premiului, pianista și traducătoarea română Lavinia Coman a fost una dintre persoanele premiate pentru implicarea sa în difuzarea culturii catalane în România, și mai ales pentru contribuția sa adusă în mediu muzical atât de ea, cât și de Nicolae Coman.

Această distincție a venit când Lavinia Coman era profesoară emerită la Conservator, deși își continua activitatea de profesor cu ore de pian, cursuri de formare de formatori și coordonarea unui program masteral de dialog cultural și musical. Lavinia Coman, care venise la Barcelona cu discipola sa, tânăra pianistă Ana Maria Ioan, a primit premiul din mâinile vicepreședintelui Parlamentului, Josep Costa, și ale președintelui IPECC, Xavier Tudela. Lavinia Coman și Ana Maria Ioan au atins apoi clapele pianului galben instalat în claustrul Centrului de Arte Santa Mònica, în cadrul evenimentului Versos i urnes/ Versuri și urne, în cadrul căruia a intervenit și poeta româncă Ileana Mălăncioiu, al cărei volum de poezie La vèrtebra se lansa cu această ocazie în traducere catalană.

Un ultim episod de activitate muzicală catalană la Bucarest a mai avut loc în anul 2019, când, de Sant Jordi, s-au lansat traducerile Janei Balacciu Matei Istoria Catalunyei și volumul antologic al lui Marius Torres, Sfinxul din noi. Antologie poetică bilingvă, cu profesorii Joan Ramon Veny și Margarida Prats. Soprana catalană Eulàlia Ara și pianista Lavinia Coman au oferit un repertoriu de piese muzicale inspirate de poemele lui Màrius Torres, pe lângă trei compoziții pentru pian și voce de Torres însuși, scrise în anul 1942; programul a inclus și piese de M. Rosa Ribas, Manuel García Morante și Jordi Vilaprinyó, ca și compoziții de Nicolae Coman pe versuri de poeți români și internaționali.

În ultima vreme, Lavinia Coman s-a concentrat asupra publicării operei poetice și muzicale a lui Nicolae Coman, ca și asupra redactării unei biografii a compozitorului român. Concentrată asupra muncii, viața cuplului Coman a fost transpusă și efectiv în literatură, datorită scriitorului Ramon Solsona. Disset pianos/ Șaptesprezece piane, volum publicat la Proa în anul 2021, este considerat «primul roman catalan […] care pomenește cu un anumit grad de profunzime de această țară [România] și despre poporul său», afirma criticul Joan Josep Isern, lucru de care, afirma Solsona într-un interviu cu periodista Montserrat Serra, «sunt foarte mândru». Mai spunea Solsona, în ziua lansării volumului: «Disset pianos e o carte despre cultură și muzică, scrisă cu dorința de a apropia cele două orașe: Barcelona și București». Și, de asemenea, popoarele lor. Așa cum menționează în secțiunea de mulțumiri finale, Solsona explică acest lucru astfel: «Laviniei Coman […] îi datorez fundalul celei de a doua părți a romanului, căci a trăit – a îndurat – confiscarea casei familiei. […]  Soțul ei, Nicolae Coman, a fost un cunoscut muzicolog și compozitor. Și poet. El s-a aflat la originea personajului fictiv Dumitru Costadinescu. Repet, fictiv, fiindcă Dumitru Costadinescu nu a existat». Catalanofila și traducătoarea Jana Balacciu Matei a publicat traducerea în limba română, Şaptesprezece piane, la câteva luni după apariția versiunii catalane, la editura Meronia.

Conversațiile telefonice – chiar și în ultima vreme tot prin telefonul cu fir – cu Lavinia Coman erau mereu o mică simfonie de veselie, optimism și bucuria reconectării cu prieteni despre care voia în primul rând să știe ce mai fac. Coda finală era rapidă și energică, allegro și presto, în formă de rondo, cu vocea sa ritmată spunând «pa, pa, pa, pa, papapapaaaaa…!», cu rezonanțe ca niște acorduri finale ale solistului în timp ce mâinile sale se pregătesc să părăsească claviatura la finalul concertului. De data aceasta, din nefericire, au sunat ultimele acorduri ale concertului vieții sale. Odihnească-se în pace.

Prin amabilitatea revistei catalane de cultură online Lletres Bàrbares, Prăvălia Culturală publică articolul semnat de Xavier Montoliu Pauli și apărut în numărul 57 din martie 2026 ianuarie în traducerea Mariei Sabina Draga-Alexandru. Originalul în catalană poate fi citit aici.

The post Cu alți ochi contemplă acum Frumusețea, pe care a răspândit-o în jurul cu atâta generozitate. In memoriam Lavinia Coman. «Pa, pa, pa, pa, papapapapapa!» appeared first on Prăvălia Culturală.

Scriitoarea și jurnalista Elena Vlădăreanu (1981) locuiește la București și lucrează la Radio România Cultural, unde realizează partea de ecran dintr-o emisiune de referință dedicată teatrului și cinematografiei: Scena și ecranul. Este o artistă independentă și una dintre cele mai importante voci din poezia românească contemporană. De la debutul său în 2001/2002, a scris șapte volume de poezie. În 2021 a publicat primul său volum de proză, August (București: Editura Nemira). Ca scriitoare de literatură pentru copii, primii ei cititori sunt cele două fiice ale ei. Pregătește un doctorat despre reprezentarea biografică și autobiografică în teatrul românesc. De asemenea, a scris, publicat și i-au fost montate texte dramatice neconvenționale. Majoritatea acestor texte performative au ca punct de plecare experiențe autobiografice ale autoarei și ale persoanelor intervievate în faza de documentare. Angajată în țesătura asociativă în cheie feministă, în 2018 a înființat, împreună cu câteva artiste și scriitoare (Alexandra Turcu, Cătălina Stanislav, Corina Sabău, Liliana Basarab, Ruxandra Ghițescu și, la început, Robert Bălan și Vio Ivanovici), Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei.

Elena Vlădăreanu este invitată pe 11 febrarie 2025 la Festivalul Alcools, dirijat de poetul Andreu Gomila, în Sala Beckett din Barcelona. Împreună cu actriţa catalană, Sílvia Bel, vor citi poezia sa în română şi în varianta tradusă în catalană. Versiunea catalană a interviului a fost publicată în revista digitală Lletres Bàrbares.

Xavier Montoliu Pauli: În majoritatea prezentărilor tale, spui că „trăiești și lucrezi în București”. Este o declarație în favoarea Bucureștiului (adică de-a rămâne în țara ta) sau este o simplă realizare a vieții tale de zi cu zi, cu familia, unde lucrezi şi unde ai un rol ca creatoarea recunoscută?

Elena Vlădăreanu: Cred că nici una, nici alta. Nu m-am gândit niciodată până acum dacă această informație conține și altceva decât informație. Am scris-o prima oară într-un text de prezentare, oferea strict această informație despre mine. Apoi a tot apărut pentru simplul motiv că am luat cu copy-paste prezentarea inițială la care, după caz, am adăugat sau eliminat una-alta. Dacă stau acum să mă gândesc, Bucureștiul e un loc în care mă simt bine, în siguranță, dar nu am dezvoltat, deși sunt de aproape 25 de ani aici, acel gen de legătură solidă cu orașul astfel încât să-l visez. Mereu mă gândesc la asta, de ce visăm, când visăm, doar anumite orașe, mai exact orașul de origine. Sunt plecată de aproape 25 de ani din Medgidia, deci viața mea aici e deja mai lungă decât viața mea acolo, dar tot Medgidia îmi apare în vis. Probabil în loc de București ar putea fi orice alt oraș, deși viața mea e acum aici, aici sunt prietenii mei și ai fetelor mele.

X: Meseria ta actuală este cea de jurnalistă la Radio România Cultural unde ai o emisiune, aș spune zilnică, dedicată lumii teatrului și cinematografiei, Scena și ecranul, atât românească, cât și internațională, unde abordezi tot felul de aspecte de actualitate și urmărești de aproape festivalurile de film din România care, de ceva vreme încoace, au devenit un reper la nivel european. Să vorbim despre cinema: dacă nașterea nouvelle vague în cinematografia românească poate fi plasată la mijlocul anilor ’90, cum au evaluat acești treizeci de ani de cinematografie românească, altfel cunoscută în Barcelona grație ciclului anual al cinematografiei românești organizat de „Filmoteca de Catalunya-ICR Madrid”? Mă refer aici și la colaborările cu festivalurile independente catalane, precum D’A Film Festival.

E: E prima oară când mi se pune o întrebare despre mediul cinematografic românesc. De regulă, eu sunt în poziția de a întreba, asta și pentru că meseria mea are o latură mai degrabă imediată, de prezentare, și mai puțin analitică. Pentru mine, Noul Val Românesc (NVR) începe în primii ani din 2000, cu regizori precum Cristi Puiu, Cristian Nemescu, Radu Muntean, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu. Sigur, anunțați de filmele din anii ’90 ale lui Nae Caranfil (È pericoloso sporgersi, 1993, Asfalt Tango, 1996), dar nu aș coborî totuși data de naștere a noului val românesc în anii ’90. Dacă privesc această perioadă a cinematografiei românești, am într-un fel senzația că ”am fost acolo”. Și chiar am fost – la o proiecție oarecum privată, pentru oameni din presă, a filmului Marfa și banii (r. Cristi Puiu, 2001), film cu care cred că începe Noul Val Românesc. Nu știam foarte multe despre cinematografie atunci, eram foarte tânără, venită din provincie, deci nici filme foarte multe nu văzusem la ora aia, dar era ceva ce recunoșteam în acel film, așa cum, mai târziu, am recunoscut în Furia (r. Radu Muntean, 2002), în Occident (r. Cristian Mungiu, 2002), în Poveste la scara C (r. Cristian Nemescu, 2003): o anumită relație a artistului cu mediul în care se formează, o dorință de a înțelege acest mediu referindu-se mereu la el. De ce recunoșteam asta? Pentru că era o preocupare comună a scriitorilor care au debutat la începutul noului mileniu, dar și a creatorilor de teatru. Eram toți, mai mult sau mai puțin, din aceeași generație (poate nu ca vârstă, ci ca moment al debutului), toți ne poziționam polemic față de ceea ce însemna mainstream în zona artistică, dar și față de sistemele educaționale și de validare, încercam să ne afirmăm și să evoluăm ca independenți. Ce observ este că de câțiva ani, cineaștii români încep să depășească „noul val românesc”. Cred că în prezent am putea spune că asistăm la o perioadă de căutări. Deși încă se fac filme în siajul NVR, se vede, mai ales la cineaștii tineri, care încă sunt studenți la licență sau la masterat la facultățile de film, o dorință de a privi altfel lumea și de a crea noi narațiuni vizuale. Observ un interes pentru reprezentarea în film a poveștilor comunității LGBTQIA+, de exemplu, care erau ca și inexistente în cinematografia românească – am făcut recent o emisiune despre asta, numeri pe degetele de la o mână filmele în care apar tematici legate de minoritățile sexuale. Observ, iar, la anumite filme ale unor cineaști foarte tineri o altă relație cu timpul și cu reprezentarea vizuală a timpului. Încet-încet cred că se îndepărtează de abordarea realistă a duratei – celebra ciorbă românească mâncată în timp real – , îndreptându-se spre ținuturi mult mai poetice, pentru că altele par să fie punctele de interes acum: studiul de personaj, studiul de relație, timpul subiectiv, spațiul. Iar aici am în minte cineaști și cineaste care nu și-au lansat încă primul lor lungmetraj, precum Bogdan Alecsandru, Alma Buhagiar, Teona Galgoțiu, Lucia Chicoș, Alexia Drăgan, Andreea Lăcătuș. Dintre filmele cunoscute internațional, care au fost în festivaluri și care se îndepărtează de estetica NVR, mă gândesc în primul rând la Touch Me Not al Adinei Pintilie (2018, Ursul de Aur la Berlin), care a venit ca o cometă. La fel a și dispărut, nelăsând urme sau urme vizibile deocamdată – un tulburător studiu vizual al intimității și sexualității. Un cineast care mă face curioasă prin libertatea pe care o simt în filmele lui de până acum este Sebastian Mihăilescu, care a debutat cu un fals documentar despre Ceaușescu (Pentru mine tu ești Ceaușescu, 2021), cel mai cuminte dintre filmele lui, dacă pot să zic așa, urmat de două absolut țicnite, greu de plasat, de rezumat, de descris: Mammalia (2023) și Vampiru Zombi (2024). Aștept să văd noul film al Anei Lungu, o cineastă care, la fel, se îndepărtează de NVR printr-o privire amuzată, autoironică și autoreflexivă cu care privește spațiile și viețile private. Filmele lui Radu Jude, un cineast venit din NVR, de care s-a desprins însă rapid, găsind o pistă pe care deocamdată aleargă singur: aceea a unui cinema complex, care se uită spre trecut și spre prezent, care pune întrebări și pune în discuție imaginea și felul în care se poate construi o imagine, care propune moduri de a integra vizual și alte discursuri, cum ar fi teatrul sau literatura. Ruxandra Ghițescu a debutat cu un film (Otto Barbarul, 2020) în care face o introspecție a vârstei adolescenței, a depresiei și a pierderii, iar maniera în care folosește ea imaginea aici vine din altă parte, sigur nu din NVR. NVR a fost o mișcare esențială în cinematografia românească, la fel cum acum este esențial să vedem alt tipuri de discursuri vizuale. 

X: Și, în ceea ce privește teatrul, România este una dintre țările europene de vârf în domeniul dramaturgiei, unde sunt explorate diverse forme de expresie artistică, cu spectacole interactive, teatru documentar etc. Sala Beckett a găzduit acum ceva ani, lectura dramatizată a doi dramaturgi români contemporani: Alina Nelega și Bogdan Georgescu, în cadrul proiectului Fabulamundi Playwriting Europe. Ce tendințe se impun pe scena românească actuală după părerea ta?

E: Aici îmi este oarecum dificil să răspund pentru că îmi lipsește o cunoaștere în profunzime a fenomenului teatral. Faptul că nu pot călători pe cât ar fi nevoie pentru a vedea toate producțiile care mă interesează – din motive personale și profesionale – mă împiedică să am o vedere de ansamblu asupra a ceea ce se întâmplă în teatrul românesc. Am urmărit mai degrabă zona independentă de-a lungul anilor, în ultimii șase-șapte ani concentrându-mă mai ales pe acele spectacole care, într-o formă sau alta, pun în scenă autobiografii și biografii. Îmi permit doar o observație generală: aceea că zona independentă continuă să fie spațiul-laborator, unde au loc experimente, încercări, eșecuri. Artiștii independenți continuă să lucreze mult, spectacolele sunt produse cele mai multe cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național (o linie de finanțare a Ministerului Culturii), ceea ce le și condamnă de multe ori la o existență efemeră. În lipsa unei susțineri constante, multe spectacole mor după cinci reprezentații, pentru că fondurile nu pot acoperi mai mult de atât. Mai observ și că mediul instituționalizat a asimilat de-a lungul timpului nu doar oameni din zona independentă, ci și metode de lucru, discursuri, estetică, asta și datorită faptului că mulți artiști care au debutat și s-au format în mediul neinstituționalizat au ajuns la mijlocul carierei să colaboreze cu teatrele subvenționate.

X: Să trecem acuma la experiența ta ca dramaturgă. În timp ce putem vedea unele dintre lucrările tale pe scena, spune-ne, te rog, și cum s-a născut cercetarea ta teoretică asupra teatrului și care este propunerea ta pentru producțiile tale, în care este perceput un angajament politic și social ferm?

E: Din păcate, spectacole montate pe texte scrise de mine nu se mai joacă din același motiv menționat mai sus: toate sau aproape toate au fost create în regim independent cu o finanțare limitată și limitativă, astfel încât au mai trăit după epuizarea resurselor financiare doar în mod excepțional și datorită câte unui festival sau unui alt proiect independent. E adevărat că nici nu am mai scris pentru teatru în ultimii doi ani. Asta și pentru că am scris mai multe despre teatru. În cercetarea doctorală m-a interesat să combin două aspecte care mă interesau: în primul rând, să vorbesc despre un fenomen pe care l-am văzut născându-se și crescând – mă refer la apariția teatrului documentar în România. Iar în al doilea rând m-a interesat să urmăresc acele producții documentare care au un nucleu biografic sau autobiografic pentru că eu însămi în textele pe care le-am scris pentru teatru am fost interesată de lucrul cu material biografic.  

X: Acum să trecem la debutul tău ca poetă. Ai început să publici poezie, mai întâi în antologii și din 2002, de una singură, cu volume care se situează între autenticitate, realitate și autoficțiune: pagini (Timpul, 2002; Vinea, 2003); fisuri (Pontica, 2003); Europa. zece cântece funerare (Cartea Românească, 2005) și spațiu privat. a handbook  (Cartea Românească, 2009). Cum au fost începuturile tale literare la București, în timp ce învăţai și, mai ales, ce a însemnat așa-numita „generație douămiistă” în poezia românească contemporană din care faci parte ca una din cele mai remarcabile voci?

E: Începuturile au fost grele nu doar ca toate începuturile, ci și pentru că primii ani după 2000 – eu am venit în București în toamna lui 2000 și tot atunci aș putea spune că am început să frecventez mica lume literară din București – erau ani tulburi, grei, post-tranziție îi numim acum, dar atunci nu îi simțeam cu nimic mai buni decât cumpliții ani ’90. Mediul literar era agresiv, toxic; gândindu-mă acum la cenaclurile pe care le frecventam în primii ani de București le văd mai degrabă ca pe niște întâlniri în care eram încurajați să ne sfâșiem unii pe alții, cu cât erai mai agresiv față de creația unui coleg cu atât câștigai mai rapid prestigiu. Era cu câțiva ani buni înainte de apariția rețelelor sociale, înainte ca toată viața noastră să se mute online, deci cred că am prins ultimele întâlniri literare din București. Se mai fac și acum întâlniri, dar sunt mai degrabă benigne, nu au amploarea celor de la începutul anilor 2000, în care cei mai mulți dintre noi ne-am format și am debutat. Cu toată toxicitatea lor, cred că până la urmă, în acel moment, conta să ne strângem într-un loc și să ne citim textele, să vorbim despre ele. Dacă dădeam la o parte pojghița observațiilor de multe ori agresive și neargumentate, acolo am învățat până la urmă să discutăm un text și să ne înțelegem propria literatură. În ceea ce privește sistemul editorial, și aici era o mică junglă: nu era nimic reglementat, nu semnam contracte, de multe ori cărțile erau trase la imprimante de apartament, nu exista distribuție, ne trezeam cu 200 de exemplare (tirajul uzual pentru un volum de poezie în anii 2000) în brațe.

Ca să răspund și la partea a doua a întrebării: când vorbim despre generația 2000, ne referim la scriitori debutați în 2001-2005, cu un nucleu principal format din cei care frecventau cenaclul Fracturi de la Facultatea de Litere a Universității București și cenaclul Euridice condus de profesorul Marin Mincu. De altfel, Marin Mincu, care ne îndemna să scriem și texte teoretice pe care le publica în revista Euridice, este cel care a forțat coagularea acestei generații. Ca trăsături distincte ar fi discursul intimist, descrierea viscerală a mediului și a societății, critica socială, relațiile interumane subminate de pauperitate și de nedreptate socială. Cei mai mulți eram studenți atunci și scriam practic despre viața noastră care era grea, cu primele joburi plătite foarte prost, cu cazări insalubre (prin cămine sau la gazde), cu sentimentul că suntem neînțeleși de cei din generația părinților noștri, profesori sau chiar scriitori. Poate că volumele noastre de debut aveau un aer comun, dar foarte curând acest aer s-a risipit și fiecare și-a urmat propria direcție, unii au renunțat la scris, alții s-au pierdut definitiv.  Dacă e cineva care vrea să afle mai multe despre literatura acestei generații nu ar trebui, zic eu, să rateze primele volume scrise de Marius Ianuș (ezit să îl recomand, pentru că de câțiva ani Ianuș a devenit portavoce a multor idei extremiste și legionare, dar primele lui volume cred că sunt reprezentative pentru anii 2000), Domnica Drumea, Ruxandra Novac, Răzvan Țupa, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Miruna Vlada, Oana Cătălina Ninu, Ștefan Manasia, Dan Coman, Andrei Peniuc, adi urmanov. Peniuc și urmanov propuneau un alt tip de discurs din care, mai târziu, s-au infuzat poeziile scrise de Cosmina Moroșan, Gabi Eftimie, Valentina Chiriță (Val Chimic). Prozatorii generației 2000 sunt Ionuț Chiva, Ioana Baetica, Adrian Schiop. Sper că nu am uitat pe nimeni, mereu ezit să dau nume din această teamă, a omiterii neinteționate. Iar dintre cei debutați imediat după primul val 2000: Cristina Ispas, Vlad Moldovan. 

X: În ultimele tale volume de poezie, continui să abordezi subiecte nu atât de comune în poezie, întotdeauna din punctul de vedere al onestității; titlurile deja o dezvăluie: Non Stress Test (Casa de Pariuri Literare, 2016), Bani. Munca. Timp liber (Nemira, 2017), minunata lume disney (Nemira, 2019). Care sunt interesele tale sociale manifestate în lucrarea ta poetică față de societate, patriarhat…?

E: Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva. Mai degrabă am o temă care mă preocupă, cum se întâmplă acum când sunt preocupată de ecologie, de inteligența artificială, de limbajul generat. Și dacă stau mult timp cu o astfel de idee în minte, la un moment dat tot ceea ce scriu sau citesc sau văd ajunge să fie făcut prin această lentilă. Se întâmplă ca lucrurile pe care le scriu să pară a fi foarte concrete sau foarte legate de prezent, asta și pentru că eu însămi sunt așa, îmi place să știu pe ce lume trăiesc, citesc presa, urmăresc ce se întâmplă în lume.

X: Textele tale, fie ele în proză fie în poezie, sunt destul de narative și, chiar, se întrezărește un aspect performativ – tot la nivelul formal al poeziei. Încotro se îndreaptă această interdisciplinaritate literară sau, cu alte cuvinte, la ce lucrezi în prezent?

E: În prezent îmi definitivez lucrarea de doctorat și asta îmi ocupă tot timpul de câțiva ani încoace. Am în lucru un volum de versuri în care mă interesează să lucrez cu limbajul generat, mă interesează relația om-inteligență artificială, probleme legate de ecologie. Totodată am în lucru și o proză distopică pentru că e un gen care mă atrage și da, îmi doresc ca în 2025 să lucrez la aceste două cărți.

X: Tot pe la începutul anului 2000, trebuie plasate începuturile tale în domeniul jurnalismului făcând cronici literare. Ţin minte de o cronică a ta publicată în 2001 în urma reeditării romanului catalan Piaţa Diamantului, a scritoarei Mercè Rodoreda (1908-1983), apărută la editura Meronia din București în colecţia „Biblioteca de Cultură Catalană” coordonată de Jana Balacciu Matei. Printre altele, ai afirmat că singurătatea era singura identitate a protagonistei feminine dincolo de orice poreclă (Colometa). În această lectură, este deja perceput și angajamentul tău față de literatura de gen…

E: Da, când am intrat în presă, în 2001, obișnuiam să scriu despre cărți. De fapt, scriam despre orice, dar mai ales despre literatură și cărți. Și tocmai apăruse o colecție de literatură catalană, am și făcut cred niște interviuri atunci cu scriitorii traduși care veniseră în România să-și lanseze aceste cărți, mi-a plăcut mult ce am citit atunci. Dar asta se întâmpla în urmă cu aproape 25 de ani, deci nu mai știu mare lucru și nici ce scriam nu îmi mai amintesc. Altfel, da, cred că întotdeauna au fost prezente în scrisul meu literar sau non-literar niște preocupări care inițial erau personale: față de inegalitățile sociale, față de situația fetelor și femeilor etc. Scriam mai degrabă instinctual, ca să zic așa, fără ca aceste preocupări să fie dublate și de o lectură teoretică, de exemplu. Eram feministă fără să am habar ce e ăla feminismul și chiar dezicându-mă, în interviuri, de feminism, pentru că cunoașterea mea atunci era una foarte limitată și reduceam feminismul la discriminări la locul de muncă, de exemplu. Evident că făceam o greșeală cumplită, gândind că dacă mie nu mi s-a întâmplat, discriminarea nu există. La 20 și un pic de ani cred că îmi lipsea răbdarea de a observa și de a analiza ceea ce vedeam, grăbindu-mă să mă exprim despre niște lucruri pe care nu le cunoșteam suficient. În literatură însă lucram instinctual și instinctele, la tinerețe, funcționau bine.

X: Interesul tău de a pune creația feminină la locul ei a condus, în 2018, la înfiinţarea, alături de alte artiste și scriitoare, Premiile Sofia Nădejde. Ne poți spune de unde a venit această inițiativă, cine a fost Sofia Nădejde și, mai ales, ce consecințe a avut organizarea celor cinci gale desfășurate până acum pe scena literară românească?

E: Am ales să dăm proiectului nostru numele uneia dintre primele scriitoare feministe din România. Sofia Nădejde, care a trăit între 1856 și 1946, scria despre situația femeilor, despre importanța educației și a drepturilor egale. O scriitoare extrem de prolifică – a scris poezie, teatru, roman și a publicat constant articole de opinie în revista Contemporanul -, cu orientare socialistă, Sofia Nădejde nu a fost recuperată de regimul comunist, dimpotrivă, uitată de-a binelea. Scrierile sale – publicistica și romanele – au fost reediate după prima ediție a Galei ”Sofia Nădejde” pentru Literatura Scrisă de Femei. În 2019, Maria Cernat și Adina Mocanu au strâns într-un volum mare parte din publicistica Sofiei Nădejde, iar ulterior, editura Publisol a reeditat o parte dintre romanele sale, recontextualizate în prefețe semnate de cercetători contemporani importanți. 

Am început să lucrăm la proiectul ”Sofia Nădejde” în 2018, când am avut și prima ediție a Galei Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei. A fost mai degrabă ceva impulsiv, recunosc, dar dacă nu ar fi fost așa probabil nu ar fi fost deloc. Practic a fost un eveniment cu cca 50 de participanți organizat în trei luni de la zero, inclusiv făcut rost de bani. Până în 2018 nu se organizase încă niciun eveniment public care să fie explicit, în statut, gender oriented. Apăruseră niște cărți cu tematică de gen, niște numere speciale în anumite reviste academice, dar aspectul de gen era abordat mai degrabă discret. Noi am fost destul de agresive și cred că asta a fost bine, pentru că imediat am atras atenția asupra acestui eveniment absolut independent, aproape spontan, stârnind reacții negative virulente, dar și multă susținere. În ziua primei ediții a Galei, care a fost pe 10 decembrie, ne întrebam cu groază dacă va veni totuși cineva. Și a fost sala atât de plină încât au fost oameni care ne-au ascultat de afară. Treptat am crescut acest eveniment astfel încât la ultimele trei ediții, pentru care am și reușit să obținem sprijin de la Administrația Fondului Cultural Național, se apropiase tot mai mult de un micro-festival interdisciplinar: aveam literatură, dar și discuții, teatru, proiecții de film, lecturi de poezie, conferințe. Ultima ediție, cea din 2022, am ținut-o în trei orașe, la Sibiu, Brașov, București. Am vrut să-l păstrăm cumva marginal, să nu fie neapărat mainstream, nu știu cât ne-a ieșit, dar eu continuu să mă refer la el ca la un micro-festival. Cred că cel mai important lucru făcut de „Sofia Nădejde” a fost să arate că se poate. A fost în primul rând un model de management cultural, iar aici chiar cred că a contat că oamenii au avut încredere în noi. În al doilea rând, după prima ediție deja, au început să apară mai multe evenimente gender oriented în mod explicit. În legătură directă sau nu cu proiectul nostru, festivaluri de film importante (precum Les Films de Cannes a Bucarest sau Animest) au alocat spațiu special creațiilor realizate de femei, a început să se vorbească tot mai mult despre femei în literatură și arte într-un mod critic la adresa sistemului și a machismului lumii artistice. Mai sunt multe de făcut, în programa de bacalaureat nu avem încă nicio scriitoare, dar manualele cel puțin cuprind acum și multă literatură scrisă de femei, ceea ce în 2018 se întâmpla mai timid. Am oprit festivalul după ediția din 2022 pentru că deja era prea mult pentru echipa noastră mică. Cerea dedicare totală, doar că fiecare din noi avea o grămadă de alte lucruri de făcut, proiecte, joburi, familie. E și o problemă a liniilor de finanțare: noi, așa mici cum eram, concuram cu festivaluri mari de muzică, teatru sau film și, pentru că nu puteam să sperăm la numere de spectatori similare cu cele de la un festival de muzică sau de film, simțeam nevoia să compensăm prin conținut. Iar ăsta nu poate fi decât un drum direct către burn out pentru cei din echipă. Nu știu cum va fi și dacă va fi un viitor pentru „Sofia Nădejde”. Am păstrat o deschidere către colaborări, am început să construim o bibliotecă „Sofia Nădejde” (care deocamdată este doar un raft în atelierul artistei Liliana Basarab), poate că la un moment dat vom relua și festivalul.

X: Dacă vrei, pentru a termina, spune-ne cum e percepută actualitatea socială și politică din România acum, când au trecut 35 de ani de la căderea regimului comunist. În urmă cu câteva săptămâni, ne-a ajuns vestea despre suspendarea primului tur al alegerilor prezidențiale, o tendință (pe de altă parte, foarte în ton cu restul Europei) către poziții extreme de dreapta, umbra lungă a invaziei lui Putin în Ucraina, atât de prezentă în Moldova, cât şi în România…

E: Da, din păcate observăm în întreaga Europă această revenire a naționalismelor, a extremismelor, a simpatiilor de extremă dreaptă. Nu o să vorbesc acum despre politică pentru că nu mă pricep absolut deloc, dar vreau să scriu ce mi-aș dori să găsesc în programele electorale ale politicienilor și nu găsesc:  preocupare reală față de mediu și soluții concrete pentru reducerea poluării, reciclare, protejarea parcurilor și pădurilor. În ultimii ani, culminând chiar cu ultimele zile din 2024, când au fost puși la pământ ultimii arbori, am asistat cum o parte însemnată din parcul din apropierea casei noastre, în urma retrocedării, a fost supusă, zi și noapte, unui tratament criminal: copaci tăiați, otrăviți, găuriți, tăiați doar puțin cât să se usuce singuri și asta în ciuda protestelor repetate ale oamenilor și, aș zice, cu aprobarea autorităților. Și Poliția, și Garda de Mediu, și Primăria au închis ochii pentru că planurile sunt ca pe locul eliberat de copaci să se construiască un parc de distracții. În condițiile în care Bucureștiul este un oraș extrem de poluat, în care avem nevoie de arbori și verdeață pentru a putea respira, tăiem copaci pentru a lăsa locul unui parc de distracții. Aș vrea să mai văd în programele electorale măsuri concrete și preocupare reală pentru cazurile sociale, de la ajutoarele sociale, care sunt încă umilitor de mici (de exemplu, citesc chiar azi că ajutorul pentru o persoană diagnosticată cu autism este de 500 de lei, echivalentul a 100 de euro, în condițiile în care numai o ședință de terapie urcă spre 300 de lei), la construcția de adăposturi, cantine sociale etc. M-aș bucura ca politicienii să nu se mai folosească de comunitatea LGBTQIA+ după cum bate vântul și să arunce niște praf în ochii electoratului doar pentru câteva voturi în plus, ocolind însă să răspundă concret la ceea ce îi preocupă pe membrii comunității, cum ar fi parteneriatul civil. În continuare simt o falie socială între noi, prin care îmi și explic de altfel succesul pe care unele discursuri extremiste l-au avut în rândul populației. Aceste discursuri s-au propagat mai ales prin intermediul unei platforme unde nu există diferențe de statut între utilizatori, așa cum este Tik Tok, un mediu în care oamenii nu se simt judecați. În timp ce la protestele organizate după primul tur al alegerilor, când pe primul loc a ieșit extremistul de dreapta Călin Georgescu, cei care au luat cuvântul și au ocupat scena au fost numai intelectuali, actori, oameni cu un anumit prestigiu din lumea artistică. Simțeam că asist cum un protest, care este prin natura sa popular, e confiscat și transformat într-un apanaj al elitelor. Nu am o concluzie, o să avem alegeri prezidențiale în primăvară, vom vedea, sunt mai degrabă sceptică decât optimistă, îmi e teamă că majoritatea va alege tot un candidat de dreapta din simplul motiv că ideile naționaliste par seducătoare în vremuri de criză.

X: Mulțumesc frumos, Elena!

E: Mulțumesc mult pentru spațiul și timpul acordate, abia aștept să ne vedem și să ne auzim la Barcelona!

The post Elena Vlădăreanu: „Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva” appeared first on Prăvălia Culturală.

Cum a luat naștere spectacolul Caliban și vrăjitoarea? Ați mai lucrat sub această formă și cu alte actrițe/alți actori din alte teatre naționale sau internaționale?

Mihaela Drăgan: Propunerea a venit din partea teatrului din Craiova, acum un an. Vlad Drăgulescu m-a sunat și mi-a propus să facem Shakespeare în romani, o coproducție între Giuvlipen și Teatrul Național din Craiova. Noi am reușit să obținem o finanțare de la Berlin și să venim să-l facem. Este prima dată când facem o producție cu Teatrul Național din Craiova. Am mai lucrat pe sistemul acesta la Teatrul Evreiesc din București și la Teatrul din Sfântul Gheorghe. Și cu Teatrul Dramaturgilor din București avem două coproducții, numai că ei nu au ansamblu iar, acolo, noi am adus actorii. Dar dacă avem ocazia să lucrăm cu teatre care au ansambluri, da, tot timpul ne place să cooptăm și actorii teatrelor în care lucrăm. Așa s-a întâmplat și în colaborarea cu Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântul Gheorghe. Ne place să lucrăm si cu artiști din afara echipei noastre, pentru că experiențele și perspectivele noastre artistice fiind de cele mai multe ori diferite, tot timpul se produce un schimb relevant pentru ambele părți.

Iulia Colan: Și eu am mai avut colaborări cu alți actori atunci când nu eram angajată Teatrului Național din Craiova și colaboram cu Bucureștiul. De atunci, am fost monogamă. Recunosc că aș încerca să colaborez și-n alte părți sau cu alți actori. La un moment dat, devine rutinar să lucrezi cu aceiași oameni. Chiar acum, în spectacolul Reconstituirea avem doi colegi colaboratori. Evident că e altă prospețime să lucrezi cu oameni noi. 

Anastasia Dade: Mihaela a luat legătura cu mine printr-o profesoară de la facultate căreia îi sunt tare recunoscătoare că m-a recomandat. Când mi-a povestit mai în amănunt despre acest proiect și temele pe care le vom aborda, mi-am zis că e clar că lucrurile de care avem cel mai tare nevoie vin singure înspre noi. Sunt la prima mea colaborare cu un teatru și a fost o bucurie că s-a întâmplat alături de Mihaela, Zita, Nico și Iulia. Nu am simțit o secundă presiunea aceea neplăcută care vine cu începerea unui proiect în teatru, ci mai degrabă un mediu profi însoțit de o relaxare care ne-a permis din prima să fim creative și să vorbim liber. Formula în care suntem este unică, după părerea mea, și de aceea nu pot să spun că am mai experimentat asta până acum.

În plus, în logica dramaturgică se susține sa fie un spectacol bilingv pentru că romani ca limba hegemonică în ficțiunea pe care am propus-o e folosită numai atunci când personajele opresoare vorbesc între ele.

Ce anume te-a inspirat, Mihaela, să adaptezi Furtuna de Shakespeare? De ce această piesă?

Mihaela Drăgan: Atunci când Vlad Drăgulescu ne-a făcut propunerea, ne-a lăsat și mână liberă, să alegem noi ce vrem să facem. De fapt, cred că el se aștepta să facem chiar Shakespeare, sincer vorbind, să fie literalmente Shakespeare tradus în romani și jucat așa. Din păcate, nouă ne-ar fi plăcut să avem mai mult timp de repetiție ca să facem tot spectacolul în limba romani, însă pentru ca în afară de Zita, nimeni din echipă nu vorbește limba, am ajuns la decizia de a fi un spectacol bilingv. În plus, în logica dramaturgică se susține să fie un spectacol bilingv pentru că romani ca limba hegemonică în ficțiunea pe care am propus-o e folosită numai atunci când personajele opresoare vorbesc între ele. Acesta este rolul limbii în spectacol, o trimitere la realitatea istorică în care coloniștii și-au impus propriile limbi în teritoriile pe care le-au invadat. Ceea ce m-a inspirat în alegerea Furtunii, a fost cartea Silviei Federici, Caliban și vrăjitoarea. Femeile, corpul și acumularea primitivă (editura Hecate) și atunci nu am stat pe gânduri. Am rescris complet Furtuna și în noul text care a rezultat cu același titlu ca și cartea lui Federici, apare chestionarea relevanței lui Shakespeare în zilele noastre.

Și cum se potrivește contextului politic și social de astăzi? Cum ai abordat procesul de adaptare a textului original pentru a reflecta teme contemporane? Sau pentru a vizibiliza ceea ce a fost trecut cu vederea?

Mihaela Drăgan: Adaptarea textului Furtunii s-a produs în felul următor: am încercat să păstrez limbajul shakespearian, cel puțin la partea de început, dar pe parcursul desfășurării piesei, mi-am dorit ca personajele să folosească un limbaj cât mai modern, progresist sau politizat. Apariția lui Sycorax mi-am dorit să fie ca a cuiva care vorbește din viitor pentru ca personajul e unul vizionar si merge pe linia conceptului meu de roma futurism în care tehno-vrăjitoarele ne conduc spre o schimbare. Deci, cam acesta a fost procesul de rescriere. A fost mult bazat pe felul în care Shakespeare scrie, am păstrat unele elemente, cum ar fi blestemele pe care Caliban le folosește, sunt cele pe care chiar personajul din piesa lui Shakespeare le utilizează sau felul în care Miranda se exprimă. Am încercat să păstrez din esența personajelor lui Shakespeare, dar să le dezvolt pe parcurs inspirată de textele sau discursurile revoluționarilor ca Malcolm X, Angela Davis sau Ghassan Kanafani.

Una dintre ele a fost cât se poate de personală în ceea ce privește asumarea mea în a-mi înțelege originile, în a-mi „asuma identitatea mea romă”, cum spun și în spectacol.

Au fost provocări întâmpinate în timpul pregătirii spectacolului? Care ar fi acestea? Cum ați lucrat împreună la acest spectacol?

Mihaela Drăgan: Textul a fost aproape scris când ne-am apucat de repetiție, în afară de final pe care îmi place mereu să-l scriu în timpul repetițiilor la un spectacol. Pentru începutul și finalul piesei le-am dat actrițelor teme, să scrie ce reprezintă pentru ele Shakespeare, de ce le place să interpreteze rolurile din piese lui. Mai sunt și cântecele. În afară de cel de la început pe care le-am compus eu, fiecare actriță și-a compus singură momentul de muzică. Cred că ridicasem mai mult de jumătate din piesă când am lucrat finalul. În general, am lucrat destul de bine și organic, chiar surprinzător și pentru mine pentru ca acesta este al doilea spectacol pe care îl regizez și, totuși, m-am simțit tot timpul stăpână pe situație. Iar actrițele au fost foarte bune, au avut încredere în mine și în ce am propus, împreună chiar am coagulat o echipa care a funcționat minunat.

Zita Moldovan: Bineînțeles, provocări sunt mereu și cred că asta e frumusețea creației. Sigur că a fost ceva mai greu pentru că o parte din spectacol se joacă în limba romani, ceea ce nu e ușor atunci când nu știi limba. Eu sunt vorbitoare de romani, dar colegele mele nu sunt și a necesitat timp să se acomodeze cu limba.

Iulia Colan: Provocarea pentru mine a fost lansată din prima, de când m-a sunat Mihaela să-mi propună proiectul. Dar vorbesc despre o provocare pozitivă. Mi s-a părut foarte interesantă propunerea cu inversarea realității. Lucrul cu fetele a fost relaxat. Ne-am înțeles foarte bine și de aceea zic că a contat mult în realizarea a ceea ce ați văzut. Am descoperit niște oameni generoși, lângă care m-am simțit ocrotită. Provocări cu tentă negativă nu aș zice că au fost. Cel puțin, în viziunea mea. 

Anastasia Dade: Au fost mai multe provocări, cum se întâmplă în orice proiect care își propune mult. Una dintre ele a fost cât se poate de personală în ceea ce privește asumarea mea în a-mi înțelege originile, în a-mi „asuma identitatea mea romă”, cum spun și în spectacol. Nu știu foarte multe despre familia mea, despre originile mele. Incertitudinea aceasta m-a făcut să am un fel de sindrom al impostorului care, oricât de neplăcut ar fi fost, m-a ajutat mult în construirea Mirandei, în înțelegerea mai profundă a ei.

În acest spectacol s-a amestecat o dimensiune personală cu cea ficțională. Cum v-ați construit personajele? Au existat momente dificile în abordarea personajului pe care l-ați interpretat?

Iulia Colan: În general, rolurile devin personale pentru mine. Nu am pornit neapărat de la mine în abordarea lui Ariel, dar am ajuns să-i justific unele fapte printr-un filtru personal care-l absolvă într-un fel. Fiecare personaj are dreptatea lui. Depinde de ce parte te situezi. Am ales, ca de fiecare dată, să nu-mi judec personajul, să fiu de partea lui și, spre final, să devin el. Adică să fiu eu. Paradoxal. Acolo există și un monolog personal, din experiența mea proprie. Și replica pe care mi-o asum și acum și cu care voi rămâne e: “nu vreau să fiu câinele nimănui”.

Anastasia Dade: Fără să îmi dau seama, am început să vorbesc despre asta încă de la întrebarea anterioară, ceea ce îmi confirmă că, într-adevăr, personal, aceasta a fost cea mai mare provocare pentru mine în acest proiect. Spectacolul începe cu toate patru fiind noi și atât, ceea ce mi se pare o provocare în sine pentru orice actor, aceea de a se juca pe el însuși. Spectacolul se și termină cu monologul Iuliei spus în aceeași manieră în care începem, adică cât se poate de real și de rupt din convenția teatrală.

Zita Moldovan: Eu joc Prospero și Sycorax și atunci când mi-am construit personajele m-am gândit că cei doi sunt unul și același personaj. Diferențele dintre ei sunt cele legate de principii și acțiuni, dar de multe ori noi, oamenii, suntem duali și există întotdeauna două personaje sau persoane care se duelează în noi. Așa m-am gândit și la Sycorax și Prospero.

Mihaela, știu că ești și actriță. Sunt curioasă de ce nu ai jucat în acest spectacol?

Mihaela Drăgan: Pentru că nu-mi place sa joc în propriile spectacole. Mi se pare așa, o dovadă de ego pe care vreau să o evit. Și pentru că, nu știu, mie mi se pare complicat să fii și înăuntru spectacolului și în afară și să-ți iasă bine actoria și regia. Plus că am senzația că poziția asta și de actor și de regizor în același proiect nu e corectă față de ceilalți actori, pentru că eu le dau indicații lor, iar mie nu îmi dă nimeni indicații. Adică, actrițele trebuie să treacă prin procesul ăsta, în care trebuie să reia o scena de mai multe ori până le iese, proces care câteodată, vine cu multe frustrări, deoarece vezi că nu-ți iese, nu-ți iese, iar încerci, și ai pe cineva din afară care îți spune fix la milimetru ce n-ai făcut bine. Dar tu când faci switch de la regizor la actor, nu ai pe nimeni care să-ți suna unde greșești, știi? Munca actorului din timpul repetițiilor in lucrul la un personaj este un proces vulnerabil pentru actor la care regizorul este martor iar mie, personal, nu mi se pare corect față de celelalte actrițe, switch-ul asta.

Mi se pare de bun augur că oamenii încep să se deschidă și să primească fără prejudecăți adevărurile altor oameni.

Cum ați simțit publicul la Craiova?

Mihaela Drăgan: Reacțiile au fost bune, cele care au ajuns la mine și inclusiv reacțiile din partea comunității rome. Cred că a fost emoționant pentru ei și lansarea cărții, dar și spectacolul, adică chiar s-au simțit reprezentați și ne-am bucurat. În special, pentru că unele teme din piesă sunt clar adresate și comunității. Mi-a plăcut că au venit și foarte mulți tineri. Desigur că există și multe referințe istorice în textul meu pe care probabil nu toată lumea le înțelege. De exemplu, în ultima scenă, după ce Prospero e omorât, e o referință la Revoluția din Haiti, care a pornit fix dintr-un ritual voodoo. A fost prima revoluție de succes și a inspirat și alte revolte ale altor națiuni. Însă, pentru mine, nu e neapărat important ca oamenii să aibă referințele acestea culturale și istorice, adică teatrul are mai multe substraturi, iar tu îl percepi în funcție de unde ești la momentul acela, atunci când vizionezi un spectacol. Ideea este ca povestea și mesajul să ajungă la tine, chiar dacă nu ai contextul istoric.

Zita Moldovan: Am jucat de trei ori doar până acum acest spectacol, de fiecare dată cu sala plină. Asta înseamnă că stârnește interes și asta mă bucură. Reacția publicului este câteodată euforică sau rezervată, depinde de cum primești tu ca spectator tot ce se întâmplă pe scenă și cum rezonezi cu subiectele și temele spectacolului.

Iulia Colan: Reacția publicului a fost extrem de călduroasă, iar publicul mi-a părut realmente curios. Mi se pare de bun augur că oamenii încep să se deschidă și să primească fără prejudecăți adevărurile altor oameni. E semn de evoluție și civilizație.

Shakespeare în romani este o noutate în lumea teatrală și cred că e timpul să avem variante de Shakespeare, de Cehov, de ce nu, și în limba romani.

Aș dori să vă întreb și despre volumul care cuprinde piesa Furtuna de William Shakespeare în limba română și romani, dar și pe cea scrisă de Mihaela Drăgan. Trebuie să menționez aici că traducerea în romani a fost făcută de Norica Costache, iar cea în română de George Volceanov. Mi se pare extraordinar să avem o astfel de ediție, nouă în peisajul românesc. Ce înseamnă pentru voi acest demers?

Anastasia Dade: Vreau doar să spun că mă face să mă simt mândră. Am fost într-un context, la un moment dat, în care se vorbea de spectacolul nostru și cineva a spus: „Nu am reușit să ajung la spectacol, deși îmi doresc mult, dar am citit cartea” și cred că asta spune tot.

Mihaela Drăgan: A fost o propunere venită de la domnul Coande. Cartea încă nu a apărut pe piață, dar poate la toamnă o punem în vânzare. Mi-a plăcut ideea de a avea o carte care să cuprindă Furtuna în limba romani și piesa mea. Mi se pare necesar să fie și textul scris. În plus, mi se pare că colonialismul este o temă despre care noi nu discutăm, nici măcar în cercurile mai progresiste. Cred că în România discursul despre decolonialism, decolonialism cultural sau eurocentrism în artă este destul de incipient și precar. Constat asta și la Berlin, unde performez des, iar publicul, mai familiarizat cu astfel de problematizări, pare să înțeleagă mai bine contextul comparativ cu publicul din România, care nu este atât de expus la acest gen de discurs.

Zita Moldovan: Este foarte important că avem această traducere și că se întâmplă asta pentru prima dată în România. Shakespeare în romani este o noutate în lumea teatrală și cred că e timpul să avem variante de Shakespeare, de Cehov, de ce nu, și în limba romani, într-o nouă viziune și abordare din perspective diverse și inovatoare.

Mai voiam să vă mai întreb ceva legat de scenografie, pentru că mi s-a părut foarte interesantă și puternică vizual. La un moment dat am avut impresia că sunt într-un film. Care este ideea din spate?

Mihaela Drăgan: Mi-a plăcut scenografia. La început, când am vorbit cu Lia Dogaru, scenografa, i-am dat exemplu spațiul din filmul Dogville. Nu mi-am imaginat că ea va face ceva atât de mare. M-am gândit că o să fie ceva mai pe minimal, mai ușor de transportat în turneu. Însă aici nu m-am băgat, am lăsat-o pe ea și a făcut ceva grandios. Da, mi-a plăcut conceptul. Eu doar i-am propus să avem harta în care să fie din nou o reinterpretare o rescriere geografică și am folosit o una colonialistă, nu mai știu, de pe la 1800 și ceva, iar apoi am reașezat națiunile în funcție de puterea lor.

Și în încheiere, îmi puteți spune ce planuri aveți în următoarea perioadă?

Iulia Colan: Momentan mă pregătesc de premiera la spectacolul Reconstituirea în regia Catincăi Drăgănescu, proiect început a doua zi după premiera  Caliban și Vrăjitoarea, cu trupa Giuvlipen, după care aștept o vacanță binemeritată, zic eu.

Anastasia Dade: Îmi doresc să mă implic în proiecte cu teme sociale relevante, o să încep un proiect în acest sens, dar încă nu simt că pot împărtăși prea multe. Pot spune doar că sunt entuziasmată și este tot un proiect care s-a potrivit să fie pentru și pe sufletul meu.

Zita Moldovan: Ne dorim, în viitor, să facem un turneu național și internațional, dacă se poate, cu Caliban și Vrăjitoarea. Mai avem și proiecte personale pe care trebuie să le ducem la bun sfârșit. Eu creez și haine cu influențe romani (Loly se numește brandul meu și înseamnă „roșie” în limba romani), de aceea am și realizat costumele din spectacol împreună cu Adelina Galiceanu. Ne dorim, sigur, și un spațiu cultural al nostru. Un teatru rom de stat ar fi ceea ce ne lipsește acum. De asemenea, vrem să facem noi spectacole și am pus ochii și pe Cehov, dar încă suntem în faza de documentare, deci nu pot spune prea multe despre asta.

Mihaela Drăgan: Următorul plan este sa avem un turneu național si unul internațional cu spectacolul. În Ungaria și Italia, e deja confirmat ca vom juca.

Fotografii de Cosmin “Kleiner” Stoian

The post Caliban și vrăjitoarea: Ideea este ca povestea și mesajul să ajungă la tine, chiar dacă nu ai contextul istoric appeared first on Prăvălia Culturală.

15 aprilie 2024, ora 18:10, biblioteca Jaume Fuster, în inima Barcelonei. Un șir de zeci de oameni așteaptă curioși, în jur se aud dialoguri preponderent în catalană, întretăiate de câteva replici în limba română. Cu prilejul zilei de Sf. Gheorghe (Diada de Sant Jordi, 23 aprilie), o sărbătoare prăznuită în Catalonia cu mare fast prin cărți și trandafiri, sunt organizate dialoguri cu scriitori apreciați, pentru a-i aduce mai aproape de public. Și ce ocazie ar putea fi mai potrivită pentru o astfel de întâlnire decât lansarea unei noi traduceri? Vorbim despre volumul Dietaris 1990-2017. Una tria [Jurnale 1990-2017. O selecție; 500 de pagini], publicat la Editura „Lleonard Muntaner”, ce conține fragmente din cele patru volume din jurnalul scriitorului român Mircea Cărtărescu, selectate și traduse în limba catalană de Xavier Montoliu Pauli. O parte din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, publicat în România la editura Humanitas, vede astfel lumina tiparului pentru a doua oară în afara țării, după Suedia (2011), ajungând la îndemâna publicului din Catalonia în limba catalană, care este, după cum spune scriitorul, „una din cele mai minunate limbi” și „o perlă a limbilor romanice”. 

Xavier Montoliu, un iubitor al limbii și literaturii române și un bun cunoscător al lui Cărtărescu, oferă cititorilor catalani o parte din viața, opera și gândurile scriitorului român, dialogurile sale cu sine. Este o antologie în care cititorii vor descoperi, pe lângă experiențele personale, visele, temerile, angoasele lui Cărtărescu, și o panoramă a lumii literare și culturale din România acelor vremuri: cronici de spectacole, muzee, filme, piese de teatru.

Jurnalul, publicat de-a lungul anilor în patru volume, este o piesă unică și a fost dat spre tipar de autor ca atare, așa cum a și fost scris, fără ștersături, fără adăugiri, într-o sinceritate totală față de sine. După cum mărturisește scriitorul, încă de la primele pagini și până în prezent, jurnalul a fost scris de mână în caiete dintre cele mai banale: în zilele noastre, în epoca vitezei, scrisul de mână e un prilej de reflexie, de analiză, de ieșire din timpul care trece în mod implacabil, pentru că „literatura este o artă a lentoarei”. Jurnalul este, conform mărturiei autorului, „un alt roman al meu” și, în același timp, un model 3D al său. Scris de-a lungul a peste 50 de ani, Jurnalul lui Mircea Cărtărescu este unul din cele mai îndelungate jurnale din literatura română, un fel de copac cu rol de coloană vertebrală pentru scrierile autorului, care își au toate nucleul în acest Jurnal. Este un fel de coloană a infinitului, care îi permite scriitorului să se îndepărteze de sine și să exploreze, pentru ca apoi să se întoarcă tot la sine.

Cei prezenți în sală, în jur de 240 de persoane, atât cititori pasionați de scrierile lui Cărtărescu, cât și iubitori de literatură aflați la prima întâlnire literară cu scriitorul, au prilejul să afle nu doar povești din culisele scrierii Jurnalului, această „a doua piele” a autorului, dar și relatări din experiența sa și viziunea lui despre literatură. În sala plină, discuția se prelungește sub moderarea lui D. Sam Abrams, cel care semnează prefața traducerii publicate în limba catalană. Fin cunoscător al lui Cărtărescu și al literaturii române, reușește să identifice și să adreseze întrebările care captivează cel mai mult și stârnesc interesul audienței. Dialogul, desfășurat în limbile catalană și română, a fost posibil datorită interpretei Denisei Doba, profesoară de limbi străine.

După un dialog cu publicul, urmează și sesiunea de autografe, moment în care mulțimea venită să urmărească schimbul de replici se regrupează ordonat în fața scenei. Rând pe rând, toți cei prezenți sunt întâmpinați de Mircea Cărtărescu și Xavier Montoliu, iar discuțiile capătă un ton și mai personal. Ultima semnătură, ultimele mulțumiri, ultimele felicitări și cuvinte de laudă se pronunță după închiderea bibliotecii, devenită pentru o seară nu doar templu al cunoașterii, ci și al conexiunii umane alimentate de pasiunea comună pentru literatură în general și pentru literatura română, în special.

Xavier Montoliu nu este la prima aventură prin comorile literaturii române. A mai tradus și publicat în limba catalană, printre altele, volume de poezie și proză din Marin Sorescu, Nichita Stănescu și mulți alții. Este și pionierul traducerilor lui Cărtărescu în limba catalană, primul volum publicat fiind Per què ens estimem les dones (2016), traducerea romanului De ce iubim femeile. Ulterior, în 2018, a mai publicat RES. Poemes (1988-1992), traducerea volumului de versuri Nimic. În comunitatea literară catalană este recunoscut ca fiind unul dintre principalii ambasadori ai limbii și culturii române pe meleagurile catalane. Cu siguranță că publicarea volumului Dietaris 1990-2017. Una tria va contribui la consolidarea poziției literaturii române în peisajul literar catalan.

DENISA BERBECE a terminat Masteratul European pentru Formarea Interpreților de Conferință de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.

The post Un Sant Jordi românesc la Barcelona: Mircea Cărtărescu lansează o antologie a jurnalelor sale traduse în limba catalană appeared first on Prăvălia Culturală.

Pe 12 aprilie 2024, a avut loc la Barcelona cea de-a XXXV-a Ediție a Premiilor Josep Maria Batista i Roca – Memorial Enric Garriga Trullos decernate de Institutul de Promovare Externă a Culturii Catalane în fiecare an unui număr de zece catalanofili.

Printre premiații corespunzători anului 2023 s-a aflat și Lectoratul de Catalană din Cadrul Departamentului de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.

Premiul a fost ridicat, în numele Lectoratului, de Elena Ciutescu, doctor în lingvistică (titlu obținut la Universitatea Autonomă din Barcelona) și licențiată în Filologie Engleză-Catalană la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, unde în prezent predă limba catalană în calitate de colaborator. A fost însoțită la eveniment de primul lector de catalană al Universității din București, Xavier Montoliu Pauli, în prezent traducător literar din română în catalană.

Institutul IPECC a oferit celor prezenți o broșură conținând biografiile celor premiați. Traducerea  biografiei Lectoratului din catalană în română a fost realizată de Mioara Angheluță.

Lectoratul de limba catalană – Universitatea din București

Predarea limbii catalane la Universitatea din București a început în anul universitar 1992-1993, printr-un acord de colaborare între Guvernul Cataloniei și Facultatea de Limbi și Literaturi Străine care, la cererea Departamentului de Limbi Romanice de atunci, a înglobat Lectoratul de Catalană, cu scopul de a adăuga această limbă în oferta adresată studenților. Mai târziu, în urma creării Institutului Ramon Llull, Universitatea din București a semnat un acord care să garanteze prezența studiilor catalane în instituție.

Până în prezent, Departamentul de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă (conform denumirii actuale) a primit șapte lectori din tot teritoriul lingvistic catalan, fapt care ilustrează unitatea acestei limbi romanice. 

În anul universitar 2022-2023 s-au sărbătorit 30 de ani de la înființarea Lectoratului de Limbă Catalană, unic în întregul sistem universitar românesc.

Este de menționat că în a doua jumătate a secolului al XX-lea, interesul față de studiul limbii catalane se manifestă și în alte centre, precum Institutul de Lingvistică din București în cadrul studiilor romanice, implicând specialiști români și catalani. Astfel, în anul 1978 a fost inaugurat un curs opțional conținând o componentă teoretică și una practică în urma căruia a fost publicat volumul Limba catalană: fonologie, morfologie, vocabular (Universitatea din București, Institutul de Lingvistică din București, 1980) scris de Liliana Macarie.

În primii ani ai Lectoratului, predarea catalanei a făcut obiectul unui curs facultativ. La începutul secolului XXI, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și-a extins oferta de specializări lingvistice și literare, mai întâi prin crearea programului de Limbi Moderne Aplicate (2002-2003), iar apoi a programului de Traducere-Interpretare (2004-2005), în care catalana se putea studia ca limba a treia.

O dată cu introducerea Planului Bologna, o altă etapă importantă a fost includerea limbii catalane în studiile de licență ca specializare filologică B, fapt cu adevărat excepțional în spațiul est-european. Acest program organizează o sesiune de admitere o dată la doi ani, astfel încât în anul universitar 2023-2024 s-a ajuns la cea de-a zecea promoție.

ARACIS, Agenția Română pentru Asigurarea Calității Învățământului Superior din cadrul Ministerului Educației din România, garant al calității programelor de studiu, a confirmat prezența limbii catalane în planul curricular al Facultății de Limbi și Literaturi Străine.

Lectoratul de catalană reunește atât profesori români și străini, cât și studenți români și străini interesați să învețe catalana în diferite scopuri profesionale (predare, traducere legalizată, traducere literară etc.) sau cadre universitare cu un doctorat în filologie catalană sau care și-au continuat studiile de masterat în centre catalane.

De-a lungul celor treizeci de ani, Lectoratul a organizat – împreună cu instituții catalane sau românești – conferințe universitare, evenimente informative, concerte de muzică, prezentări de traduceri și proiecții cinematografice catalane, destinate studenților și publicului român interesat de cultura catalană. De asemenea, au fost încheiate acorduri Erasmus cu universități catalane, iar sala 316 a Departamentului, care găzduiește biblioteca fondului de carte în limba catalană, a primit numele de Ramon Llull. Ca repere academice trebuie menționată organizarea primului colocviu internațional de studii și traduceri catalane intitulat „Limbi și culturi în contact: catalana și Europa de azi. Dialoguri culturale prin traduceri literare” în 2015; Seminarul Internațional Ramon Llull, în 2016 și, în cele din urmă, cea de-a XVIII-a ediție a Colocviului Internațional de Limbă și Literatură Catalană din anul 2018, sub egida AILLC – Asociația Internațională de Limbă și Literatură Catalană. Comunicările celor două congrese au fost reunite în două volume de lucrări publicate de Universitatea din București (2018) și Institutul de Studii Catalane (2021). Este de amintit și publicarea în 2012 a volumului de Gramatică Catalană la Editura Universității din București cu o prezentare a structurii gramaticale a acestei limbi.

În continuare se află lista celor implicați direct în predarea limbii catalane și în consolidarea lectoratului la Universitatea din București (în ordine alfabetică): Mioara Adelina ANGHELUȚĂ, Jana BALACCIU MATEI, Oana-Dana BALAȘ, Jordi Joan CASSANY BATES, Mianda CIOBA, Elena CIUTESCU, Maria Sabina DRAGA ALEXANDRU, Glòria ROIG, Neus LANGA CHORDÁ, Joan LLINÀS SUAU, Coman LUPU, Xavier MONTOLIU PAULI, Víctor PEÑA IRLES, Sanda REINHEIMER RÎPEANU și Jordi SANTIAGO PUCHADES.

Premiul memorial Josep Maria Batista i Roca – Enric Garriga Trullols 2023 este dedicat tuturor acestora și în special tuturor studenților de la limba catalană. Acordarea acestei distincții Centrului de Studii Catalane al Universității din București transformă în realitatea o cugetare a marelui filolog Pompeu Fabra: „Niciodată nu trebuie să ne uităm datoria și nici să ne pierdem speranța”. Mai multe informații despre predarea limbii catalane în România puteți afla aici.

The post Lectoratul de catalană al Universității din București, premiat de Institutul IPECC din Barcelona pentru parcursul academic și cultural de treizeci de ani appeared first on Prăvălia Culturală.

Când privim monumente și opere de artă rătăcite, deteriorate sau pur și simplu îmbătrânite de trecerea timpului, ne imaginăm adesea cum trebuie să le fi văzut contemporanii în vremea când au fost ridicate sau create. Mulțumită muncii delicate, precise și discrete a conservatorilor și restauratorilor de artă, putem să ne apropiem de operele restaurate și să ne bucurăm de ele la apogeul splendorii de odinioară.

În acest sens, putem felicita eforturile Centrului pentru Restaurarea Patrimoniului Mobil al Cataloniei (CRBMC) al Ministerului Culturii al Guvernului Cataloniei, cu sediul în Valldoreix, lângă Barcelona, care a dus la bun sfârșit, în cazul despre care vorbim, restaurarea meticuloasă a crucii românești care se afla inițial în grădina din jurul pavilionului românesc de la Expoziția Internațională de la Barcelona din anul 1929.

Pavilionul a fost inaugurat la începutul lui octombrie 1929, în prezența regilor Alfonso XIII și Victoria Eugenia, a ministrului Industriei și Comerțului Virgil Madgearu, a consulului general al României la Barcelona, catalanul Salvador Bonet i Marsillach, și a altor autorități.

Pentru toți cei care vor să vină s-o admire, această cruce (mai precis o troiță, pe numele ei românesc) a fost repusă, mulțumită administrării Ministerului Președinției din Guvernul Cataloniei, recent, la locul ei din grădinile Palatului Regal din Pedralbes, Barcelona – amplasarea ei inițială când, după încheierea Expoziției Internaționale în 1930, la inițiativa statului român, i-a fost oferită regelui Alfonso XIII pentru a fi instalată acolo.

Este vorba de un obiect din lemn de stejar în formă de cruce latină, de 4 metri înălțime și 1,30 metri lățime, care are la  bază o bancă, și ea de lemn. Crucea, după cum se poate vedea din fotografie, este încoronată de un acoperiș conic de șindrilă de lemn, tipic caselor tradiționale românești. Partea frontală a crucii este decorată cu diverse motive circulare și geometrice, iar la intersecția brațelor este sculptat chipul lui Hristos.

Plenul Municipalității Barcelonei, prin intermediul Consiliului Plenar al Districtului Les Corts, a aprobat în anul 2000 încadrarea acestei troițe ca bun cultural de interes local, ceea ce îi garantează protecția patrimonială.

La Expoziția Internațională de la Barcelona din 1929, România a avut un pavilion propriu, situat în actualul Complex Olimpic. Pavilionul, construit și demontat la București, a fost transportat la Barcelona cu un tren compus din 17 vagoane, împreună cu toate piesele care urmau a fi expuse în interior, pentru a prezenta și a difuza progresele industriale din domeniul exploatărilor miniere și petroliere, cele mai noi creații artistice ale pictorilor „impresionismului românesc” și patrimoniul cultural care cuprindea o colecție importantă de artă populară (țesături, costume tradiționale, ceramică și covoare), o mostră din producția editorială a universităților românești, o colecție de icoane și alte obiecte.

În grădinile care înconjurau pavilionul românesc s-au instalat două sculpturi: pe o stâncă, bustul de bronz al lui Mihai Eminescu (1850-1889), opera sculptorului Oscar Han, și, în lateral, o troiță de lemn proiectată de arhitectul Victor G. Ştefănescu. Cele două piese contribuiau la evidențierea reprezentării simbolice a identității românești ca reafirmare a nașterii noului stat român, după Primul Război Mondial: pe de o parte, simbologia culturală, prin intermediul efigiei lui Mihai Eminescu, poetul de căpătâi al romantismului românesc, care își are echivalentul în Catalonia în persoana poetului Jacint Verdaguer, contemporanul său; pe de alta, imaginea crucii, simbol al credinței tradiționale și a confesiunii creștin-ortodoxe a poporului român.

Jurnalista Rosario Català (pseudonimul autoarei Anna Murià) consemna astfel, în Diario Oficial de la Exposición (din 12 octombrie 1929), cuvintele comisarului pavilionului, Alexandru Tzigara-Samurcaș: „În Oltenia și mai ales în Muntenia, călătorul rămâne uimit la vederea crucilor de lemn întâlnite de-a lungul drumurilor, care întretaie zarea cu silueta lor zveltă și mândră”. Troițele au fost și sunt un simbol al practicii religioase populare; oricine călătorește nu doar în regiunile menționate din România, ci și în restul țării și în Republica Moldova, va fi în continuare surprins să le găsească la răscruci de drumuri, la capete de pod sau la intrările și ieșirile din sate, cu o funcție similară cu cea a crucilor de hotar catalane; unele pot avea chiar mici construcții înconjurătoare, de pildă bănci pentru odihnă, sau pot fi protejate de mici acoperișuri. Frumusețea acestor cruci stă în caracterul lor efemer, în materialul lor (lemnul) și în faptul că meșterii care le-au făurit de-a lungul timpului nu aveau o intenție propriu-zis artistică, ci una ritualică.

Pentru promovarea culturii și a artei, în România și în Republica Moldova se sărbătorește în fiecare an, pe 15 ianuarie, data nașterii lui Mihai Eminescu, Ziua Culturii Naționale. Pe lângă producția cinematografică fascinantă și noile opere literare de limbă română, traduceri din autori clasici și contemporani, care apropie tot mai mult cultura românească de a noastră, cea catalană, recuperarea acestui obiect de artă, exemplar unic în Catalonia, contribuie și ea la cunoașterea, conservarea și difuziunea patrimoniului românesc.

Prin amabilitatea revistei catalane de cultură online Núvol, Prăvălia Culturală publică articolul de mai jos, semnat de Xavier Montoliu Pauli și apărut anul acesta pe 15 ianuarie, în onoarea Zilei Culturii Naționale române, în traducerea Ancăi Bărbulescu. Originalul în catalană poate fi citit aici.

The post Troița românească din grădinile Palatului Regal Pedralbes din Barcelona appeared first on Prăvălia Culturală.

ELIZA BIȚĂ locuiește și lucrează în București, unde practică scrisul mai mult ca pe un hobby sau o terapie. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București (franceză-engleză) în anul 2000, iar de atunci a lucrat timp de 12 ani ca traducătoare și timp de 5 ani ca profesoară în sistemul de învățământ public. În prezent, este doctorandă în literatură comparată la Universitatea din Craiova, cu o teza despre duble identități culturale, interes manifestat și în acest text.

La 17 ani și jumătate, copil fiind încă, venise din Tallinn la Craiova, a învățat limba, s-a asemuit mereu cu femeile răpite din Asia de turci, iar din Tallinn își amintea acum, în vara lui ‘90, ca-ntr-un vis pastelat, strada ei de la periferie, cu ateliere de meșteșugari rămase din Evul Mediu, strada școlii, a liceului, mărginită de platanii maiestuoși, malul mării, cu focuri de tabără săltând pe ritmuri de chitară la solstițiul de vară, de Jaanipäev. Și chipul lui Marc printre limbile de foc. Dar și plimbările lor în noaptea solstițiului prin pădure, după ferigi și licurici, întrecându-se cu celelalte cupluri din grup.

Iar când revine după 60 de ani, într-o excursie prin toată Rusia, Ucraina, Chișinău și Estonia, vede Tallinnul preț de două zile, nu găsește pe țărm locul ei preferat, orașul e schimbat, modernizat, cosmopolit în alt mod, mai greu de înțeles pentru ea, după o viață sub dictatură.

Își dă seama ca viața ei e în România acum, s-a naturalizat. Își amintește mai viu doar drumul spre liceu, trecând pe lângă cel de muzică unde la admitere părinții își implorau copiii să mai muște o dată din sendviș înainte s-o zbughească la examen și îi îmbrățișau urându-le succes, lucru care o emoționa în mod straniu, căci avea și ea un văr de la țară pianist, școlit acolo și un nepoțel rrom premiant la vioară, care tot acolo învăța.

Comunicase mereu cu cerul, cu marea, cu orice apă, căci valurile sprințare sau senzuale erau ca norii de-a pururi curgători și ambele îi oglindeau sufletul. În București lumea nu cunoștea aceste taine. Doar la Dunăre se simțise cumva ca în lungile nopți albe de pe malurile Nevei, cu colegii de liceu, sau în verile magic suspendate în timp în care hălăduia cu cortul prin munții îmblăniți cu verdeață de lângă Vilnius, cu rudele lituaniene pe care le vedea o dată la 2 sau 3 ani – niște foști munți tociți, acum biete dealuri.

Dar se împrietenise de câțiva ani cu copacii din Cișmigiu și cu numele străzilor încărcate de istorie.

– Iarna in parc vedeai tot ce au copacii pe sub frunze, îi spune acum fetiței din Craiova care se apropiase de ea în excursie, aflând că e estonă. Și printre spuse i se strecoară frânturi de gânduri ce o inundă acum într-o avalanșă de neoprit.

Siluetele lor bizare ca niște fantome încremenite în timp de o baghetă magică pe cerul de un albastru intens. Ciudate ființe copacii, îmi spuneam: noi ne dezbrăcăm vara, ei iarna.  (Gândurile și dialogul cu Andreea se întrepătrund, ordonate cinematografic.)

Scheletele golașe, dansând tineresc si sprințar prin văzduh, ori gârbovite de vârstă, se proiectau în neant, strigăte înghețate – primele, sau răsuflări vlăguite, suratele mai în vârstă, care mai șugubăț, care debusolat, încă neștiindu-și calea. Ei au fost printre primii pictați.

Acum, înapoi în orașul copilăriei si adolescenței sale, hoinărea pe străduțe înguste și încovoiate din care nu mai recunoștea decât o turlă, sau câte o giruetă în formă de cocoș trâmbițând punctele cardinale în cele patru zări, sau ici-colo un petec de Mare Baltică în capătul străzii, unduindu-se și salutând-o timid ca printr-un hublou. Revede cu ochii minții drumul de acasă spre școală, mai apoi spre liceu, prin parcuri cu veverițe și lebede.

Dar nu, Tallinnul nu mai e cel pe care-l știa ea, nici cel care o cunoștea și i se deschidea înainte ca sufletul unui prieten, era acum străină și pentru el, din fericire, doar pentru două zile, nu cum fusese în România, toată viața. Acolo era estonă, iar aici, acum, româncă. Parc-o auzea și azi pe Katia, vecina slovacă din curtea în care a crescut.

-Larissaaa! Larissa! vino repedeee jos! Si voi, tanti Magdolna si nene Iosif!

-Ce eee?

-Au adus înghețată în centru! hai cu mine, Lari, repedeee!

A fost prima mea coadă: aveam 5 sau 6 ani și vecina cu care împărțeam curtea și fiecare zi de vacanță, de multe ori și mesele lor modeste gătite pe lampa cu gaz, mă aștepta jos, nerăbdătoare să cumpărăm împreună înghețată Polar. Alergăm noi cu sufletul la gură spre Casa albă, unde se adunase deja tot orașul la coadă. Norocoșilor din față li se împărțeau înghețatele paralelipidice în ambalaj de hârtie albă din cutii maro de carton. Am stat și noi la coadă, povestind una-alta ca de obicei și ne-am trezit în față deodată, cu câte o înghețată în mână. Ni s-a părut cel mai grozav lucru de pe pământ. Mâncam doar la cofetărie uneori. De făcut în casă nu putea fi vorba, cu frigiderul rusesc fără congelator și doar câteva rafturi cu grilaj pe care-l aveam fiecare din noi acasă.

Mă leagă încă atât de multe de acest oraș cu ziduri palide, ce par să ascundă inimi palpitânde… aici am crezut prima data că iubesc, am iubit puțin, dar puternic fără s-o știu, am fost dezamăgită, mândră, asurzitor de fericită de zeci și sute de ori  și tot acest tumult de emoții neîncăpător de explozive și gânduri prețioase, totuși, s-au pierdut undeva, au dispărut ca niște nori în lumina boreală, sau ca baloanele pe care le lansam cu prietenii în cea mai lungă zi din an, închizând în ele gânduri și vise și petrecându-le cu privirea până se pierdeau, hăăt, în zarea Finlandei. Mult timp am crezut că cineva le primește pe țărmul de vizavi, le desface și îmi împrăștie toate visele și speranțele prin aer, ca-n benzile desenate, iar ele se unesc cu alte baloane, ce închid gândurile finlandezilor și formează dialoguri în două limbi. Erau și versuri în baloanele noastre, tot ce ne trecea prin cap, lângă focul de tabără, cu corzile chitării tremurându-ne printre buricele degetelor, că toți voiam să cântăm și la chitară și o treceam pe rând de la unul la altul, să dăm tonul câte unui nou cântec.

Și totuși, dacă-și plimba arătătorul pe conturul câte unei crăpături în alba tencuială a zidurilor medievale, parcă ghicea în adânc răcoarea și zefirul de libertate ce-i dezmierdaseră fruntea, orașul o recunoștea, îi păstrase chiar mici întâmplări din acele zeci de ani, Marea continua să depună pe țărm cuvinte finlandeze și, mângâindu-i glezna, se retrăgea cu deferență, căci ghicea înlăuntru-i copilul de nedomesticit, întors acasă după o rătăcire forțată. Așa că se lăsă în voia simțurilor câteva ore, plutind pe stradelle, între cuburile aleilor și norii sugrumați de înaltele ziduri cu rufe la uscat.

Și acum tot în public își usca lumea rufele? Unde erau pudoarea și teama de publicitate a balticilor? Nu locuise într-o asemenea clădire, dar își imaginase mereu cum copiii comunicau de la un geam la altul sau chiar în interiorul clădirii, prin țevi și calorifere, în alfabete inventate de ei, îi invidia, căci ea crescuse într-o casă la periferie și nu putea comunica în secret cu nimeni, decât cu cărțile și, rareori, câte un bloc notes folosit pe post de jurnal și singur prieten.

Iubea și acum cărțile. Ca pe niște prieteni din copilărie. Așa de mult încât, dacă ele sufereau, suferea și ea. Le oblojea rănile, le mângâia să le aline durerea, pe cele cu care-și împărțise copilăria, dar, ca o mamă, le compătimea si pe suratele rănite.

Iubea hârtia, ca multe alte lucruri fragile, volatile.

Și nu conștientiză asta decât târziu în viață, când dragostea pentru trecut apăru ca un blestem, iar cea pentru lucruri volatile își făcu încet-încet apariția, dar nu la fel de pregnant ca iubirea de slova scrisă pe hârtie.

Mai cunoscuse oameni care își idolatrizau trecutul, dar manifestările lor îi păreau bolnăvicioase, îi provocau repulsie, nicidecum o tandră fraternitate, empatia la care te-ai fi așteptat față de un seamăn.

Acelea erau rezervate obiectelor iubite, acei bieți soldați rămași schilodiți în urma răfuielii nesfârșite cu timpul nemilos.

Dacă le rătăcea, suferea ca o mamă care știe că orice i se poate întâmpla copilului aflat departe de ochiul ei grijuliu. Asta o și atrăsese la Ovidiu, dragostea pentru cărți, căci el era bibliotecar în Craiova și se cunoscuseră la o lansare de carte la Tallinn. Prima ei iubire fusese însă Marc, colegul de clasă pe care îl știa de la 7 ani, care îi devenise primul prieten, la 14, și de care se despărțise la 17 dintr-o copilărie. Nu încetase niciodată să-l iubească, își dădea seama acum, revăzând Tallinnul, cel înțesat de umbre ale ei în diverse etape ale copilăriei și adolescenței, năpădită de cutare sau cutare sentiment, mereu prea apăsător, ca văzduhul de plumb topit de peste mare. Umbre pe care acum le-ar fi temperat, lăudat, încurajat, dar și sfătuit în diverse direcții.

Iar lui Ovidiu nu păruse să-i pese de dorurile ei când o răpise, ca un sultan, s-o ducă însă într-un oraș cu mult mai dezagreabil și oferindu-i o viață incomparabil mai grea.

Cert e că și ea își ținuse iubirea pentru Marc la loc sigur și o scotea periodic la lumină, ca pe un valoros trofeu de sticlă în culori fascinante, să-i soarbă cu nesaț frumusețea și mireasma îmbătătoare, căci pe ea ca și pe cărțile și amintirile ce-i populau acum casa, se sprijinea siguranța ei. Erau rădăcinile fără de care s-ar fi dezintegrat în neantul din jur, în care nu recunoștea nimic al ei. Și hârtia, doar slova scrisă pe acest suport fragil avea valoare in ochii ei. Scrisorile familiei… Rare ca vizitele lui după ce se întorsese în Danemarca, la părinți, la 16 ani, ca spuma valurilor ce au atins o clipă țărmul, amintiri, emoții, sentimente, toate erau la fel de prețioase ca și cărțile tipărite citite în copilărie și neuitate de atunci, dar imprimate pe vecie în minte.

Această iubire crescuse cu ea de la 13 ani, îmbrățișând-o ca ea pe el în acele momente neprețuite, sau ca iedera unele case sau pomi toleranți.

Iar 17 ani, când a plecat, era tot o vârstă a copilăriei, în cazul său.

Se mai atașase și de alte lucruri, dar tot cărțile, Marc și amintirile dragi erau pe primul loc.

Aceste elemente prețioase erau toate bucăți împrăștiate din sufletul ei, fără de care nu era ea însăși, asta e explicația. Fără cărți, fără iubirea pentru Marc, fără cutare sau cutare amintire care-i însuflețea in ochii minții o fâșie proaspătă și revigorantă din minunații ani lăsați în urmă, nu putea trăi cu acest puzzle – identitatea ei, incomplet.

Căsnicia ei fusese lipsită de iubire, și tocmai din această relație i se născuseră cei trei copii. De iubire așa cum o concepea ca fiind reală.

Sigur, îl iubise și pe Ovidiu, în alt fel, ca pe purtătorul unui nume de poet exilat, care îi amintea de briza mării prietene, ca pe un prieten devotat acelorași vajnici soldați împotriva timpului. Acum, era liberă.

Brusc, o săgetă o idee nebunească:

-Ce-ar fi să dau peste Marc acum, bătrân gârbovit, cum o fi, dar plin de umor, sfătoșenie și înțelepciune? Sau cum l-o fi transformat viața, who knows? Desigur, la fel de irezistibil, tot bunic?  Știa dintr-o scrisoare a tatălui ei că revenise la Tallinn la 25 de ani și o căutase…

Numai să nu se fi mutat, atunci doar Internetul ne-ar mai putea uni….

Pe vremea când încă se plimba pe străzile cu nume de actori, filozofi și matematicieni mai visa la el, cel ce o făcuse să cunoască iubirea, acel sentiment unic, de colecție. Căci cu asta se ocupa, de fapt, cu colecționarea de lucruri și sentimente.

Pe atunci, încă îi mai păsa cuiva daca îi este foame, sete, cald sau frig, bine printre străini sau e în pericol, părinților, uneori și colegelor de facultate cu care legase, vrând-nevrând, prietenii. Poate și lui, dar ea nu avea cum să știe.

Desigur, atunci nu își permitea răgazul de a medita sau observa măcar numele străzilor, prinsă cum era in vârtejul tinereții – facultate, familie, o nouă limbă și o lume cu totul altfel.

Multă vreme trecuse de atunci și abia acum, când era nevoită să meargă mai încet și să fie atentă la fiecare pas, îi fu dat să facă legături între nume de străzi, nume și profesii întâlnite în viața ei și să viseze la unde ar putea apărea propriu-i nume și înaintea cărei descrieri.

În parcul pe care-l traversase în drum spre facultate copacii aveau siluete ciudate, aproape umane, iarna, dezgoliți și abia atunci i se părea că-i vede cu adevărat … Ca și pe cei din Cișmigiu. Erau și câțiva platani în Craiova și Cișmigiu, pe lângă ape. Nu le uitase silueta fantomatică pe cerul de cerneală indigo, ascultând marea în brațele lui Marc.

Vocile trecutului se împleteau cu cele de azi, cu gândurile ei de copil și de acum, cu vocea fetiței de 12 ani din grupul ei de turiști căreia îi povestise pe scurt viața ei de exilată intre 17 si 77 de ani în Craiova, după soț, apoi în București, la copii, cum se asemănase cu fetele asiatice răpite de turci și duse în haremul sultanului, numai că ea migrase de bunăvoie din nord-ușor-vest în sud-est și rareori a regretat-o. Doar căuta să pună cap la cap piesele puzzle-ului din mintea ei, să-l compare cu orașul pestriț de acum, de după căderea Cortinei de Fier, în care capitalismului îi mijeau tuleiele bărbii. Marea Baltică era la fel de mătăsoasă la atingere când își înmuia vârful piciorului în valul temerar de pe țărm și uimitor de înstelată în lumina soarelui zâmbitor, în larg, unde își imagina, copil fiind, că se răsturnase cufărul cu nestemate furat de niște pirați a căror corabie s-a scufundat.

Vocile de azi se împleteau cu cea a prietenei din copilărie și a negustorilor din ușile magazinelor de suveniruri si ale restaurantelor, care nu pridideau a-și îmbia clienții, în stil balcanic.

– E prima dată când veniți în Tallinn după 60 de ani, nu?

– Da, draga mea, și mi-a fost tare dor.

– Dar după ce ați plecat nu v-ați mai văzut familia?
– Nu, nu era voie.

– Nici la telefon nu ați vorbit?

– Nu, trimiteam pe ascuns vederi și scrisori, cu inima cât un purice să nu ne facem rău unii altora. Ne vedeam în fotografii, făcute la ocazii, cu ținute solemne, dar cea mai vie amintire, și cea mai complexă, o păstrează mintea.

Căută cu privirea in preajma plajei unde în adolescență venea cu colegii să stea de vorbă și să cânte la chitară pe o pătură tăpșanele verzi pe care se rostogoliseră în copilărie – imaginea aceasta era pentru ea sinonimă cu copilăria și lipsa de griji a acestei vârste; să râzi în hohote în timp ce te dai de-a berbeleacul prin iarbă țopăind în jos de pe culmea unui deal, văzând norii, verdele ierbii parfumate si albastrul marii cum se împachetează ca un rulou cu spanac si pește – produsul ei de patiserie preferat. Căci aerul era extrem de sărat acolo. Și iarba avea mirosul și gustul sărate, ca și cea de pe dealurile de la Marea Mânecii, a cărei sare călugării brânzari de la Mont Saint Michel se lăudau că ajunge în laptele oilor care-o pasc în asemenea cantitate încât brânza le ieșea sărată doar cu sare marină. Fusese într-un soi de pelerinaj acolo cu 10 ani înainte să pice Ceaușescu. Tăpșanele nu mai erau, acum apăruseră cartiere și mini-stațiuni pe țărm.

-Acum, la 77 de ani, dragă Andreea, se fac 30 de ani de când tot trudesc pe drumul credinței, căci sunt văduvă de atunci, și uite că Dumnezeu mi-a ascultat rugile, n-a fost în van plânsul meu atâta amar de vreme.

Iar melodia aceasta mă duce cu gândul exact la serile melodioase si înstelate petrecute pe nisipul mării mele de acasă. Duse micul tranzistor la urechile micii sale prietene

https://www.youtube.com/watch?v=O9kFnpBzeiQ

-Dar știți și engleză?

-Sigur că da, am învățat-o de la copii și nepoți, după 55-60 de ani, mereu poți învăța, știi?

Hai să-ți ofer o clătită estonă sărată și o ciocolată cu frișcă la terasa asta cu nume super! Locul potrivit, momentul potrivit, în dialectul pe care-l vorbeam și eu în liceu, de-aici, de pe lângă Tallinn. Se așază la masa și comandă. După ce dau comanda, se apropie un bătrânel prietenos, cu mâinile întinse a salut și ochii șugubeți sub cozorocul unei șepci în carouri.

-Bună ziua, totul e în regulă? Vă simțiți bine?

Permiteți-mi să mă prezint: Marc Gustafson, patronul localului…  Dar nu se poate! Larissa?!! făcu brusc și deodată începu să plângă și, tremurând, o strânse puternic în brațe. Andreea era uluită.

Ea  nu știu ce să creadă, fizionomia era cu totul alta, Marc semăna acum cu mama lui, după ce în adolescență fusese leit Olaf Gustafson, tatăl său danez. Ramase la masa lor, arătându-și unul altuia poze cu copiii si nepoții și povestindu-și ce făcuseră in ultimii 60 de ani, cu lungi sincope umplute de suspine si hohote de plâns.

–Locul potrivit, momentul potrivit, observă Larissa, ca-n cântecul nostru preferat..

-Da, aprobă Marc, și chiar în locul nostru preferat, uite stânca roz pe care cântam și lângă care căutai mereu scoici, uite epava pe tema căreia am inventat mii de povești.

-Am și acum colecția de scoici, mi-a trimis-o tata cu mari intervenții în ’70. Și pe cele pictate de noi în gimnaziu le mai am. M-am apucat să pictez, apropo. Uf, păcat că n-am șevaletul cu mine acum.

-Acum nu mai sunt scoici pe plajă, Lari… Am cumpărat câteva să ornez restaurantul.

O nouă lacrimă se rostogoli pe obrajii rumeni ai lui Marc, pierzându-se în aspra-i barbă deasă, de viking.

-Poți veni oricând să pictezi aici, pe terasa mea. Dacă, bineînțeles, vrei să te întorci acasă. Sau vii în vizită într-o vacanță mai lungă. Încă se mai vorbește limba noastră în unele unghere din oraș.

Minunându-se că o mai înțelege și ea, Larissa își umplu nările și plămânii cu mirosul puternic de aer sărat, admirând viu-coloratele goelete și bărci pescărești ancorate la câțiva pași, pe suprafața translucidă a apei, în care se alergau peștii printre reflexiile pufoase de nori, ca odinioară. Se întrebă cum o fi mareea acum, căci în alte locuri plaja avea 5-6 metri lățime seara, ca în zori să fie inundată de mare până la faleză. La Saint Malo, de exemplu, unde aerul era la fel de sărat pe plajă, tocmai de asta, probabil, că era teren marin. Poate se va întoarce să vadă măcar asta.

The post Străina appeared first on Prăvălia Culturală.

ELIZA BIȚĂ locuiește și lucrează în București, unde practică scrisul mai mult ca pe un hobby sau o terapie. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București (franceză-engleză) în anul 2000, iar de atunci a lucrat timp de 12 ani ca traducătoare și timp de 5 ani ca profesoară în sistemul de învățământ public. În prezent, este doctorandă în literatură comparată la Universitatea din Craiova, cu o teza despre duble identități culturale, interes manifestat și în acest jurnal.

Jurnal de Kovaszna (prima parte)

A DOUA PARTE

Brazii de pe drumul spre Montana.

Împrejurimile orașului văzute de pe dealul cu Hotel Montana. Coborând de la Montana, printre case mari cu brazi frumoși în curți…

4 decembrie – în dimineața asta m-am îmbrăcat, pentru prima dată după accident, adică de aproape 5 ani, singură; cu tricou, șosete și trening, iar adidașii nu i-am legat la șireturi, ci am împins șireturile înăuntrul adidașilor în lateral.

Colegii de masă nu știu că dau lecții de maghiară unui lingvist care, pe deasupra, are și memoria vizuală a cuvintelor, așa că îmi atrag atenția că în maghiară nu se scrie cum se aude.
Până la urmă, jurnalul de Covasna pare să fie cartea multilingvă la care visam.

Azi ne vom plimba prin cartierul așa-zis (numit de noi) românesc, care e în dreapta hotelului nostru și la baza dealului cu hotel Montana, unde am fost ieri pentru a doua oară.Voi pune poze, bineînțeles. Alexandru, corespondentul meu din București, văzându-mi pozele cu zăpadă de pe Facebook, mi-a scris să mă întrebe cum rezist, că îi pare frig din poze, și știe că-s friguroasă. E plăcut să știi că își face cineva griji pentru tine și când te simți bine (adică în vacanță).

Fac o pauză pentru tratament și revin înainte de prânz.

Am mâncat până acum cu două ocazii în szekeli etterem: o dată la București, lângă Grădina Icoanei, unde stătea prietena Noemi din Budapesta, în 2002, și ne-a invitat pe mine și altă fostă colegă de cameră la o masă secuiască – foarte consistentă pentru mine atunci – constând în ciorbă de fasole în pâine – (prima dată când mâncam), gulaș și un desert la care am capitulat. Și a doua, a treia, a douăzecea și ultima oară, în stațiunea Hajduszoboszlo din Ungaria, în mai-iunie 2011, la recuperare, unde am ajuns tot cu ajutorul lui Noemi, fiindcă nu primeam răspuns la mail de la hotel și le-a scris ea în maghiară să-mi răspundă și s-a rezolvat rapid. Acolo am mâncat bun și specific supă de mere și de cireșe – doar astea mi-au plăcut, fiindcă erau dulci.

Acum încep pauza, citesc și fac electrostimulare cu Bionness, orteza din America luata astă-vară din Viena. Mergând s-o iau, am stat la Noemi. Szia!

PS:
Trebuie să profit de maseur până nu pleacă în concediu la cabana Plăpumioara (adică acasă, aici, în Covasna), o variantă locală a RFG – refugiul din fundul grădinii, cum se zice la Craiova.
Acum plec la masaj. Dl. Gergely, kinetoterapeutul ungur, s-a oferit să-mi facă masaj în a doua săptămână, când intră maseurul în concediu.

5 decembrie – ziua 6 – azi e zi mare: am terminat cartea lui Cătălin, kinetoterapeutul meu din București, „Omul în căutarea sensului vieții”, de Viktor E. Frankl. Și la kinetoterapie a încercat dl. Gergely să mă facă să stau în genunchi sau în patrupedie, pentru a face exerciții de aerobic, pe care le regret, dar fără succes; mai încercăm mâine. Am văzut o casă de amanet și numele ei unguresc – zaloghaz, care mi-a sugerat cuvântul românesc zălog. Intru pe dex mai tarziu de la recepție, dar sunt sigură că așa e.

În noaptea asta vine Moș Nicolae, și ne-am asigurat că vom primi ceva, fiindcă am fost cuminți.
Jo rege kivanok.

Nu putem mere nicăieri in weekend, visam la un Sf. Gheorghe sau Brașov pe cont propriu, dar pleacă autobuzul prea devreme, fiindcă trebuie să ajungă la Târgu Mureș. Totuși, e aproape St. Gyorgy și am auzit că se poate și cu taxiul. Ne mai gândim până atunci. S-au aprins luminile de Crăciun în seara asta în Covasna, dar am doar o poză cu stâlpii de iluminat îmbrăcați în acadele. Bradul cred că-l văd mâine luminat. Am văzut în poza cu tăblița de pe Strada Meșteșugarilor că e Mesterek utca, de aici vine cuvântul meșter in română, zic eu. No, fac o pauză aici până merg la net, szia.

Servus – e 6 decembrie si deja am gătat cadourile de la moș Nicolae. Nu pot accesa mail-ul de 2 zile deci
Jo rege kivanok! – îți doresc bună dimineața!
Vă rog – tessei
Cu plăcere – szivesen
Poftă bună! – jo ejtvajot
Seitalni – plimbare
Nem sobot – nu-i voie
Io esti kivanok – bună seara

Observație lexicală
Jo în maghiară – bun, bună, bine (proful de kinetoterapie zice des jo pacienților)
Jo in luxemburgheză = da

Am mai mâncat ungurește bogracs prin 2004, făcut la cazan de un muntean care făcuse armata în Oradea si langoși cu cașcaval la Hajduszoboszlo in 2011.
Am cerut pâine in română în magazinele de aici și am avut succes.
Ce e interesant și puțin trist e că familia cu care mâncăm ne spune că se simt români în Ungaria și maghiari în România – în ambele părți sunt tratați ca străini.

Republica Moldova, care se pregătește să intre-n UE, a admis că nu există limba moldovenească, limba lor oficială devenind de ieri româna! Mă bucur pentru ei, dar și pentru mine, pentru că nu mă credea nimeni când ziceam că știu moldovenească.

Chestii drăguțe de moș Nicolae: o fostă colegă de apartament baimareancă, din anul 1, care a făcut și maghiară limba a treia fiindcă avea prieteni din copilărie unguri, e maritată cu un englez și are o fetiță de 4 ani și, cum ține ca fata să învețe româna, și-a amintit anul ăsta de moș Nicolae – această veche tradiție românească – și i-a pus fetei în încălțări dulciuri, fructe și o nuielușă pentru că se pare c-a fost și naughty și nice.

Încă o poveste pentru pasionații de lingvistică: un jurnalist de la TVR prieten cu mine pe Facebook a inițiat acum 2 zile o listă de cuvinte pocite de copii (noi, părinții, copiii noștri sau ai altora) să facă un dicționar de moș Nicolae. Dicționarul e pe pagina lui de Facebook.

Cuvântul meu preferat de acolo e bibelula.

Vestea bună e ca au intrat in dicționar și fafante (combinația dintre hahahant – cum zicea V. (fratele meu) la elefant și fruntele – cum ziceam eu la frunte) cușcărie – V. la pușcărie si “Tati, bei tă te cătătoeti cu mine?” – “tati, vrei să te căsătorești cu mine?” (fetița de 3 ani a unei foste colege de serviciu – propuse de mine, pe lângă vrabia Mihai Viteazu – vrabia mălai visează – culeasă din popor. Mă bucur că au intrat 3 din 4. Și selecția a fost făcută de un om cu multă carte și 2 copii mici și inventivi.

Noi cuvinte maramureșene cu celebrul diftong ardelenesc – o lung, pe care ardelenii regretă că nu-l aud în sud: foorte, noopte; le-am descoperit aseară.

Am venit de la kineto, îmi place domnul Gergely că e foarte conștiincios și îmi acordă o atenție deosebită. În prima zi, am stat 15-20 minute la sală, pe urmă 30 de minute pe zi, iar azi 45. Am reușit exercițiul cu statul în genunchi cu ajutorul lui. Încă un diftong ardelenesc, de la dl Gheorghiță (ba nu, Grigore, am aflat ulterior): piciore .

No, servus un pic, citesc, plec la masă și revin pe seară cu noutăți.

Urmează foto din așa-zisul cartier românesc după a doua ninsore, cu un câine în fața curții, strada cu brazi care urcă la hotel Montana, oi la păscut în pădure, felinare îmbrăcate în acadele, ciorbă în pâine la Predeal la întorcere, un plug de zăpadă tras de cal și bilanțul concediului de recuperare medicală.

Oi la păscut la al doilea drum spre hotel Montana, pe deal; atunci am vazut și 3 capre cu 1 țap dar au intrat in curte înainte să îi pozez.

Iarna pe uliță:
luminile din 5 și 9 decembrie

La a doua ninsoare am văzut copii la săniuș sau mergând cu patinele pe strada înzăpezită și bătându-se cu bulgări, precum și mâțe montagnarde zburdând în omăt. Foarte frumoasă și aducătoare aminte de copilărie vacanța asta!

Asta e poza mea preferată, cu bradul din parc luminat pe fundalul cerului nocturn. Și ceva inedit – deszăpezire cu plugul de lemn tras de cal – prezența atâtor animale și apropierea pădurii ne fac să ne simțim chiar detașate de mediul urban pe care l-am părăsit cu doar 10 zile în urmă.

Urmează un felinar îmbrăcat în lumini, care aduce cu o acadea.

Acum pun poze de la drumul de întorcere – bradul de la Hotel Dragului din Predeal, unde mâncasem la dus, și ciorba de fasole in pâine (fel de mancare secuiesc) pe care a mâncat-o V., șoferul nostru, la Hanul Domnitorilor tot din Predeal, unde ne-am ospătat la întorcere și cu Leo, motanul meu cu caciulă de Moș Crăciun la București și tot el cu bradul pe 24 decembrie, așteptând moșul.

Niște brăduți cu zăpadă pe str. Unirii, unde era hotelul – la a doua ninsore. Nu mă mai săturam de brazi.

Brad împodobit la Hotel –restaurant Dragului din Predeal, la întorcere.

Un nou fel de mâncare secuiesc experimentat pe drumul spre casă – ciorba de fasole în coajă de pâine.

Bilanț

A doua săptămână pe scurt: ne-am obișnuit să ne trezim la 5.30-6 am în fiecare zi, când începeau să vocifereze vecinii, dar nu ne-a lipsit acest program acasă, am reușit să stau singură in genunchi câteva secunde cu ajutorul profesorului de kinetoterapie și să fac mișcări de aerobic tot cu ajutorul lui, am copiat de la el un dvd cu exerciții de aerobic pe care le făceam foarte simplu la 14 ani și am făcut schimb de numere de telefon ca, dacă venim în vara lui 2014 la alt hotel, să-l sunăm să facem gimnastică de recuperare cu el.

Ne-am împrietenit cu vecinii de masă din Salaj, care ne-au invitat la ei, oricând, pentru oricât timp și cu oricine, fiindcă au spațiu, timp, animale, livezi, stațiuni termale pe o rază de 30-45 km, am făcut progrese în sensul că am căpătat rapiditate de mers, am găsit biserica romano-catolică sf. Ștefan a doua zi după ce ne trebuise, adică luni, și ne-am întors acasă cu forțe prospete, să-l consolăm pe Leo, care a mieunat jalnic 5 zile la rand, certându-ne că nu l-am alintat atât amar de vreme, iar acum facem baigli cu nucă și mac în premieră și așteptăm să vină Moș Crăciun.

Obiceiuri străvechi din Covasna – plug de lemn tras de cal pentru deszăpezire.

Acum partea a doua bilanțului de final de sejur covăsnean: am învățat exerciții de recuperare noi, expresii și cuvinte noi în maghiară, m-am împrietenit cu o familie de secui din Sălaj, am aflat că sunt în România comune în care oamenii nu au nevoie de limba română, am gustat feluri de mâncare ungurești si ardelenești, m-am relaxat și odihnit, cum mă așteptam – zona pare făcută pentru relaxare, am făcut și progrese privind recuperarea, pe scurt, o vacanță medicală reușită, perntru că am fost pe mâini foarte bune, și am fost inspirată să scriu acest jurnal cu poze. Ni se spunea deja csokolom pe stradă în ultima săptămână, deci începeam să ne integrăm.
Nu m-am deconectat de lume, știri și internet, cum aș fi vrut la plecare, am avut, în schimb, parte de pisici și de o experiență multiculturală reușită.

Szia, Kovaszna!

Urmează poze cu baigli-urile facute de noi la București, de Crăciun, pentru că am învățat și rețete noi, cu ocazia asta – schimbul de experiență a avut loc pe mai multe planuri:

*Fotografiile fac parte din arhiva autoarei

The post Jurnal de Kovasza (a doua parte) appeared first on Prăvălia Culturală.

ALEX LIȚĂ este membru în colectivul Pagini Libere și în Comunitatea Mahala. Din punct de vedere activist, e interesat de protestele/mișcările sociale, organizarea muncitorească, în context antiautoritar, anticapitalist, antirasist, antihomofob, feminist și ecologist. În rest, e o persoană foarte relaxată, îi plac drumețiile, mersul cu bicicleta, lecturile în parc și gătitul.

Acum 5 ani se spunea că „revoluția începe la Roșia Montană” sau „Roșia Montană este revoluția generației noastre”. Ce o fi fost aia revoluție în accepțiunea oamenilor din Uniți Salvăm nu știu, pentru că nimeni nu a detaliat vreodată. Dar pot spune că Școala de vară de la Telciu a reușit să aducă într-un singur loc oameni cu idei cu adevărat revoluționare (care cred că societatea se poate organiza fără ierarhii, patroni, dumnezei sau conducători).

Pentru mine protestele „Uniți Salvăm Roșia Montană” au însemnat un fel de punct în care am înțeles cam ce e cu protestele. Apoi, am mers mai mult în direcția antiautoritară și anticapitalistă (dar cu aceeași plăcere de a protesta) iar, în timp, am ajuns să pun umărul, alături de multe alte persoane, la crearea Comunității Mahala și mai recent a editurii Pagini Libere. De altfel, la Telciu prin editură am ajuns. Fiind în Cluj alături de o parte din membrii editurii l-am cunoscut (și eu) pe Valer care ne-a propus să mergem la Telciu. După discuții despre această posibilitate în interiorul colectivului, am decis să mergem și cumva, cumva, am ajuns și să facem prezentare Arimaniei.

Pe scurt în ediția asta (a 3-a) au fost discuții aprinse și foarte aprinse, au fost diverse prezentări, dar nu a fost o masă rotundă (au fost mai multe mese rotunde la care am mâncat) prin care să se închege o mișcare cu adevărat revoluționară. Poate nici nu își propune asta, dar eu unul simt că am trecut de momentul de discuții, deja ne știm unii pe alții (nici nu e foarte greu) și următorul pas ar fi să ne organizăm. Altfel, ideile noastre propagate în mod individual sau colectiv (mic) nu vor reuși să construiască nimic. Și nu un grup anticapitalist care sa aduca voturi diverselor partide, dar o federație anticapitalista și antiautoritară pusă pe acțiune (nu doar directă).

În cele ce urmează voi povesti despre ce nu a putut fi transmis live (atelierele au fost, deci le puteți vedea integral pe pagina de facebook a școlii de vară, iar filmele și piesele de teatru pot fi vizionate și pe alte scene dacă ați perdut reprezentațiile/proiecțiile de la Telciu).

Din punct de vedere al locului de dormit au fost mai multe posibilități: la cort, în casele oamenilor din Telciu și la pensiune. Dormitul la cort la Școala de vară de la Telciu a fost printre cele mai bune experiențe. Cu excepția câinelui care lătra ‘cu noaptea-n cap’ totul a fost decent. În plus, buda și dușurile (aflate într-un fel de anexă a sălii de sport, în vecinătatea locului destinat corturilor) au fost mult mai bine decât în alte părți. Am avut chiar și șervețele de șters pe mâini sau hârtie igienică (lucruri care în alte locuri erau un lux), iar ceva oameni fără simț al proprietății au lăsat la comun gel de duș și săpun. Apa caldă a fost apă caldă și nu rece.

Nici gustul mâncării nu poate fi transmis pe facebok/youtube, iar fotografiile sunt inutile. Vegetarian fiind, pot spune că mâncarea vegetariană a fost suficientă și bună, gătită separat de carne (singura problemă a fost pentru persoanele vegane, căci unele preparate vegetariene au conținut brânză). Îmi recunosc ignoranța până la cei 25 de ani împliniți, tarhonul în ciorbă face minuni în materie de gust, și a trebuit să merg la Telciu ca să aflu asta.

Discuțiile de după ateliere, pe terasă, la râu sau la corturi au fost fix de ce mai era nevoie. Cam așa, ca atunci când pui suficiente condimente în mâncare, poate chiar tarhon, că tot l-am descoperit de curând. Nu voi povesti despre diversele tipuri de alcool care au ajutat socializarea, căci deja s-a dus buhul stângistilor în această privință, o generaliare dealtfel.

Mergând acum spre activități la care am contribuit și eu într-un fel sau altul, ajungem la Editura Pagini Libere și la ce am făcut noi la Telciu. Însă, înainte de asta, pentru persoanele care citesc acest articol și nu știu deja despre editură, o voi descrie printr-un citat din manifestul editurii. Aici găsiți link spre manifest.

„Pagini Libere este o editură anarhistă. Suntem un colectiv descentralizat, autonom și organizat non-ierarhic. Scopul nostru este acela de a oferi publicații (cărţi, broşuri, fanzine, etc.) în limba română și, uneori, în alte limbi, în ideea de a populariza și inspira viziuni și practici alternative la sistemul actual, capitalist și autoritar. Vom încerca să acoperim în acest sens o varietate cât mai largă de tematici și abordări: de la cărţi politice, ideologice sau de istorie și până la proză, poezie sau eseu ori manuale do it yourself”.

La Telciu, editura a avut o masă cu diverse materiale informative sau doar propagandistice (broșuri, stikere), unde Arimania sau Țarabuneiînțelegeri a avut un loc important (fiind prima carte redactată). Că tot veni vorba de Arimania, această carte a avut parte de prezentare și la Telciu (pe lângă Cluj, București – până la acel moment). Prezentarea a atins teme precum: originea numelui „Arimania”, aspecte legate de Iuliu Neagu-Negulescu, munca în Arimania (durata zilnică a muncii, organizare în bresle și tovărășii, etc.). Așadar, Editura Pagini Libere și-a făcut simțită prezența prin masa plină cu broșuri, stikere și Arimania, dar și prin prezentarea cărții.

Școala de vară de la Teciu (ca parte din aceasta și Arimania sau Țarabuneiînțelegeri), precum și diversele grupuri care se află pentru o săptămână acolo, fac din Telciu o oază de stângism într-o societate care etalează în mod ostentativ naționalismul și din care autoritarismul, homofobia și rasismul sunt nelipsite. Singura întrebare este cum facem ca ideile de stânga să atingă și alte medii decât cercul nostru relativ restrâns. Probabil fiecare persoană are răspunsul ei, însă nevoia colectivă rămâne.

The post Revoluția poate începe la Telciu appeared first on Prăvălia Culturală.

ANDREEA MARIA FERENȚ e studenta la masterul de Cercetare Sociologică Avansată. A terminat Facultatea de Sociologie şi Asistență Socială la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, specializarea Sociologie. E interesată în principal partea de muncă în perioada postsocialistă, dezindustrializare, politici economice europene şi legăturile cu transformările capitaliste.

Printre gândurile cu care m-a lăsat Școala de Vară de la Telciu, unul a rămas lipit puternic de mine: acela că istoriile locale sunt atât de strâns conectate la cele globale încât povestea spusă de Telciu se află la intersecția drumurilor dintre o mulțime de probleme sociale și este simptomatică pentru o serie de aspecte pe care conferințele ținute le discută. Atfel, Telciu devine atât locul care gazduiește activitățile Școlii, dar și un soi de scenă a crimei asupra căreia oameni de diferite formări se apleacă pentru a o dezlega.

Prima mea întâlnire cu Școala de Vară s-a petrecut firesc, fluid, răstimpul dintre primele forme de salut oarecum incomode și conversațiile dezghețate fiind unul foarte scurt. „Efectul Telciu” este unul de închegare, în care discuțiile se intensifică atât dimineața devreme la cafea, cât și seara la bere, stârnind mai mereu lungi sesiuni de invocare a păcatelor capitalismului. Un prim produs al Școlii de la Telciu este, deci, comunitatea, în care poți în orice situație să te întorci spre omul din dreapta ta și să vorbești cu el, dar ai și posibilitatea de a incepe discuții cu localnicii pentru a surprinde narațiuni de viață aparte.

Amestecul de ipoteze și teorii, devenind întruna subiecte ale deconstrucției și satirei, nu te lasă să te plictisești la Telciu și te alimentează întruna cu energie socială.  Starea de bine provocată de conversațiile cu oameni atât de interesanți și amabili se continuă și dupa ce Școala se încheie, atunci când iți dai cel mai bine seama ce a fost de fapt toată experiența. De la conferințe și ateliere, la “tatuajele” cu glitter și până la dansul de seară pe diferite tipuri de muzică, ceea ce se remarcă întruna este pofta oamenilor de a fi împreună ca grup și legătura care se formează între ei.

Oricum, calitatea principală a plăcutelor seri cu foc de tabără, gulyás, muzică și bere stă în demonstrația că se poate da o revoluție și dacă poți dansa în timpul acesteia. Simt puternic datoria de a menționa distracția și neobositele petreceri, precum și concertele la care am participat împreună cu unii localnici, pentru că ele vorbesc foarte bine despre atmosfera Școlii de Vară.

Pe langă nivelul de socializare, o parte fundamentală a procesului de a fi la Telciu este legată de participarea la diferitele activități: cursuri, ateliere, piese de teatru. Tematica acestei ediții s-a concentrat în jurul formelor de muncă precare, neremunerate și nelibere, conferind o dimensiune istorică largă asupra transformărilor luate de aceste tipuri de munci, dar și ducând discuția spre felul în care acestea se continuă în prezent. Cursurile dezvoltă o mai bună înțelegere a problematicilor precarizării, decolonialității, sclaviei și iobăgiei, arătând încă o dată nevoia de a ne antrena în genuri științifice dureroase pentru a putea propune alternative viabile și soluții la problemele sistemului actual.

Cocktail-ul de cursuri și ateliere de la Telciu (împreună cu situarea lui în acest loc care face povestea cu atât mai semnificativă) permite învățarea multor lucruri utile, fie din sfera economiei politice, sau legate de stratificarea politică și socio-economică, dar permite, mai ales, posibilitatea de a înțelege mai bine unele aspecte ale lumii de azi prin cunoașterea intrincațiilor lor istorice.

În încheiere, dacă ar trebui sa fac și o listă cu păcatele Școlii de Vară de la Telciu ea ar fi una foarte scurta, chiar cu un singur punct, acela că doream ca toată experienta să dureze mai mult timp.

The post I could tell from…Telciu appeared first on Prăvălia Culturală.