XENIA NEGREA
„Şşş, vezi că ei sunt profesori”. „Şi? Mă doare undeva! Toţi profesorii sunt javre!”. Aşa striga cineva de sub scutul unei mese de cârciumă neaoşă. Era o seară de vară cu ceva ploicică şi două-trei tunete. Nu poţi să pleci. Nu-ţi vine să stai.
Tare aş fi vrut să văd până unde merge cu această exhibare alandala a frustrărilor personale. Curiozitatea macabră mi-a fost curmată de intervenţia nesolicitată a comesenilor: „Abţine-te!”. Da’ de unde?
C-am vrut, că n-am vrut, mi-am aruncat un ochi la personaj. Nu e greu să-ţi imaginezi că vorbim de o matahală dominatoare, atotştiutoare, aruncând tunete verbale de jur împrejur, cât să copleşească audienţa, degrabă leşinătoare de frică. Nu voi face referiri (dacă va trebui, le voi face) la statutul social – nu vorbim de vreo complicaţie psihologică, de vreun spirit frisonat de nelinişti sociale, de vreo neobosită conştiinţă civică. Desigur, nu. O dată păpica asigurată, ne învaţă Maslow, începem să ne căţărăm pe piramida nevoilor – către prestigiul social. Şi aici răspunsul este aparent simplu – ori eşti prin tine, ori prin ceilalţi (prin calomnie, prin discreditare, prin bârfă ş.cl.). Iar omul nostru îşi pornise ventilatorul de vorbe urât mirositoare şi părea de neoprit.
N-am decât să intru în luptă. Nu-mi face plăcere. Ştiu că nu este nicio miză. Dar eu mi-am iubit profesorii – pe cei mai mulţi dintre ei – şi ştiu cât de mult au contat pentru mine. Ştiu cât de mult am depins de spiritul lor de sacrificiu, de conştiinţa lor, de forţa lor de a trece peste balastul birocratic ca să facă, totuşi, nişte ore din care să reiasă, în cele din urmă, drumul nostru. Vă rog, nu-mi vorbiţi de plăţi şi de datorie! Vă rog!
Desigur, nu a fost o dezbatere – a fost o luptă pentru dominaţia timpilor de exprimare. Aceleaşi intervenţii binevoitoare au curmat lupta. „Gata! Gata!”. Dar nici măcar despre o ciondăneală nu scriu. Ci despre ceva ce într-adevăr m-a pus pe gânduri. Ghici ce? La spectacol asistaseră şi nişte copii – cu vârste cuprinse între 6 şi 14 ani. Printre care chiar fiica eroului nostru. De atunci nu pot să nu mă gândesc altfel la cei care, teoretic, merg la şcoală şi se aşează în bănci să înveţe. Ce fel de receptivitate mai poate avea un copil la şcoală când acasă aude în continuu cât de javră* este cel care-l învaţă? Cred că sunteţi de acord cu mine că aşa ceva este imposibil.
*cu variantele pe care le putem deduce: prost, cretin, hoţ, coate-goale, milogi etc. etc. Şi ultima cimilitură: Cine pierde? Cine câştigă?