Personalitate de referință a muzicologiei românești contemporane, Lavinia Coman (1940-2026) a fost și o binecunoscută pianistă, pedagog și profesor la Universitatea Națională de Muzică din București. A fost de asemenea o cercetătoare asiduă, publicând articole și studii de specialitate, ca și monografii despre viața și opera unor muzicieni de talie internațională ca Frederic Chopin și Franz Liszt, sau de anvergură națională. A scris astfel despre compozitorul Constantin Silvestri și despre două pianiste și profesoare de pian cărora le sunt dedicate volumele Constanţa Erbiceanu. O viaţă dăruită pianului (Ed. Meronia) și Silvia Şerbescu. Prima noastră pianistă (Ed. Grafoart), autoarea fiind discipola celei din urmă. Tinerii pianiști din România studiază după manualele sale de pedagogie cu un conținut extrem de bine detaliat, publicate sub titlurile Vrei să fii profesor de pian? și Pianistica modernă (Ed. Universității Naționale de Muzică din București). Ele sunt rodul expertizei și experienței sale ca formatoare a formatorilor, pentru care a primit Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR) de mai multe ori.

Această instituție i-a descris activitatea didactică și caracterul personal, după ce a aflat vestea trecerii sale subite în neființă, pe 4 februarie, în termenii următori: «Lavinia Coman a încurajat constant formarea elevilor şi, mai apoi, a generaţii de studenţi, cu binecunoscuta-i blândeţe, exigenţă intelectuală şi capacitate de dialog, stimulând gândirea analitică şi creativitatea mai tinerilor săi colegi».

De-a lungul întregii sale cariere de pianistă, Lavinia Coman a oferit mai mult de 400 de  concerte și recitaluri. A făcut turnee în Germania, Austria, Italia, Bulgaria și Franța. În Catalunya a concertat de trei ori: în 1997, 2008 și 2018. A făcut înregistrări radiofonice și de televiziune și două discuri LP.

Între anii 1981 și 1987 a fost directoarea Școlii de artă din București, o perioadă considerată de referință în istoria învățământului muzical românesc, când cursanții acestei instituții au obținut cel mai mare număr de premii naționale și internaționale. Mai sus pomenita Școală de artă era o instituție de învățământ superior pentru cei mai buni studenți de muzică și balet din întreaga Românie. Dar activitatea sa de pedagog nu se rezuma la dimensiunea profesională. Într-un deceniu de foamete – redenumit de regim cu sloganul neinspirat și propagandist de «epoca de aur»–, în mijlocul haosului dictaturii lui Ceauşescu, Lavinia Coman afirma că, pe lângă preocuparea pentru educația elevilor săi, reușea să se asigure și că «cei aproape o mie de elevi mâncau în fiecare zi» – după cum își amintește scriitorul catalan Ramon Solsona (n. 1950), căruia i-a tradus două cărți din catalană în română.

În această perioadă, în ultimul deceniu al regimului comunist, Lavinia Coman a început să fie interesată de limba catalană, după călătoria la Barcelona, via Paris, pe care a efectuat-o între 29 martie și aprilie 1984, acompaniind câțiva elevi de la Școala de artă care participau la renumitul Concurs Internaţional de pian Maria Canals. Unsprezece dintre acești discipoli au obținut premii întâi în concurs, așa cum povestește ea însăși în volumul Şcoala de artă în „epoca de aur”. Din amintirile unei directoare de liceu, publicat în anul 2019, ca și celelalte volume menționate, la Editura Muzicală Grafoart din București. În capitolul intitulat în catalană «La meva Barcelona» («Barcelona mea»), Lavinia Coman explică în romană că: «Titul e în limba calanană și l-am pus mult mai târziu, când am devenit cunoscătoare acreditată a acestei limbi. Pe atunci nu știam o boabă și nici n-aș fi visat că aveam să devin o catalanistă pasionată».

Merită să atragem atenția în special asupra a două fragmente din acest volum memorialistic, printre paragrafele explicative asupra pregătirii tinerilor pianiști, audițiile, premiile și rezultatele obținute de discipolii săi; concret, este vorba de fragmentele dedicate vizitării unor monumente de excepție.

Primul se referă la momentul în  care grupul a vizitat Sagrada Família, la care Lavinia Coman s-a întors apoi de mai multe ori cu ocazia șederilor sale ulterioare la Barcelona. Iată impresiile sale asupra măreței catedrale, datate 7 aprilie 1984: «Astazi e ziua cea mare: vom vizita Sagrada Família. Pe drum, ca un preludiu, întâlnim o casa de Gaudí. Ca un alt preludiu, în stil antic, de data aceasta, admirăm marele arc roman de triumf. In sfârșit, în departare se arată, frumoasă între toate, Sagrada, sclipind din milioanele de emailuri în lumina blânda a apusului. Urcăm în turn pe cele 450 trepte. Vântul circulă prin multiplele goluri ale structurilor. Fațada Nativității îmi dă, într-adevăr, sentimentul începutului de lume. O structură colosală, formată dintr-o mulțime de detalii sculpturale, care te invită la meditație. Ca un roman fluviu, ca o simfonie de Bruckner. Sub colțul drept al fațadei posterioare se află bisericuța veche, care l-a inspirat pe arhitect să-și conceapă capodopera. De fapt, ceea ce se vede e un șantier ciclopic, din care răsar terminate doar cele doua fațade. Și ce se vede cu ceilalți ochi? Poate lucrarea nesfârșită a omului, străduința lui de a sfinți iubirea prin credință, temei al vieții, început a tot ce primeste suflare și mișcă pe pământ. Sagrada pe cerul albastru imaculat, imagine de neuitat. La subsol se găsește muzeul Gaudí. Putem vedea aici fragmente de machete, proiecte, schițe, ridicări de planuri, obiecte personale ale maestrului. Asistăm la chinul titanului care i-a bântuit viața. Nu mă mir deloc că mormântul lui e tot aici, încastrat in temelia propriei himere care l-a devorat».

Mai departe, printre grijile pentru elevii săi, care stăteau în diferite case particulare, la  barcelonezi care se oferiseră să-i găzduiască pe durata concursului de pian, Lavinia Coman nu ezită să-și asume riscul de a întârzia la gala finală ca să vadă, chiar și pe fugă, Parcul Güell: «Calculez: mai sunt două ore pâna la concertul de gală. Tentez o nebunie. Las copilul să se odihnească la Hostal și pornesc cu autobuzul spre Park Güell. Trăiesc o oră de miraj. Nu pot povesti. Repede înapoi, la Hostal, îmi iau fata și ajung la timp în clădirea Ajuntament, în Saló de Cent, unde vor avea loc festivitatea de premiere și concertul de gală. Sala e deja arhiplină [..]. La orele 19:10 apare juriul, în frunte cu doamna Canals și cu președintele Jacques Bernot din Franța, ia loc pe scena. Primarul Barcelonei rostește un scurt salut. Elisabeth Martinez strigă premiile: pe scenă, zăpăceala și multă bucurie. Urmează concertul de gală.»

                                                                                                              ***

Abia după căderea regimului comunist, la începutul anilor 90, a reușit să facă «douăsprezece lecții de catalană» (de care se simtea mândra) cu profesorul Virgil Ani de la Universitatea din București, specialist în Dante, care, puțin mai târziu, s-a mutat la Barcelona pentru a fi împreună cu familia sa catalană.

În 1992, cu ocazia inaugurării de către Generalitatea Cataloniei (guvernul catalan) a Lectoratului de catalană la Universitatea din Bucarest, Lavinia Coman a putut continua studiul limbii catalane. Avea peste cincizeci de ani, dar și o hotărâre de a studia în profunzime care i-a adus un certificat de competență în limba  catalană, cu care era deja în contact prin intermediul muzicii și cântecelor mișcării folk catalane. Astfel, ca anecdotă personală: de-abia aterizasem la Universitatea din București, la începutul toamnei anului 1992, când, pe coridorul Departamentului de Limbi Romanice, s-a apropiat de mine o doamnă cu ochelari mari și o privire expresivă, de o vârstă apropiată de a mamei mele. Și-a întins brațele către mine și, fără să mă slăbească nicio clipă din ochi, într-o catalană impecabilă, mi-a urat bun venit în lumea românească, cântând «Mou, Senyor, mou la meva ànima» («Doamne, umple-mi sufletul»), care m-a impresionat – ne-a impresionat pe amândoi. A fost preludiul unei prietenii care a durat până la moartea sa.

Lavinia Coman a început imediat să se preocupe de lărgirea cunoștințelor sale muzicale despre Catalonia, începând cu cântece populare și continuând cu compozitori moderni și contemporani ca Eduard Toldrà, Xavier Montsalvatge și, mai ales, Frederic Mompou. Cu ocazia centenarului nașterii acestuia din urmă, în anul 1993, am organizat împreună un concert omagiu la Palatul Cantacuzino, sediu al Muzeului George Enescu de la București, unde a locuit compozitorul român, la fel de celebru ca cel catalan. În acei ani, Lavinia Coman a inițiat un întreg dialog între muzica catalană și cea românească, în interpretarea unor tinere speranțe din România, pe care le acompania la pian, la Centrul cultural spaniol de la București. Cunoscătoare a limbii catalane, a contribuit și la traducerea și difuzarea mai multor articole de muzicologie catalană în limba română, pornind de la lectura periodicului Revista Musical Catalana, pe care o primea lunar.

Una dintre misiunile pe care și le-a asumat Lavinia Coman a fost dialogul intercultural. Cunoscătoare a atâtor limbi (pe lângă catalană, vorbea rusa, italiana, spaniola, engleza și germana), comunica cu ușurință cu oameni ale căror culturi și literaturi o interesau, și pentru a revendica dreptul de a contribui la formarea unei societăți civile pe care comunismul, mai ales din cauza perfidei rețele de  agenți ai Securității, o distrusese. Un astfel de impuls civic ar putea părea de la sine înțeles din perspectiva Barcelonei olimpice a anului 1992, dar în România acelor vremuri era neobișnuit. Astfel, cu energia sa cuceritoare și cu concursul altor intelectuali români interesați de cultura și literatura catalană, a organizat la sediul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), la începutul lui decembrie 1994, lansarea și semnarea Cartei Păcii, adresate ONU, în traducere în limba română și promovată de Universitas Albertiana din Barcelona, într-un act de dialog cultural și spiritual între Jaume Aymar i Ragolta, profesor de istoria artei și stareț al mânăstirii Sant Jeroni de la Murtra din Badalona, și preotul și profesorul de teologie român Constantin Galeriu – unul dintre cei mai importanți înțelepți ai ortodoxiei românești contemporane, a cărui prezență a dat evenimentului o solemnitate cu totul specială – moderat de lingvista Anca Dumitru. Lectura publică a Cartei Păcii a fost precedată de un program muzical, cu intervenția sopranei Ecaterina Lal acompaniată la pian Lavinia Coman și Corul de Cameră Gloria Cantus al Conservatorului din București.

În acest context de activitate civică, din acel moment și până în jurul anului 2000, Universitatea de Muzică din București a găzduit întâlnirile Orele Europene ale României, care aveau loc și în alte capitale europene, fiind promovate de asociația Àmbit d’Investigació i Difusió Maria Corral din Barcelona, cu obiectivul de a crea un spațiu de reflecție intelectuală românească în armonie cu ritmul european, care să contrabalanseze decalajul rezultat din înstrăinarea cauzată de dictatură. Aceste Ore aveau formatul unor conversații între participanți, pornind de la o temă propusă, care era de obicei acompaniată de o intervenție muzicală, cu muzică românească și catalană  interpretată de studenți ai Conservatorului. Întâlnirile aveau loc lunar, în primele ore ale serii. De exemplu, cea de vineri, 27 octombrie 2000 a discutat interferențele culturale catalano-române din punct de vedere literar; a doua parte a constat dintr-un concert de muzică românească și catalană cu interpretarea unor piese de Enric Morera, Pau Casals, Frederic Mompou, George Enescu, Tiberiu Brediceanu și Nicolae Coman. O lună mai târziu, pe 10 noiembrie 2000, tema centrală a fost «Sighişoara – festivalul de artă medievală: între tradiție și perspective», și în prima parte a fost abordată arta medievală orașului săsesc din Transilvania, iar apoi a avut loc un concert din repertoriul românesc de muzică veche.

În anii 90 ai secolului trecut, mai precis în anul 1994, s-a înființat la București Editura Meronia, o inițiativa privată și independentă a istoricului Horia C. Matei, menită să publice cărți enciclopedice și istorice, precum și monografii ale unor personaje importante din toată lumea. Curând, la inițiativa Janei Balacciu Matei, s-a creat în cadrul editurii Biblioteca de Cultură Catalană, care urma să devină prima colecție de traduceri din catalană într-o limbă străină din lume. Editura a devenit, în strânsă colaborare cu Lectoratul de catalană, o platformă de difuzare a culturii catalane în jurul căreia s-au grupat primii traducători români din catalană, printre care cuplul Lavinia și Nicolae Coman, Maria-Sabina Draga Alexandru sau Diana Moţoc. Publicarea acestor traduceri a deschis drumuri noi către cunoașterea universului literar catalan în România, care a urmat succesului traducerii în limba română a romanului La plaça del Diamant de Mercè Rodoreda, publicată în anul 1995 ca Piaţa Diamantului.

                                                                                                         ***                                                                    

A doua călătorie a Laviniei Coman în Catalonia, împreună cu soțul său, poetul, compozitorul și profesorul Nicolae Coman (1936-2016), cunoscut printre prieteni cu  diminutivul «Nicuşor», a avut loc în primăvara anului 1997. Găzduiți la mânăstirea  Sant Jeroni de la Murtra, au vizitat Barcelona în timp ce pianista făcea pregătiri și repetiții pentru concertul oferit, pe 22 mai, la biserica Santa Maria del Mar din Barcelona, alături de soprana Montserrat Español și Corul Aurica, în scopul promovării Campaniei de înfrățire cu Sarajevo (Campanya progermanor Sarajevo), capitala devastată aflată atât de aproape de București.

Începând cu finalul de secol, Lavinia Coman și-a asumat formal rolul de traducătoare de literatură catalană, ca o culminare a studiului limbii catalane și a promisiunii pe care și-o făcuse încă din 1996: «când vei găsi o carte pe care să-mi doresc să o traduc, am s-o fac». Era vorba de romanul Les hores detingudes de Solsona, a cărei acțiune se petrece în Ostia Antica din Italia și care, printr-un accident tragic, devine centrul atenției în memoria tânărului protagonist. Un roman premiat, primit cu entuziasm de cititorii  catalani și, ca provocare profesională, și de Lavinia Coman. Versiunea în română, Ceasuri oprite, a apărut în 2001 în cadrul mai sus menționatei colecții Biblioteca de Cultură Catalană a editurii Meronia.

În anii 2001, 2002 și 2004 au avut loc la Bucarest, ca rezultat al acestor eforturi combinate de muncă universitară, traductologică și muzicală, simpozioane de cultură catalană care  în primul rând au adus la București scriitori și profesori catalani. Prezența acestor personalități catalane – romancierul Jaume Cabré, poetul Francesc Parcerisas, critic literar Iolanda Pelegrí, profesorii Josep Guia, Pere Farrés, Joan M. Ribera Llopis, etc., în dialog cu critici și profesori români ca Elisabeta Lăsconi sau Diana Moţoc – avea ca intenție prezentarea culturii catalane la persoana întâi și, pe lângă lansările de traduceri și conferințe universitare, au avut loc și tconcerte de muzică românească și catalană la Palatul Cantacuzino, organizate cu mare atenție și iubire de Lavinia Coman. Presa românească răsuna pe atunci de știri entuziaste cu privire la noutățile literare în traducere românească, printre care Laura a la ciutat dels sants / Laura în orașul sfinților de Miquel Llor, Guadalajara de Quim Monzó, L’ombra de l’eunuc / Umbra eunucului și Senyoria / Excelența de Jaume Cabré, El mar / Marea de Blai Bonet, reeditarea romanului La plaça del Diamant/ Piața Diamantului, și, desigur, concerte.

Trebuie să menționăm aici și traducerile poetului și compozitorului Nicolae Coman, care a urmat, din 1998, cursurile de catalană ale lectorului Joan Llinàs. Rod al acestor studii, Nicolae Coman a tradus mai ales volume de poezie. Concret, s-au publicat la editura Meronia volumele: Antologie poetică  de Miquel Martí i Pol (2002), o Antologie de poezie de autori din Insulele Baleare. Secolul XX (2002) și volumul Poezii de Bartomeu Rosselló-Pòrcel (2003). Pe portal Lyrikline se pot consulta câteva dintre aceste traduceri. 

Cât despre Lavinia Coman, în anul 2005, din nou în spiritul realizării unei fuziuni românești a două culturi – cea catalană și cea italiană – a publicat la Meronia traducerea operei Eu, papa Borgia [Borja papa] de Joan Francesc Mira, volum prefațat de Josep Guia.

Nu în ultimul rând, în anul 2006, Lavinia Coman a tradus la patru mâini, cu Jana Balacciu Matei, ultimul său volum de literatură catalană, colecția de povestiri Cimitir de buzunar, care a apărut mai întâi în România (la Meronia) și, câteva luni mai târziu, la Barcelona, cu titlul Cementiri de butxaca. În această carte, Solsona construiește un cimitir literar dintr-o succesiune de cincizeci de povestiri pline de vitalitate și umor, care au în titlu cuvântul «mormânt». «Mormântul lui Ceauşescu» este dedicată lui Nicuşor Coman. Reproducem aici povestirea pe care Ramon Solsona i-a oferit-o Laviniei Coman, cu titlul «Mormântul pianelor»:

«Pianista crezuse întotdeauna ca la moartea ei o sa cânte cineva la pian, să-și ia un ultim rămas bun. Dar lucrurile n-au mers cum își închipuise. Într-o noapte a auzit bătăi grăbite în ușă și i s-a spus să părăsească imediat casa, că s-a revărsat Dunarea. A mai avut timp să-ăi ia câteva haine și să sară în barca pneumatică. Pianista stă cu spaimă în suflet pentru pian, lăsat în voia sorții în mijlocul salonașului. S-a-ntors după trei zile, a găsit casa marcată c-o dungă maronie. Inăuntru, pereții musteau de umezeală, podeaua era plină de mâzgă și-alunecoasă, totul era numai mâl, naufragiu, dezordine, scaunele-și schimbaseră capricios locul, instalația electrică era terminată, nici un aparat nu putea fi folosit. Dar pianul era intact. Cele nouă trepte ce despărțeau salonașul de restul casei se dovediseră providențiale și pianista a rasuflat ușurată. Conservatorul nu avusese atâta noroc. Cele șapte piane de la parter erau distruse și te cuprindea groaza în materie moartă, mută, de nefolosit, acoperita de mâl. Pianista-și închipuia moartea instrumentelor ca pe-o suferință umană și i-a mulțumit Domnului că-i salvase pianul din salonaș. Cu el și-a reluat orele, a pregătit noi concerte și-au continuat să dialogheze ca doi prieteni. Peste câțiva ani, iar a auzit că i se bate la ușă și e anunțată că Dunărea se revarsă. Apa intra pe sub ușă, se infiltra pe lânga ferestre și, încet-încet, se înălța pe trepte până a inundat salonașul. Pe măsură ce nivelul apei creștea, pianul se agita tot mai tare, respira greu, obosit, horcăia ca pe moarte. Murea pianista. Dunărea nu-și ieșise din matcă și pianul nu era pândit de nici un pericol, dar ea, în halucinațiile agoniei, se simțea totuna cu pianul din salonaș. Al ei era gâfâitul, nu apa o îneca, ci o insuportabilă apăsare în piept. Până ce neliniștea a dispărut de parc-ar fi fost apa care se scurge și pianista a respirat fără greutate. Deodată a răsunat un straniu și superb acord de pian, o flamă de timbru scânteietor, pur și viu ca nici un alt acord știut. Ecoul a rămas suspendat în întunericul din salonaș grație unei pedale magice și s-a stins apoi lent, maiestuos, blând, până s-a topit în tăcerea definitivă».

                                                                                                   ***

În anul 2008, de Paști, familia Coman s-a întors în Catalonia. Pianista a oferit, în format restrâns, badiu-hauskoncert cu piese catalane și românești. Cu acea ocazie, profitând și de coincidența cu Anul centenar Mercè Rodoreda, împreună cu profesoara Marta Nadal, specialistă în romanciera catalană, au urmărit ruta literară Mercè Rodoreda, prin Barcelona si Romanyà de la Selva, unde locuise autoarea.

Nicolae Coman și-a încheiat activitatea de traducător cu ocazia Anului Joan Maragall (2010-2011), cu traducerea unei antologii de poezie maragalliană cu titlul Excelsior. Nicolae Coman a ales să introducă în volum traducerea poeziei «Cant espiritual», adâugându-și astfel numele listei intelectualilor din București care que l-au publicat mai de mult în reviste literare de limbă română: Ramiro Ortiz (1915), Al. Popescu-Telega (1928) i Nicolae Iorga (1930). Mărturisea Nicolae Coman, în Revista Haidé: «A trebuit să redau în limba română muzicalitatea caracteristică lui Maragall, un sunet unic și inconfundabil în limba sa originală, limbă ce, chiar în momentul în care scria autorul, se afla în plin proces de modernizare. Am încercat să sugerez în română influența poeziei populare în stilul acestui poet, referințele culturale și naționale, contextul cultural iberic, ca și cel mai vast european».

Dacă reluăm activitatea muzicală a familiei Coman, trebuie menționată și legătura laturii componistice a personalității lui Nicolae Coman cu cultura catalană. Acesta a compus ciclul L’ombra del mar/ Umbra mării, șapte lieduri inspirate de poemele lui Miquel Martí i Pol. Ciclul a fost interpretat la Conservatorul din Bucarest pe 18 aprilie 2015, cu ocazia primului Colocviu internațional de catalanistică și traducere de la Universitatea din București, în interpretarea sopranei Alina Bottez, acompaniată la pian de Lavinia Coman. Ciclul (min. 52) se regăsește în concertul în onoarea lui Nicolae Coman cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani.  Programul din 18 aprilie 2015 a mai cuprins piese de compozitorii catalani Xavier Montsalvatge, Enrique Granados și Josep Rodoreda, precum și lieduri de George Draga inspirate de poeme de Carles Duarte în traducerea Janei Balacciu Matei.

Poemele din cadrul ciclului compus de Nicolae Coman sunt: «L’ombra del mar» (Umbra mării), «Apunt» (Schiţă), «L’amor, tal volta» (Iubirea, uneori), «Arbres» (Arbori), «Un sonet per a tu» (Un sonet pentru tine), «El cant» (Cântecul), «Us proposo de compartir» (Vă propun să împărtăşim), care formează o succesiune armonioasă după viziunea compozitorului-poet care le selectase din volumul antologic de Miquel Martí i Pol. La 27 octombrie 2016 a trecut în neființă poetul Nicolae Coman, la scurtă vreme după omagiul adus de comunitatea muzicală românească traiectoriei sale impresionate.

Doi ani mai târziu, în 2018, Lavinia Coman a revenit la Barcelona cu ocazia sărbătorii de Sant Jordi (Sfântul Gheorghe), pe 23 aprilie, care este în Catalonia Ziua Cărților și a Îndrăgostiților. A luat parte la serata «Un Sant Jordi romanès» («Un Sant Jordi românesc»), care a avut loc la Biblioteca Naţională a Cataloniei. Evenimentul a constat, pe de o parte, în lansarea traducerii în catalană a volum antologic de poezie de Nichita Stănescu, Ànima gramatical/ Sufletul gramatical, cu prefațatorul D. Sam Abrams și traducătorii cărții și, pe de altă parte, un concert de voce și pian oferit de soprana Eulàlia Ara și pianista Lavinia Coman, care a adus un omagiu lui Nicolae Coman cu un repertoriu de piese românești compuse de el și opere catalane de Enric Morera, Eduard Toldrà, Frederic Mompou și Enric Granados.

Câteva luni mai târziu avea loc la Universitatea din București cel de al XVIII-lea Colocviu de catalanistică al Asociației Internaționale de Limbă și Literatură Catalană, care a reunit în capitala României aproximativ o sută de catalanofili din toată lumea. În programul activităților culturale s-a aflat și un concert de muzică catalană și românească la Palatul Cantacuzino din București, cu soprana Simona Jidveanu și pianista Lavinia Coman.

Anul 2018 a fost cu siguranță anul catalan al Laviniei Coman. Institut de Projecció Exterior de la Cultura Catalana (IPECC) a acordat în toamnă premiul Josep Maria Batista i Roca – Memorial Enric Garriga Trullols a zece catalani sau catalanofili rezidenți în străinătate. În acea a treizecea ediție a premiului, pianista și traducătoarea română Lavinia Coman a fost una dintre persoanele premiate pentru implicarea sa în difuzarea culturii catalane în România, și mai ales pentru contribuția sa adusă în mediu muzical atât de ea, cât și de Nicolae Coman.

Această distincție a venit când Lavinia Coman era profesoară emerită la Conservator, deși își continua activitatea de profesor cu ore de pian, cursuri de formare de formatori și coordonarea unui program masteral de dialog cultural și musical. Lavinia Coman, care venise la Barcelona cu discipola sa, tânăra pianistă Ana Maria Ioan, a primit premiul din mâinile vicepreședintelui Parlamentului, Josep Costa, și ale președintelui IPECC, Xavier Tudela. Lavinia Coman și Ana Maria Ioan au atins apoi clapele pianului galben instalat în claustrul Centrului de Arte Santa Mònica, în cadrul evenimentului Versos i urnes/ Versuri și urne, în cadrul căruia a intervenit și poeta româncă Ileana Mălăncioiu, al cărei volum de poezie La vèrtebra se lansa cu această ocazie în traducere catalană.

Un ultim episod de activitate muzicală catalană la Bucarest a mai avut loc în anul 2019, când, de Sant Jordi, s-au lansat traducerile Janei Balacciu Matei Istoria Catalunyei și volumul antologic al lui Marius Torres, Sfinxul din noi. Antologie poetică bilingvă, cu profesorii Joan Ramon Veny și Margarida Prats. Soprana catalană Eulàlia Ara și pianista Lavinia Coman au oferit un repertoriu de piese muzicale inspirate de poemele lui Màrius Torres, pe lângă trei compoziții pentru pian și voce de Torres însuși, scrise în anul 1942; programul a inclus și piese de M. Rosa Ribas, Manuel García Morante și Jordi Vilaprinyó, ca și compoziții de Nicolae Coman pe versuri de poeți români și internaționali.

În ultima vreme, Lavinia Coman s-a concentrat asupra publicării operei poetice și muzicale a lui Nicolae Coman, ca și asupra redactării unei biografii a compozitorului român. Concentrată asupra muncii, viața cuplului Coman a fost transpusă și efectiv în literatură, datorită scriitorului Ramon Solsona. Disset pianos/ Șaptesprezece piane, volum publicat la Proa în anul 2021, este considerat «primul roman catalan […] care pomenește cu un anumit grad de profunzime de această țară [România] și despre poporul său», afirma criticul Joan Josep Isern, lucru de care, afirma Solsona într-un interviu cu periodista Montserrat Serra, «sunt foarte mândru». Mai spunea Solsona, în ziua lansării volumului: «Disset pianos e o carte despre cultură și muzică, scrisă cu dorința de a apropia cele două orașe: Barcelona și București». Și, de asemenea, popoarele lor. Așa cum menționează în secțiunea de mulțumiri finale, Solsona explică acest lucru astfel: «Laviniei Coman […] îi datorez fundalul celei de a doua părți a romanului, căci a trăit – a îndurat – confiscarea casei familiei. […]  Soțul ei, Nicolae Coman, a fost un cunoscut muzicolog și compozitor. Și poet. El s-a aflat la originea personajului fictiv Dumitru Costadinescu. Repet, fictiv, fiindcă Dumitru Costadinescu nu a existat». Catalanofila și traducătoarea Jana Balacciu Matei a publicat traducerea în limba română, Şaptesprezece piane, la câteva luni după apariția versiunii catalane, la editura Meronia.

Conversațiile telefonice – chiar și în ultima vreme tot prin telefonul cu fir – cu Lavinia Coman erau mereu o mică simfonie de veselie, optimism și bucuria reconectării cu prieteni despre care voia în primul rând să știe ce mai fac. Coda finală era rapidă și energică, allegro și presto, în formă de rondo, cu vocea sa ritmată spunând «pa, pa, pa, pa, papapapaaaaa…!», cu rezonanțe ca niște acorduri finale ale solistului în timp ce mâinile sale se pregătesc să părăsească claviatura la finalul concertului. De data aceasta, din nefericire, au sunat ultimele acorduri ale concertului vieții sale. Odihnească-se în pace.

Prin amabilitatea revistei catalane de cultură online Lletres Bàrbares, Prăvălia Culturală publică articolul semnat de Xavier Montoliu Pauli și apărut în numărul 57 din martie 2026 ianuarie în traducerea Mariei Sabina Draga-Alexandru. Originalul în catalană poate fi citit aici.

The post Cu alți ochi contemplă acum Frumusețea, pe care a răspândit-o în jurul cu atâta generozitate. In memoriam Lavinia Coman. «Pa, pa, pa, pa, papapapapapa!» appeared first on Prăvălia Culturală.

Poate că pentru niciun scriitor român aceste cuvinte nu au fost mai potrivite și, în același timp, mai puțin potrivite ca pentru Blecher. Cu o viață de numai 29 de ani (1909-1938), din care ultimii zece trăiți într-un corset de gips (tratamentul vremii pentru teribila boală morbul lui Pott, tuberculoza colonei vertebrale), într-o lungă și zadarnică peregrinare prin sanatorii din Europa și România, pentru ca în 1934 să se întoarcă acasă, în așteptarea morții, nu a beneficiat de „termen lung”. A reușit, însă, în foarte scurtul timp ce i-a fost menit să-și convertească nefericirea într-o unealtă excepțională. A făcut-o unind o luciditate extremă cu imaginația și visul, a făcut-o cu „demența aceea la rece, perfect lizibilă și esențială, cum își dorea. Definitivată, dacă nu scrisă, în ultimii patru ani ai vieții, începând din 1934, când publică un volumaș de versuri (Corp transparent) și două dintre cele trei romane terminate: Întâmplări din irealitatea imediată, 1936 și Inimi cicatrizate  1937 (cel de-al treilea, Vizuina luminată. Jurnal de sanatoriu, va vedea lumina zilei abia în 1971), opera lui, întâmpinată la apariție cu entuziasm, a rămas într-un mare con de umbră decenii de-a rândul în, condițiile convulsiilor societății românești. Reintră în circuitul literar românesc în perioada scurtei deschideri din anii ’70, de care s-a bucurat lumea noastră în anii comunismului. Adevărata intrare în acest circuit, nu doar românesc, ci și european, se produce însă după 1990, când cititorii descoperă cu uimire capacitatea aparte a acestui scriitor, atât inovator la vremea lui și perceput ca atât de original astăzi, de a-și converti, într-adevăr suferința proprie în instrument de interogație asupra condiției umane.

Așa se explică că  „întâmplările” și „inimile cicatrizate” ale lui Blecher pot fi citite astăzi în atâtea limbi – spaniolă , italiană, engleză, franceză, suedeză, poloneză, portugheză, maghiară, în unele opera integrală.

În această toamnă cele două romane antume ale lui Blecher au ajuns și la Barcelona, în haină catalană, prin intermediul traducerilor semnate de catalanofila Jana Balacciu Matei și precedate de ample prefețe semnate de doi mari cunoscători și promotori ai literaturii române în lumea catalană: criticul D. Sam Abrams – Esdeveniments en la irrealitat immediata și traducătorul Xavier Montoliu i Pauli – Cors cicatritzats. Ambele poartă pe coperta a IV-a frazele de despre Blecher semnate de Mircea Cărtărescu, scriitorul român atât de citit, cunoscut și admirat în Catalonia.

Publicate la două edituri de recunoscut prestigiu în panorama editorială catalană, Adesiara din Barcelona (Edeveniments) și Fonoll din Lleida (Cors cicatritzats), cele două cărți au fost prezentate împreună, la 28 septembrie, în cadrul Săptămânii Cărții Catalane, cel mai important târg consacrat cărții în această limbă, organizat an de an începând din 1983. Prezentarea, cu participarea traducătoarei și a celor doi prefațatori, moderată de apreciatul om de televiziune, Xavier Grasset, s-a bucurat de o numeroasă audiență, în care publicului li s-au adăugat cititori deja pasionați de literatură română și scriitori catalani interesați de opera lui Blecher.

Avusese, neîndoielnic, o contribuție și îndemnul scriitorului și criticului Jordi Llavina i Murgadas: „Adevărații iubitori de literatură nu ar trebui să piardă Întîmplări din irealitatea imediată.” În articolul intitulat Capodopera necunoscută. din 9 septembrie publicat în prestigiosul ziar „Ara” (Acum), mărturisea: „pe măsură ce citeam mi se întărea impresia că mă aflu în fața unei capodopere a unui autor… despre care, până de curând, nu știam nimic.” Și, vorbind despre această „bijuterie cu majuscule”, nu uita să sublinieze faptul că romanul lui Blecher apăruse cu doi ani înaintea celebrului roman al lui Sartre, Greața.

La rândul ei, Marina Romero, ziaristă a canalului 3CAT, în interviul din 29 septembrie cu traducătoarea și cei doi prefațatori, sublinia, între altele cât de impresionată fusese de convertirea în Inimi cicatrizate, a fragilității fizice (scriitorul era obligat să stea  întins pe spate, în pat, scriindu-și cărțile pe o lădiță de lemn, ținută pe genunchi) în vitalitate. „În ce anume lume, în ce anume realitate se petreceau astea?” cita ea, fraza care o emoționase.

 Vă invităm să ascultați emisiunea Més nit: La prosa de Max Blecher ho questiona tot de la vida.

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post Max Blecher – de curând și în lumea catalană appeared first on Prăvălia Culturală.

Xavier Grasset, D. Sam Abrams, Jana Balacciu Matei şi Xavier Montoliu Pauli la lansarea volumelor lui M. Blecher în limbă catalană, în cadrul Săptămânii Cărții Catalane (28 septembrie 2025)

The post Imagen 3 appeared first on Prăvălia Culturală.

În urmă cu o lună, am descoperit-o pe Elena Vlădăreanu, una dintre vocile actuale ale poeziei românești contemporane la Sala Beckett din Barcelona. Evenimentul a avut loc pe 11 februarie 2025 în cadrul renumitului Festival Alcools, creat în 2015 de regizorul şi profesorul catalan Hermann Bonnín (1935-2020), coordonat în prezent de poetul şi dramaturgul Andreu Gomila. Am rămas impresionată de spectacolul poetic pe două voci, cea a autoarei, Elena Vlădăreanu, și cea a actriței catalane, Silvia Bel, în română și, respectiv, catalană, grație traducerii lui Xavier Montoliu Pauli. Două limbi romanice, despărțite geografic, se întâlnesc într-un joc poetic armonios și plin de sensibilitate. 

La 19 fix începe lectura, după ce a sunat gongul, ca la teatru. Spațiul cu o scenografie minimalistă ne transportă prin cuvintele scriitoarei -rostite sau ecranizate- la experiențele sale.

S-ar putea să vă întrebați cum îi place atât de mult unei catalane literatura română şi, mai ales, poezia. Ei bine, vă spun. În timpul pandemiei, partenerul meu de viață, născut la Suceava, mi-a deschis o lume nouă, o cultură cu totul aparte, prin opera lui Mihail Eminescu, povestindu-mi despre viața lui, dar și despre moartea sa. Atunci, am citit poezia Luceafărul și Scrisorile, care mi-au deschis ușa literaturii române, iar de atunci am început sa citesc mai mult. Așadar, la scurt timp după aceea m-am cufundat în poezia pentru copii a poetei Otilia Cazimir, care mi-a amintit de poeta spaniolă Gloria Fuertes (1917-1998), ale cărei versuri le ascultam mereu în copilărie.

Pentru că sunt foarte curioasă, am vrut să aflu mai multe despre cultura românească, aprofundând în istoria dacilor, apoi în perioada medievală, citind despre viața domnitorului Ștefan cel Mare, contemporan al monarhilor catolici spanioli și al lui Cristofor Columb. L-am descoperit si pe marele savant Nicolae Iorga –un mare cunoscător al culturii catalane. Am mai citit și din amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, în pur stil Tom Sawyer.

După pandemie, am pătruns deplin în poezia românească din secolul al-XX-lea. De pildă, o lectura fascinantă a fost antologia de poezie a lui Nichita Stănescu, intimă și sentimentală, tradusă în catalană tot de Xavier Montoliu Pauli, de data aceasta împreună cu Lilika Voicu-Brey.

Poeții români mai contemporani sunt prezenți, de un timp încoace, în festivalurile catalane de poezie. Încerc să particip cât pot la evenimente pentru a-i cunoaște pe poete/poeți în carne și oase, nu doar prin lectura operelor lor. Îmi vin în minte două întâlniri destul recente la Barcelona, în 2022 și anul trecut, respectiv, cu Marta Petreu si Mircea Cărtărescu. Totuși, prin Elena Vlădăreanu am descoperit poezia generației 2000, o abordare critică față de societate și față de lumea de astăzi, așa cum scriu noii poeți catalani.  

Poeziile -traduse în catalană- citite de actrița Sílvia Bel m-au transportat în emoțiile și sentimentele poetei ca într-o călătorie în interiorul ei. Traducerea atentă și fluidă a fost de mare ajutor pentru a putea urmări poeziile citite chiar de scriitoare. Deși sunt obișnuită să aud limba română datorită familiei logodnicului meu, la început mi-a fost puțin greu să ascult o voce diferită și mai rapidă. Însă, treptat, am reușit să citesc versurile poetei, având traducerea în catalană proiectată în spatele scenei.

Poezia Elenei Vlădăreanu este critică la adresa societății contemporane. Am putut asculta și versuri nostalgice cu o notă autobiografică, în care ne arată emoțiile tinerilor de optsprezece ani, frica, tristețea de a trăi într-o realitate incertă. Și, desigur, critica editorilor actuali, care se îmbogățesc în detrimentul scriitorilor. O Elena radicală și intimă care dezvăluie trecutul și prezentul țării sale, îmbinate în poemul în care descrie un dialog între mamă și fiică, precum și gândurile arhaice ale unei profesoare din școala de astăzi.

“La grădiniţă, printre altele, fiică-mea învaţă:

Tata merge la birou de dimineaţa până seara

El face banii.

Bunica îmi citeşte poveşti şi desenează cu mine.

Ea îmi face educaţia.

Mama poartă şorţ şi stă la bucătărie.

Ea îmi face mâncarea şi îmi spală vasele.

Eu sunt o prinţesă, când mă fac mare nu vreau să fiu ca mama.”

(A la guarderia, entre d’altres, la meva filla aprèn:

El pare va a l’oficina del matí fins al vespre

Ell guanya els diners.

La iaia em llegeix contes i dibuixa amb mi.

Ella m’educa.

La mare porta davantal i està a la cuina.

Ella em fa el menjar i em renta els plats.

Jo soc una princesa, quan sigui gran no vull ser com la mare.)

Pe scurt, recitalul a fost o călătorie intimă catalano-română a unei femei provocatoare care se luptă să iasă dintr-un trecut misogin prin cuvinte absolut vibrante.

Puteți citi și interviul cu Elena Vlădăreanu: „Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva”

(Textul a fost scris în catalană și tradus în română de Cristinel Simioniuc)

NEUS BONET I SALA este poetă și fotografă. Puteți consulta site-ul ei artistic: Nenuse Creacions

The post O călătorie intimă cu Elena Vlădăreanu appeared first on Prăvălia Culturală.

ADINA MOCANU: Max Blecher – de curând și în catalană

ELENA VLĂDĂREANU: Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva (interviu de Xavier Montoliu Pauli)

MIHAELA DRĂGAN, ZITA MOLDOVAN, IULIA COLAN și ANASTASIA DADE: Caliban și vrăjitoarea: Ideea este ca povestea și mesajul să ajungă la tine, chiar dacă nu ai contextul istoric (interviu de Adina Mocanu)

Foto: Adina Mocanu

The post INTERVIURI CULTURALE appeared first on Prăvălia Culturală.

Scriitoarea și jurnalista Elena Vlădăreanu (1981) locuiește la București și lucrează la Radio România Cultural, unde realizează partea de ecran dintr-o emisiune de referință dedicată teatrului și cinematografiei: Scena și ecranul. Este o artistă independentă și una dintre cele mai importante voci din poezia românească contemporană. De la debutul său în 2001/2002, a scris șapte volume de poezie. În 2021 a publicat primul său volum de proză, August (București: Editura Nemira). Ca scriitoare de literatură pentru copii, primii ei cititori sunt cele două fiice ale ei. Pregătește un doctorat despre reprezentarea biografică și autobiografică în teatrul românesc. De asemenea, a scris, publicat și i-au fost montate texte dramatice neconvenționale. Majoritatea acestor texte performative au ca punct de plecare experiențe autobiografice ale autoarei și ale persoanelor intervievate în faza de documentare. Angajată în țesătura asociativă în cheie feministă, în 2018 a înființat, împreună cu câteva artiste și scriitoare (Alexandra Turcu, Cătălina Stanislav, Corina Sabău, Liliana Basarab, Ruxandra Ghițescu și, la început, Robert Bălan și Vio Ivanovici), Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei.

Elena Vlădăreanu este invitată pe 11 febrarie 2025 la Festivalul Alcools, dirijat de poetul Andreu Gomila, în Sala Beckett din Barcelona. Împreună cu actriţa catalană, Sílvia Bel, vor citi poezia sa în română şi în varianta tradusă în catalană. Versiunea catalană a interviului a fost publicată în revista digitală Lletres Bàrbares.

Xavier Montoliu Pauli: În majoritatea prezentărilor tale, spui că „trăiești și lucrezi în București”. Este o declarație în favoarea Bucureștiului (adică de-a rămâne în țara ta) sau este o simplă realizare a vieții tale de zi cu zi, cu familia, unde lucrezi şi unde ai un rol ca creatoarea recunoscută?

Elena Vlădăreanu: Cred că nici una, nici alta. Nu m-am gândit niciodată până acum dacă această informație conține și altceva decât informație. Am scris-o prima oară într-un text de prezentare, oferea strict această informație despre mine. Apoi a tot apărut pentru simplul motiv că am luat cu copy-paste prezentarea inițială la care, după caz, am adăugat sau eliminat una-alta. Dacă stau acum să mă gândesc, Bucureștiul e un loc în care mă simt bine, în siguranță, dar nu am dezvoltat, deși sunt de aproape 25 de ani aici, acel gen de legătură solidă cu orașul astfel încât să-l visez. Mereu mă gândesc la asta, de ce visăm, când visăm, doar anumite orașe, mai exact orașul de origine. Sunt plecată de aproape 25 de ani din Medgidia, deci viața mea aici e deja mai lungă decât viața mea acolo, dar tot Medgidia îmi apare în vis. Probabil în loc de București ar putea fi orice alt oraș, deși viața mea e acum aici, aici sunt prietenii mei și ai fetelor mele.

X: Meseria ta actuală este cea de jurnalistă la Radio România Cultural unde ai o emisiune, aș spune zilnică, dedicată lumii teatrului și cinematografiei, Scena și ecranul, atât românească, cât și internațională, unde abordezi tot felul de aspecte de actualitate și urmărești de aproape festivalurile de film din România care, de ceva vreme încoace, au devenit un reper la nivel european. Să vorbim despre cinema: dacă nașterea nouvelle vague în cinematografia românească poate fi plasată la mijlocul anilor ’90, cum au evaluat acești treizeci de ani de cinematografie românească, altfel cunoscută în Barcelona grație ciclului anual al cinematografiei românești organizat de „Filmoteca de Catalunya-ICR Madrid”? Mă refer aici și la colaborările cu festivalurile independente catalane, precum D’A Film Festival.

E: E prima oară când mi se pune o întrebare despre mediul cinematografic românesc. De regulă, eu sunt în poziția de a întreba, asta și pentru că meseria mea are o latură mai degrabă imediată, de prezentare, și mai puțin analitică. Pentru mine, Noul Val Românesc (NVR) începe în primii ani din 2000, cu regizori precum Cristi Puiu, Cristian Nemescu, Radu Muntean, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu. Sigur, anunțați de filmele din anii ’90 ale lui Nae Caranfil (È pericoloso sporgersi, 1993, Asfalt Tango, 1996), dar nu aș coborî totuși data de naștere a noului val românesc în anii ’90. Dacă privesc această perioadă a cinematografiei românești, am într-un fel senzația că ”am fost acolo”. Și chiar am fost – la o proiecție oarecum privată, pentru oameni din presă, a filmului Marfa și banii (r. Cristi Puiu, 2001), film cu care cred că începe Noul Val Românesc. Nu știam foarte multe despre cinematografie atunci, eram foarte tânără, venită din provincie, deci nici filme foarte multe nu văzusem la ora aia, dar era ceva ce recunoșteam în acel film, așa cum, mai târziu, am recunoscut în Furia (r. Radu Muntean, 2002), în Occident (r. Cristian Mungiu, 2002), în Poveste la scara C (r. Cristian Nemescu, 2003): o anumită relație a artistului cu mediul în care se formează, o dorință de a înțelege acest mediu referindu-se mereu la el. De ce recunoșteam asta? Pentru că era o preocupare comună a scriitorilor care au debutat la începutul noului mileniu, dar și a creatorilor de teatru. Eram toți, mai mult sau mai puțin, din aceeași generație (poate nu ca vârstă, ci ca moment al debutului), toți ne poziționam polemic față de ceea ce însemna mainstream în zona artistică, dar și față de sistemele educaționale și de validare, încercam să ne afirmăm și să evoluăm ca independenți. Ce observ este că de câțiva ani, cineaștii români încep să depășească „noul val românesc”. Cred că în prezent am putea spune că asistăm la o perioadă de căutări. Deși încă se fac filme în siajul NVR, se vede, mai ales la cineaștii tineri, care încă sunt studenți la licență sau la masterat la facultățile de film, o dorință de a privi altfel lumea și de a crea noi narațiuni vizuale. Observ un interes pentru reprezentarea în film a poveștilor comunității LGBTQIA+, de exemplu, care erau ca și inexistente în cinematografia românească – am făcut recent o emisiune despre asta, numeri pe degetele de la o mână filmele în care apar tematici legate de minoritățile sexuale. Observ, iar, la anumite filme ale unor cineaști foarte tineri o altă relație cu timpul și cu reprezentarea vizuală a timpului. Încet-încet cred că se îndepărtează de abordarea realistă a duratei – celebra ciorbă românească mâncată în timp real – , îndreptându-se spre ținuturi mult mai poetice, pentru că altele par să fie punctele de interes acum: studiul de personaj, studiul de relație, timpul subiectiv, spațiul. Iar aici am în minte cineaști și cineaste care nu și-au lansat încă primul lor lungmetraj, precum Bogdan Alecsandru, Alma Buhagiar, Teona Galgoțiu, Lucia Chicoș, Alexia Drăgan, Andreea Lăcătuș. Dintre filmele cunoscute internațional, care au fost în festivaluri și care se îndepărtează de estetica NVR, mă gândesc în primul rând la Touch Me Not al Adinei Pintilie (2018, Ursul de Aur la Berlin), care a venit ca o cometă. La fel a și dispărut, nelăsând urme sau urme vizibile deocamdată – un tulburător studiu vizual al intimității și sexualității. Un cineast care mă face curioasă prin libertatea pe care o simt în filmele lui de până acum este Sebastian Mihăilescu, care a debutat cu un fals documentar despre Ceaușescu (Pentru mine tu ești Ceaușescu, 2021), cel mai cuminte dintre filmele lui, dacă pot să zic așa, urmat de două absolut țicnite, greu de plasat, de rezumat, de descris: Mammalia (2023) și Vampiru Zombi (2024). Aștept să văd noul film al Anei Lungu, o cineastă care, la fel, se îndepărtează de NVR printr-o privire amuzată, autoironică și autoreflexivă cu care privește spațiile și viețile private. Filmele lui Radu Jude, un cineast venit din NVR, de care s-a desprins însă rapid, găsind o pistă pe care deocamdată aleargă singur: aceea a unui cinema complex, care se uită spre trecut și spre prezent, care pune întrebări și pune în discuție imaginea și felul în care se poate construi o imagine, care propune moduri de a integra vizual și alte discursuri, cum ar fi teatrul sau literatura. Ruxandra Ghițescu a debutat cu un film (Otto Barbarul, 2020) în care face o introspecție a vârstei adolescenței, a depresiei și a pierderii, iar maniera în care folosește ea imaginea aici vine din altă parte, sigur nu din NVR. NVR a fost o mișcare esențială în cinematografia românească, la fel cum acum este esențial să vedem alt tipuri de discursuri vizuale. 

X: Și, în ceea ce privește teatrul, România este una dintre țările europene de vârf în domeniul dramaturgiei, unde sunt explorate diverse forme de expresie artistică, cu spectacole interactive, teatru documentar etc. Sala Beckett a găzduit acum ceva ani, lectura dramatizată a doi dramaturgi români contemporani: Alina Nelega și Bogdan Georgescu, în cadrul proiectului Fabulamundi Playwriting Europe. Ce tendințe se impun pe scena românească actuală după părerea ta?

E: Aici îmi este oarecum dificil să răspund pentru că îmi lipsește o cunoaștere în profunzime a fenomenului teatral. Faptul că nu pot călători pe cât ar fi nevoie pentru a vedea toate producțiile care mă interesează – din motive personale și profesionale – mă împiedică să am o vedere de ansamblu asupra a ceea ce se întâmplă în teatrul românesc. Am urmărit mai degrabă zona independentă de-a lungul anilor, în ultimii șase-șapte ani concentrându-mă mai ales pe acele spectacole care, într-o formă sau alta, pun în scenă autobiografii și biografii. Îmi permit doar o observație generală: aceea că zona independentă continuă să fie spațiul-laborator, unde au loc experimente, încercări, eșecuri. Artiștii independenți continuă să lucreze mult, spectacolele sunt produse cele mai multe cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național (o linie de finanțare a Ministerului Culturii), ceea ce le și condamnă de multe ori la o existență efemeră. În lipsa unei susțineri constante, multe spectacole mor după cinci reprezentații, pentru că fondurile nu pot acoperi mai mult de atât. Mai observ și că mediul instituționalizat a asimilat de-a lungul timpului nu doar oameni din zona independentă, ci și metode de lucru, discursuri, estetică, asta și datorită faptului că mulți artiști care au debutat și s-au format în mediul neinstituționalizat au ajuns la mijlocul carierei să colaboreze cu teatrele subvenționate.

X: Să trecem acuma la experiența ta ca dramaturgă. În timp ce putem vedea unele dintre lucrările tale pe scena, spune-ne, te rog, și cum s-a născut cercetarea ta teoretică asupra teatrului și care este propunerea ta pentru producțiile tale, în care este perceput un angajament politic și social ferm?

E: Din păcate, spectacole montate pe texte scrise de mine nu se mai joacă din același motiv menționat mai sus: toate sau aproape toate au fost create în regim independent cu o finanțare limitată și limitativă, astfel încât au mai trăit după epuizarea resurselor financiare doar în mod excepțional și datorită câte unui festival sau unui alt proiect independent. E adevărat că nici nu am mai scris pentru teatru în ultimii doi ani. Asta și pentru că am scris mai multe despre teatru. În cercetarea doctorală m-a interesat să combin două aspecte care mă interesau: în primul rând, să vorbesc despre un fenomen pe care l-am văzut născându-se și crescând – mă refer la apariția teatrului documentar în România. Iar în al doilea rând m-a interesat să urmăresc acele producții documentare care au un nucleu biografic sau autobiografic pentru că eu însămi în textele pe care le-am scris pentru teatru am fost interesată de lucrul cu material biografic.  

X: Acum să trecem la debutul tău ca poetă. Ai început să publici poezie, mai întâi în antologii și din 2002, de una singură, cu volume care se situează între autenticitate, realitate și autoficțiune: pagini (Timpul, 2002; Vinea, 2003); fisuri (Pontica, 2003); Europa. zece cântece funerare (Cartea Românească, 2005) și spațiu privat. a handbook  (Cartea Românească, 2009). Cum au fost începuturile tale literare la București, în timp ce învăţai și, mai ales, ce a însemnat așa-numita „generație douămiistă” în poezia românească contemporană din care faci parte ca una din cele mai remarcabile voci?

E: Începuturile au fost grele nu doar ca toate începuturile, ci și pentru că primii ani după 2000 – eu am venit în București în toamna lui 2000 și tot atunci aș putea spune că am început să frecventez mica lume literară din București – erau ani tulburi, grei, post-tranziție îi numim acum, dar atunci nu îi simțeam cu nimic mai buni decât cumpliții ani ’90. Mediul literar era agresiv, toxic; gândindu-mă acum la cenaclurile pe care le frecventam în primii ani de București le văd mai degrabă ca pe niște întâlniri în care eram încurajați să ne sfâșiem unii pe alții, cu cât erai mai agresiv față de creația unui coleg cu atât câștigai mai rapid prestigiu. Era cu câțiva ani buni înainte de apariția rețelelor sociale, înainte ca toată viața noastră să se mute online, deci cred că am prins ultimele întâlniri literare din București. Se mai fac și acum întâlniri, dar sunt mai degrabă benigne, nu au amploarea celor de la începutul anilor 2000, în care cei mai mulți dintre noi ne-am format și am debutat. Cu toată toxicitatea lor, cred că până la urmă, în acel moment, conta să ne strângem într-un loc și să ne citim textele, să vorbim despre ele. Dacă dădeam la o parte pojghița observațiilor de multe ori agresive și neargumentate, acolo am învățat până la urmă să discutăm un text și să ne înțelegem propria literatură. În ceea ce privește sistemul editorial, și aici era o mică junglă: nu era nimic reglementat, nu semnam contracte, de multe ori cărțile erau trase la imprimante de apartament, nu exista distribuție, ne trezeam cu 200 de exemplare (tirajul uzual pentru un volum de poezie în anii 2000) în brațe.

Ca să răspund și la partea a doua a întrebării: când vorbim despre generația 2000, ne referim la scriitori debutați în 2001-2005, cu un nucleu principal format din cei care frecventau cenaclul Fracturi de la Facultatea de Litere a Universității București și cenaclul Euridice condus de profesorul Marin Mincu. De altfel, Marin Mincu, care ne îndemna să scriem și texte teoretice pe care le publica în revista Euridice, este cel care a forțat coagularea acestei generații. Ca trăsături distincte ar fi discursul intimist, descrierea viscerală a mediului și a societății, critica socială, relațiile interumane subminate de pauperitate și de nedreptate socială. Cei mai mulți eram studenți atunci și scriam practic despre viața noastră care era grea, cu primele joburi plătite foarte prost, cu cazări insalubre (prin cămine sau la gazde), cu sentimentul că suntem neînțeleși de cei din generația părinților noștri, profesori sau chiar scriitori. Poate că volumele noastre de debut aveau un aer comun, dar foarte curând acest aer s-a risipit și fiecare și-a urmat propria direcție, unii au renunțat la scris, alții s-au pierdut definitiv.  Dacă e cineva care vrea să afle mai multe despre literatura acestei generații nu ar trebui, zic eu, să rateze primele volume scrise de Marius Ianuș (ezit să îl recomand, pentru că de câțiva ani Ianuș a devenit portavoce a multor idei extremiste și legionare, dar primele lui volume cred că sunt reprezentative pentru anii 2000), Domnica Drumea, Ruxandra Novac, Răzvan Țupa, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Miruna Vlada, Oana Cătălina Ninu, Ștefan Manasia, Dan Coman, Andrei Peniuc, adi urmanov. Peniuc și urmanov propuneau un alt tip de discurs din care, mai târziu, s-au infuzat poeziile scrise de Cosmina Moroșan, Gabi Eftimie, Valentina Chiriță (Val Chimic). Prozatorii generației 2000 sunt Ionuț Chiva, Ioana Baetica, Adrian Schiop. Sper că nu am uitat pe nimeni, mereu ezit să dau nume din această teamă, a omiterii neinteționate. Iar dintre cei debutați imediat după primul val 2000: Cristina Ispas, Vlad Moldovan. 

X: În ultimele tale volume de poezie, continui să abordezi subiecte nu atât de comune în poezie, întotdeauna din punctul de vedere al onestității; titlurile deja o dezvăluie: Non Stress Test (Casa de Pariuri Literare, 2016), Bani. Munca. Timp liber (Nemira, 2017), minunata lume disney (Nemira, 2019). Care sunt interesele tale sociale manifestate în lucrarea ta poetică față de societate, patriarhat…?

E: Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva. Mai degrabă am o temă care mă preocupă, cum se întâmplă acum când sunt preocupată de ecologie, de inteligența artificială, de limbajul generat. Și dacă stau mult timp cu o astfel de idee în minte, la un moment dat tot ceea ce scriu sau citesc sau văd ajunge să fie făcut prin această lentilă. Se întâmplă ca lucrurile pe care le scriu să pară a fi foarte concrete sau foarte legate de prezent, asta și pentru că eu însămi sunt așa, îmi place să știu pe ce lume trăiesc, citesc presa, urmăresc ce se întâmplă în lume.

X: Textele tale, fie ele în proză fie în poezie, sunt destul de narative și, chiar, se întrezărește un aspect performativ – tot la nivelul formal al poeziei. Încotro se îndreaptă această interdisciplinaritate literară sau, cu alte cuvinte, la ce lucrezi în prezent?

E: În prezent îmi definitivez lucrarea de doctorat și asta îmi ocupă tot timpul de câțiva ani încoace. Am în lucru un volum de versuri în care mă interesează să lucrez cu limbajul generat, mă interesează relația om-inteligență artificială, probleme legate de ecologie. Totodată am în lucru și o proză distopică pentru că e un gen care mă atrage și da, îmi doresc ca în 2025 să lucrez la aceste două cărți.

X: Tot pe la începutul anului 2000, trebuie plasate începuturile tale în domeniul jurnalismului făcând cronici literare. Ţin minte de o cronică a ta publicată în 2001 în urma reeditării romanului catalan Piaţa Diamantului, a scritoarei Mercè Rodoreda (1908-1983), apărută la editura Meronia din București în colecţia „Biblioteca de Cultură Catalană” coordonată de Jana Balacciu Matei. Printre altele, ai afirmat că singurătatea era singura identitate a protagonistei feminine dincolo de orice poreclă (Colometa). În această lectură, este deja perceput și angajamentul tău față de literatura de gen…

E: Da, când am intrat în presă, în 2001, obișnuiam să scriu despre cărți. De fapt, scriam despre orice, dar mai ales despre literatură și cărți. Și tocmai apăruse o colecție de literatură catalană, am și făcut cred niște interviuri atunci cu scriitorii traduși care veniseră în România să-și lanseze aceste cărți, mi-a plăcut mult ce am citit atunci. Dar asta se întâmpla în urmă cu aproape 25 de ani, deci nu mai știu mare lucru și nici ce scriam nu îmi mai amintesc. Altfel, da, cred că întotdeauna au fost prezente în scrisul meu literar sau non-literar niște preocupări care inițial erau personale: față de inegalitățile sociale, față de situația fetelor și femeilor etc. Scriam mai degrabă instinctual, ca să zic așa, fără ca aceste preocupări să fie dublate și de o lectură teoretică, de exemplu. Eram feministă fără să am habar ce e ăla feminismul și chiar dezicându-mă, în interviuri, de feminism, pentru că cunoașterea mea atunci era una foarte limitată și reduceam feminismul la discriminări la locul de muncă, de exemplu. Evident că făceam o greșeală cumplită, gândind că dacă mie nu mi s-a întâmplat, discriminarea nu există. La 20 și un pic de ani cred că îmi lipsea răbdarea de a observa și de a analiza ceea ce vedeam, grăbindu-mă să mă exprim despre niște lucruri pe care nu le cunoșteam suficient. În literatură însă lucram instinctual și instinctele, la tinerețe, funcționau bine.

X: Interesul tău de a pune creația feminină la locul ei a condus, în 2018, la înfiinţarea, alături de alte artiste și scriitoare, Premiile Sofia Nădejde. Ne poți spune de unde a venit această inițiativă, cine a fost Sofia Nădejde și, mai ales, ce consecințe a avut organizarea celor cinci gale desfășurate până acum pe scena literară românească?

E: Am ales să dăm proiectului nostru numele uneia dintre primele scriitoare feministe din România. Sofia Nădejde, care a trăit între 1856 și 1946, scria despre situația femeilor, despre importanța educației și a drepturilor egale. O scriitoare extrem de prolifică – a scris poezie, teatru, roman și a publicat constant articole de opinie în revista Contemporanul -, cu orientare socialistă, Sofia Nădejde nu a fost recuperată de regimul comunist, dimpotrivă, uitată de-a binelea. Scrierile sale – publicistica și romanele – au fost reediate după prima ediție a Galei ”Sofia Nădejde” pentru Literatura Scrisă de Femei. În 2019, Maria Cernat și Adina Mocanu au strâns într-un volum mare parte din publicistica Sofiei Nădejde, iar ulterior, editura Publisol a reeditat o parte dintre romanele sale, recontextualizate în prefețe semnate de cercetători contemporani importanți. 

Am început să lucrăm la proiectul ”Sofia Nădejde” în 2018, când am avut și prima ediție a Galei Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei. A fost mai degrabă ceva impulsiv, recunosc, dar dacă nu ar fi fost așa probabil nu ar fi fost deloc. Practic a fost un eveniment cu cca 50 de participanți organizat în trei luni de la zero, inclusiv făcut rost de bani. Până în 2018 nu se organizase încă niciun eveniment public care să fie explicit, în statut, gender oriented. Apăruseră niște cărți cu tematică de gen, niște numere speciale în anumite reviste academice, dar aspectul de gen era abordat mai degrabă discret. Noi am fost destul de agresive și cred că asta a fost bine, pentru că imediat am atras atenția asupra acestui eveniment absolut independent, aproape spontan, stârnind reacții negative virulente, dar și multă susținere. În ziua primei ediții a Galei, care a fost pe 10 decembrie, ne întrebam cu groază dacă va veni totuși cineva. Și a fost sala atât de plină încât au fost oameni care ne-au ascultat de afară. Treptat am crescut acest eveniment astfel încât la ultimele trei ediții, pentru care am și reușit să obținem sprijin de la Administrația Fondului Cultural Național, se apropiase tot mai mult de un micro-festival interdisciplinar: aveam literatură, dar și discuții, teatru, proiecții de film, lecturi de poezie, conferințe. Ultima ediție, cea din 2022, am ținut-o în trei orașe, la Sibiu, Brașov, București. Am vrut să-l păstrăm cumva marginal, să nu fie neapărat mainstream, nu știu cât ne-a ieșit, dar eu continuu să mă refer la el ca la un micro-festival. Cred că cel mai important lucru făcut de „Sofia Nădejde” a fost să arate că se poate. A fost în primul rând un model de management cultural, iar aici chiar cred că a contat că oamenii au avut încredere în noi. În al doilea rând, după prima ediție deja, au început să apară mai multe evenimente gender oriented în mod explicit. În legătură directă sau nu cu proiectul nostru, festivaluri de film importante (precum Les Films de Cannes a Bucarest sau Animest) au alocat spațiu special creațiilor realizate de femei, a început să se vorbească tot mai mult despre femei în literatură și arte într-un mod critic la adresa sistemului și a machismului lumii artistice. Mai sunt multe de făcut, în programa de bacalaureat nu avem încă nicio scriitoare, dar manualele cel puțin cuprind acum și multă literatură scrisă de femei, ceea ce în 2018 se întâmpla mai timid. Am oprit festivalul după ediția din 2022 pentru că deja era prea mult pentru echipa noastră mică. Cerea dedicare totală, doar că fiecare din noi avea o grămadă de alte lucruri de făcut, proiecte, joburi, familie. E și o problemă a liniilor de finanțare: noi, așa mici cum eram, concuram cu festivaluri mari de muzică, teatru sau film și, pentru că nu puteam să sperăm la numere de spectatori similare cu cele de la un festival de muzică sau de film, simțeam nevoia să compensăm prin conținut. Iar ăsta nu poate fi decât un drum direct către burn out pentru cei din echipă. Nu știu cum va fi și dacă va fi un viitor pentru „Sofia Nădejde”. Am păstrat o deschidere către colaborări, am început să construim o bibliotecă „Sofia Nădejde” (care deocamdată este doar un raft în atelierul artistei Liliana Basarab), poate că la un moment dat vom relua și festivalul.

X: Dacă vrei, pentru a termina, spune-ne cum e percepută actualitatea socială și politică din România acum, când au trecut 35 de ani de la căderea regimului comunist. În urmă cu câteva săptămâni, ne-a ajuns vestea despre suspendarea primului tur al alegerilor prezidențiale, o tendință (pe de altă parte, foarte în ton cu restul Europei) către poziții extreme de dreapta, umbra lungă a invaziei lui Putin în Ucraina, atât de prezentă în Moldova, cât şi în România…

E: Da, din păcate observăm în întreaga Europă această revenire a naționalismelor, a extremismelor, a simpatiilor de extremă dreaptă. Nu o să vorbesc acum despre politică pentru că nu mă pricep absolut deloc, dar vreau să scriu ce mi-aș dori să găsesc în programele electorale ale politicienilor și nu găsesc:  preocupare reală față de mediu și soluții concrete pentru reducerea poluării, reciclare, protejarea parcurilor și pădurilor. În ultimii ani, culminând chiar cu ultimele zile din 2024, când au fost puși la pământ ultimii arbori, am asistat cum o parte însemnată din parcul din apropierea casei noastre, în urma retrocedării, a fost supusă, zi și noapte, unui tratament criminal: copaci tăiați, otrăviți, găuriți, tăiați doar puțin cât să se usuce singuri și asta în ciuda protestelor repetate ale oamenilor și, aș zice, cu aprobarea autorităților. Și Poliția, și Garda de Mediu, și Primăria au închis ochii pentru că planurile sunt ca pe locul eliberat de copaci să se construiască un parc de distracții. În condițiile în care Bucureștiul este un oraș extrem de poluat, în care avem nevoie de arbori și verdeață pentru a putea respira, tăiem copaci pentru a lăsa locul unui parc de distracții. Aș vrea să mai văd în programele electorale măsuri concrete și preocupare reală pentru cazurile sociale, de la ajutoarele sociale, care sunt încă umilitor de mici (de exemplu, citesc chiar azi că ajutorul pentru o persoană diagnosticată cu autism este de 500 de lei, echivalentul a 100 de euro, în condițiile în care numai o ședință de terapie urcă spre 300 de lei), la construcția de adăposturi, cantine sociale etc. M-aș bucura ca politicienii să nu se mai folosească de comunitatea LGBTQIA+ după cum bate vântul și să arunce niște praf în ochii electoratului doar pentru câteva voturi în plus, ocolind însă să răspundă concret la ceea ce îi preocupă pe membrii comunității, cum ar fi parteneriatul civil. În continuare simt o falie socială între noi, prin care îmi și explic de altfel succesul pe care unele discursuri extremiste l-au avut în rândul populației. Aceste discursuri s-au propagat mai ales prin intermediul unei platforme unde nu există diferențe de statut între utilizatori, așa cum este Tik Tok, un mediu în care oamenii nu se simt judecați. În timp ce la protestele organizate după primul tur al alegerilor, când pe primul loc a ieșit extremistul de dreapta Călin Georgescu, cei care au luat cuvântul și au ocupat scena au fost numai intelectuali, actori, oameni cu un anumit prestigiu din lumea artistică. Simțeam că asist cum un protest, care este prin natura sa popular, e confiscat și transformat într-un apanaj al elitelor. Nu am o concluzie, o să avem alegeri prezidențiale în primăvară, vom vedea, sunt mai degrabă sceptică decât optimistă, îmi e teamă că majoritatea va alege tot un candidat de dreapta din simplul motiv că ideile naționaliste par seducătoare în vremuri de criză.

X: Mulțumesc frumos, Elena!

E: Mulțumesc mult pentru spațiul și timpul acordate, abia aștept să ne vedem și să ne auzim la Barcelona!

The post Elena Vlădăreanu: „Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva” appeared first on Prăvălia Culturală.

15 aprilie 2024, ora 18:10, biblioteca Jaume Fuster, în inima Barcelonei. Un șir de zeci de oameni așteaptă curioși, în jur se aud dialoguri preponderent în catalană, întretăiate de câteva replici în limba română. Cu prilejul zilei de Sf. Gheorghe (Diada de Sant Jordi, 23 aprilie), o sărbătoare prăznuită în Catalonia cu mare fast prin cărți și trandafiri, sunt organizate dialoguri cu scriitori apreciați, pentru a-i aduce mai aproape de public. Și ce ocazie ar putea fi mai potrivită pentru o astfel de întâlnire decât lansarea unei noi traduceri? Vorbim despre volumul Dietaris 1990-2017. Una tria [Jurnale 1990-2017. O selecție; 500 de pagini], publicat la Editura „Lleonard Muntaner”, ce conține fragmente din cele patru volume din jurnalul scriitorului român Mircea Cărtărescu, selectate și traduse în limba catalană de Xavier Montoliu Pauli. O parte din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, publicat în România la editura Humanitas, vede astfel lumina tiparului pentru a doua oară în afara țării, după Suedia (2011), ajungând la îndemâna publicului din Catalonia în limba catalană, care este, după cum spune scriitorul, „una din cele mai minunate limbi” și „o perlă a limbilor romanice”. 

Xavier Montoliu, un iubitor al limbii și literaturii române și un bun cunoscător al lui Cărtărescu, oferă cititorilor catalani o parte din viața, opera și gândurile scriitorului român, dialogurile sale cu sine. Este o antologie în care cititorii vor descoperi, pe lângă experiențele personale, visele, temerile, angoasele lui Cărtărescu, și o panoramă a lumii literare și culturale din România acelor vremuri: cronici de spectacole, muzee, filme, piese de teatru.

Jurnalul, publicat de-a lungul anilor în patru volume, este o piesă unică și a fost dat spre tipar de autor ca atare, așa cum a și fost scris, fără ștersături, fără adăugiri, într-o sinceritate totală față de sine. După cum mărturisește scriitorul, încă de la primele pagini și până în prezent, jurnalul a fost scris de mână în caiete dintre cele mai banale: în zilele noastre, în epoca vitezei, scrisul de mână e un prilej de reflexie, de analiză, de ieșire din timpul care trece în mod implacabil, pentru că „literatura este o artă a lentoarei”. Jurnalul este, conform mărturiei autorului, „un alt roman al meu” și, în același timp, un model 3D al său. Scris de-a lungul a peste 50 de ani, Jurnalul lui Mircea Cărtărescu este unul din cele mai îndelungate jurnale din literatura română, un fel de copac cu rol de coloană vertebrală pentru scrierile autorului, care își au toate nucleul în acest Jurnal. Este un fel de coloană a infinitului, care îi permite scriitorului să se îndepărteze de sine și să exploreze, pentru ca apoi să se întoarcă tot la sine.

Cei prezenți în sală, în jur de 240 de persoane, atât cititori pasionați de scrierile lui Cărtărescu, cât și iubitori de literatură aflați la prima întâlnire literară cu scriitorul, au prilejul să afle nu doar povești din culisele scrierii Jurnalului, această „a doua piele” a autorului, dar și relatări din experiența sa și viziunea lui despre literatură. În sala plină, discuția se prelungește sub moderarea lui D. Sam Abrams, cel care semnează prefața traducerii publicate în limba catalană. Fin cunoscător al lui Cărtărescu și al literaturii române, reușește să identifice și să adreseze întrebările care captivează cel mai mult și stârnesc interesul audienței. Dialogul, desfășurat în limbile catalană și română, a fost posibil datorită interpretei Denisei Doba, profesoară de limbi străine.

După un dialog cu publicul, urmează și sesiunea de autografe, moment în care mulțimea venită să urmărească schimbul de replici se regrupează ordonat în fața scenei. Rând pe rând, toți cei prezenți sunt întâmpinați de Mircea Cărtărescu și Xavier Montoliu, iar discuțiile capătă un ton și mai personal. Ultima semnătură, ultimele mulțumiri, ultimele felicitări și cuvinte de laudă se pronunță după închiderea bibliotecii, devenită pentru o seară nu doar templu al cunoașterii, ci și al conexiunii umane alimentate de pasiunea comună pentru literatură în general și pentru literatura română, în special.

Xavier Montoliu nu este la prima aventură prin comorile literaturii române. A mai tradus și publicat în limba catalană, printre altele, volume de poezie și proză din Marin Sorescu, Nichita Stănescu și mulți alții. Este și pionierul traducerilor lui Cărtărescu în limba catalană, primul volum publicat fiind Per què ens estimem les dones (2016), traducerea romanului De ce iubim femeile. Ulterior, în 2018, a mai publicat RES. Poemes (1988-1992), traducerea volumului de versuri Nimic. În comunitatea literară catalană este recunoscut ca fiind unul dintre principalii ambasadori ai limbii și culturii române pe meleagurile catalane. Cu siguranță că publicarea volumului Dietaris 1990-2017. Una tria va contribui la consolidarea poziției literaturii române în peisajul literar catalan.

DENISA BERBECE a terminat Masteratul European pentru Formarea Interpreților de Conferință de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.

The post Un Sant Jordi românesc la Barcelona: Mircea Cărtărescu lansează o antologie a jurnalelor sale traduse în limba catalană appeared first on Prăvălia Culturală.

Pe 12 aprilie 2024, a avut loc la Barcelona cea de-a XXXV-a Ediție a Premiilor Josep Maria Batista i Roca – Memorial Enric Garriga Trullos decernate de Institutul de Promovare Externă a Culturii Catalane în fiecare an unui număr de zece catalanofili.

Printre premiații corespunzători anului 2023 s-a aflat și Lectoratul de Catalană din Cadrul Departamentului de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.

Premiul a fost ridicat, în numele Lectoratului, de Elena Ciutescu, doctor în lingvistică (titlu obținut la Universitatea Autonomă din Barcelona) și licențiată în Filologie Engleză-Catalană la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, unde în prezent predă limba catalană în calitate de colaborator. A fost însoțită la eveniment de primul lector de catalană al Universității din București, Xavier Montoliu Pauli, în prezent traducător literar din română în catalană.

Institutul IPECC a oferit celor prezenți o broșură conținând biografiile celor premiați. Traducerea  biografiei Lectoratului din catalană în română a fost realizată de Mioara Angheluță.

Lectoratul de limba catalană – Universitatea din București

Predarea limbii catalane la Universitatea din București a început în anul universitar 1992-1993, printr-un acord de colaborare între Guvernul Cataloniei și Facultatea de Limbi și Literaturi Străine care, la cererea Departamentului de Limbi Romanice de atunci, a înglobat Lectoratul de Catalană, cu scopul de a adăuga această limbă în oferta adresată studenților. Mai târziu, în urma creării Institutului Ramon Llull, Universitatea din București a semnat un acord care să garanteze prezența studiilor catalane în instituție.

Până în prezent, Departamentul de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă (conform denumirii actuale) a primit șapte lectori din tot teritoriul lingvistic catalan, fapt care ilustrează unitatea acestei limbi romanice. 

În anul universitar 2022-2023 s-au sărbătorit 30 de ani de la înființarea Lectoratului de Limbă Catalană, unic în întregul sistem universitar românesc.

Este de menționat că în a doua jumătate a secolului al XX-lea, interesul față de studiul limbii catalane se manifestă și în alte centre, precum Institutul de Lingvistică din București în cadrul studiilor romanice, implicând specialiști români și catalani. Astfel, în anul 1978 a fost inaugurat un curs opțional conținând o componentă teoretică și una practică în urma căruia a fost publicat volumul Limba catalană: fonologie, morfologie, vocabular (Universitatea din București, Institutul de Lingvistică din București, 1980) scris de Liliana Macarie.

În primii ani ai Lectoratului, predarea catalanei a făcut obiectul unui curs facultativ. La începutul secolului XXI, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și-a extins oferta de specializări lingvistice și literare, mai întâi prin crearea programului de Limbi Moderne Aplicate (2002-2003), iar apoi a programului de Traducere-Interpretare (2004-2005), în care catalana se putea studia ca limba a treia.

O dată cu introducerea Planului Bologna, o altă etapă importantă a fost includerea limbii catalane în studiile de licență ca specializare filologică B, fapt cu adevărat excepțional în spațiul est-european. Acest program organizează o sesiune de admitere o dată la doi ani, astfel încât în anul universitar 2023-2024 s-a ajuns la cea de-a zecea promoție.

ARACIS, Agenția Română pentru Asigurarea Calității Învățământului Superior din cadrul Ministerului Educației din România, garant al calității programelor de studiu, a confirmat prezența limbii catalane în planul curricular al Facultății de Limbi și Literaturi Străine.

Lectoratul de catalană reunește atât profesori români și străini, cât și studenți români și străini interesați să învețe catalana în diferite scopuri profesionale (predare, traducere legalizată, traducere literară etc.) sau cadre universitare cu un doctorat în filologie catalană sau care și-au continuat studiile de masterat în centre catalane.

De-a lungul celor treizeci de ani, Lectoratul a organizat – împreună cu instituții catalane sau românești – conferințe universitare, evenimente informative, concerte de muzică, prezentări de traduceri și proiecții cinematografice catalane, destinate studenților și publicului român interesat de cultura catalană. De asemenea, au fost încheiate acorduri Erasmus cu universități catalane, iar sala 316 a Departamentului, care găzduiește biblioteca fondului de carte în limba catalană, a primit numele de Ramon Llull. Ca repere academice trebuie menționată organizarea primului colocviu internațional de studii și traduceri catalane intitulat „Limbi și culturi în contact: catalana și Europa de azi. Dialoguri culturale prin traduceri literare” în 2015; Seminarul Internațional Ramon Llull, în 2016 și, în cele din urmă, cea de-a XVIII-a ediție a Colocviului Internațional de Limbă și Literatură Catalană din anul 2018, sub egida AILLC – Asociația Internațională de Limbă și Literatură Catalană. Comunicările celor două congrese au fost reunite în două volume de lucrări publicate de Universitatea din București (2018) și Institutul de Studii Catalane (2021). Este de amintit și publicarea în 2012 a volumului de Gramatică Catalană la Editura Universității din București cu o prezentare a structurii gramaticale a acestei limbi.

În continuare se află lista celor implicați direct în predarea limbii catalane și în consolidarea lectoratului la Universitatea din București (în ordine alfabetică): Mioara Adelina ANGHELUȚĂ, Jana BALACCIU MATEI, Oana-Dana BALAȘ, Jordi Joan CASSANY BATES, Mianda CIOBA, Elena CIUTESCU, Maria Sabina DRAGA ALEXANDRU, Glòria ROIG, Neus LANGA CHORDÁ, Joan LLINÀS SUAU, Coman LUPU, Xavier MONTOLIU PAULI, Víctor PEÑA IRLES, Sanda REINHEIMER RÎPEANU și Jordi SANTIAGO PUCHADES.

Premiul memorial Josep Maria Batista i Roca – Enric Garriga Trullols 2023 este dedicat tuturor acestora și în special tuturor studenților de la limba catalană. Acordarea acestei distincții Centrului de Studii Catalane al Universității din București transformă în realitatea o cugetare a marelui filolog Pompeu Fabra: „Niciodată nu trebuie să ne uităm datoria și nici să ne pierdem speranța”. Mai multe informații despre predarea limbii catalane în România puteți afla aici.

The post Lectoratul de catalană al Universității din București, premiat de Institutul IPECC din Barcelona pentru parcursul academic și cultural de treizeci de ani appeared first on Prăvălia Culturală.

Când privim monumente și opere de artă rătăcite, deteriorate sau pur și simplu îmbătrânite de trecerea timpului, ne imaginăm adesea cum trebuie să le fi văzut contemporanii în vremea când au fost ridicate sau create. Mulțumită muncii delicate, precise și discrete a conservatorilor și restauratorilor de artă, putem să ne apropiem de operele restaurate și să ne bucurăm de ele la apogeul splendorii de odinioară.

În acest sens, putem felicita eforturile Centrului pentru Restaurarea Patrimoniului Mobil al Cataloniei (CRBMC) al Ministerului Culturii al Guvernului Cataloniei, cu sediul în Valldoreix, lângă Barcelona, care a dus la bun sfârșit, în cazul despre care vorbim, restaurarea meticuloasă a crucii românești care se afla inițial în grădina din jurul pavilionului românesc de la Expoziția Internațională de la Barcelona din anul 1929.

Pavilionul a fost inaugurat la începutul lui octombrie 1929, în prezența regilor Alfonso XIII și Victoria Eugenia, a ministrului Industriei și Comerțului Virgil Madgearu, a consulului general al României la Barcelona, catalanul Salvador Bonet i Marsillach, și a altor autorități.

Pentru toți cei care vor să vină s-o admire, această cruce (mai precis o troiță, pe numele ei românesc) a fost repusă, mulțumită administrării Ministerului Președinției din Guvernul Cataloniei, recent, la locul ei din grădinile Palatului Regal din Pedralbes, Barcelona – amplasarea ei inițială când, după încheierea Expoziției Internaționale în 1930, la inițiativa statului român, i-a fost oferită regelui Alfonso XIII pentru a fi instalată acolo.

Este vorba de un obiect din lemn de stejar în formă de cruce latină, de 4 metri înălțime și 1,30 metri lățime, care are la  bază o bancă, și ea de lemn. Crucea, după cum se poate vedea din fotografie, este încoronată de un acoperiș conic de șindrilă de lemn, tipic caselor tradiționale românești. Partea frontală a crucii este decorată cu diverse motive circulare și geometrice, iar la intersecția brațelor este sculptat chipul lui Hristos.

Plenul Municipalității Barcelonei, prin intermediul Consiliului Plenar al Districtului Les Corts, a aprobat în anul 2000 încadrarea acestei troițe ca bun cultural de interes local, ceea ce îi garantează protecția patrimonială.

La Expoziția Internațională de la Barcelona din 1929, România a avut un pavilion propriu, situat în actualul Complex Olimpic. Pavilionul, construit și demontat la București, a fost transportat la Barcelona cu un tren compus din 17 vagoane, împreună cu toate piesele care urmau a fi expuse în interior, pentru a prezenta și a difuza progresele industriale din domeniul exploatărilor miniere și petroliere, cele mai noi creații artistice ale pictorilor „impresionismului românesc” și patrimoniul cultural care cuprindea o colecție importantă de artă populară (țesături, costume tradiționale, ceramică și covoare), o mostră din producția editorială a universităților românești, o colecție de icoane și alte obiecte.

În grădinile care înconjurau pavilionul românesc s-au instalat două sculpturi: pe o stâncă, bustul de bronz al lui Mihai Eminescu (1850-1889), opera sculptorului Oscar Han, și, în lateral, o troiță de lemn proiectată de arhitectul Victor G. Ştefănescu. Cele două piese contribuiau la evidențierea reprezentării simbolice a identității românești ca reafirmare a nașterii noului stat român, după Primul Război Mondial: pe de o parte, simbologia culturală, prin intermediul efigiei lui Mihai Eminescu, poetul de căpătâi al romantismului românesc, care își are echivalentul în Catalonia în persoana poetului Jacint Verdaguer, contemporanul său; pe de alta, imaginea crucii, simbol al credinței tradiționale și a confesiunii creștin-ortodoxe a poporului român.

Jurnalista Rosario Català (pseudonimul autoarei Anna Murià) consemna astfel, în Diario Oficial de la Exposición (din 12 octombrie 1929), cuvintele comisarului pavilionului, Alexandru Tzigara-Samurcaș: „În Oltenia și mai ales în Muntenia, călătorul rămâne uimit la vederea crucilor de lemn întâlnite de-a lungul drumurilor, care întretaie zarea cu silueta lor zveltă și mândră”. Troițele au fost și sunt un simbol al practicii religioase populare; oricine călătorește nu doar în regiunile menționate din România, ci și în restul țării și în Republica Moldova, va fi în continuare surprins să le găsească la răscruci de drumuri, la capete de pod sau la intrările și ieșirile din sate, cu o funcție similară cu cea a crucilor de hotar catalane; unele pot avea chiar mici construcții înconjurătoare, de pildă bănci pentru odihnă, sau pot fi protejate de mici acoperișuri. Frumusețea acestor cruci stă în caracterul lor efemer, în materialul lor (lemnul) și în faptul că meșterii care le-au făurit de-a lungul timpului nu aveau o intenție propriu-zis artistică, ci una ritualică.

Pentru promovarea culturii și a artei, în România și în Republica Moldova se sărbătorește în fiecare an, pe 15 ianuarie, data nașterii lui Mihai Eminescu, Ziua Culturii Naționale. Pe lângă producția cinematografică fascinantă și noile opere literare de limbă română, traduceri din autori clasici și contemporani, care apropie tot mai mult cultura românească de a noastră, cea catalană, recuperarea acestui obiect de artă, exemplar unic în Catalonia, contribuie și ea la cunoașterea, conservarea și difuziunea patrimoniului românesc.

Prin amabilitatea revistei catalane de cultură online Núvol, Prăvălia Culturală publică articolul de mai jos, semnat de Xavier Montoliu Pauli și apărut anul acesta pe 15 ianuarie, în onoarea Zilei Culturii Naționale române, în traducerea Ancăi Bărbulescu. Originalul în catalană poate fi citit aici.

The post Troița românească din grădinile Palatului Regal Pedralbes din Barcelona appeared first on Prăvălia Culturală.

Interviu realizat de Xavier Montoliu Pauli

Vorbim cu Denisa Berbece, studentă a Masteratului European pentru Formarea Interpreților de Conferință de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București. Printre competențele sale lingvistice ies în evidență cunoștințele de franceză, engleză, rusă, spaniolă, pe lângă indoneziană și chineză. În urma invaziei Rusiei lui Putin în Ucraina, a lucrat în luna martie 2022 ca interpret pentru jurnaliștii de la Corporació Catalana de Mitjans de Comunicació (Corporația Catalană de Mass-media): Catalunya Ràdio și Televisió de Catalunya (TV3), în estul României și în Republica Moldova.

Xavier Montoliu Pauli: Povestește-ne puțin: cine este Denisa Berbece, de ce te-ai orientat spre profesia de interpret și ce studii ai urmat, din câte limbi faci interpretare și, dacă este cazul, ce experiență ai avut ca interpret până acum și în ce sector profesional?

Denisa Berbece: Pe scurt, sunt o mare pasionată de limbi străine. Mi-a plăcut să învăț alte limbi încă de când eram mică, așa că mi-am propus să transform pasiunea în profesie, iar primul pas a fost alegerea programului de licență Traducere și Interpretare în limbile franceză și rusă, oferit de Facultatea de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București. Decizia de a veni la facultate în București mi-a deschis chiar mai multe uși: am descoperit o întreagă lume plină de cursuri gratuite de limbi străine de care am profitat din plin: portugheză la Ambasada Braziliei, chineză la Institutul Confucius, slovenă, macedoneană și armeană la facultate. Astfel mi s-a accentuat și mai mult entuziasmul, dublat de posibilitățile de a pleca la studii în Rusia, Slovenia sau Macedonia. Tot la facultate am avut primul contact cu interpretarea și pot spune că a fost dragoste la prima vedere – sau la prima ascultare și rostire, mai precis. După terminarea studiilor de licență, am continuat să cochetez cu limbi mai „exotice”: am plecat cu diferite burse în Indonezia, ca să studiez limba indoneziană, iar mai apoi în Taiwan, să-mi aprofundez cunoștințele de chineză. Totuși, ideea de a deveni interpret îmi rămăsese bine întipărită în minte, așa că m-am întors în țară și am început studiile la Masteratul European pentru Formarea Interpreților de Conferință la aceeași facultate, în limbile franceză și spaniolă, care sunt principalele mele limbi de lucru. Experiența de lucru cu jurnaliștii de la Catalunya Ràdio și TV3 a fost, practic, primul meu proiect individual de amploare, care mi-a și confirmat că am făcut cea mai bună alegere.

Xavier Montoliu Pauli: Cum ai ajuns să primești propunerea de a lucra cu presa catalană și ce te-a făcut să accepți?

Denisa Berbece: Am primit propunerea prin intermediul lect. dr. Mioara Angheluță (Departamentul de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă, specializarea spaniolă și catalană, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București). În primul rând, pentru că am văzut ocazia care mi se arăta ca un mod de a ajuta, făcând auzite glasurile celor aflați în suferință și, în al doilea rând, pentru că am considerat-o, atât pe plan personal, cât și profesional, o experiență unică, ceea ce s-a și dovedit a fi, atât prin prisma domeniului de lucru, profesioniștilor cu care am lucrat, oamenilor cu care am interacționat, dar și contactului cu limba catalană, complet nouă pentru mine, cu care mi-am propus acum să mă familiarizez. 

Xavier Montoliu Pauli: Pe de-o parte, ai lucrat cu jurnalistul de radio Toni Arbonès și tehnicianul său José Antonio Muñoz, trimiși în Galați, între 5 și 12 martie 2022, aproximativ. Ne poți povesti cum a fost întâlnirea cu cei doi în București? Care au fost primele impresii ale echipei – inclusiv ale tale – odată ajunși în zonă și în ce a constat mai concret munca ta?

Denisa Berbece: Ne-am întâlnit în aeroportul din București și ne-am recunoscut cu puțină rezervă, după observări atente și încercări ezitante de a ne apropia (masca era încă obligatorie pe atunci), însă am simțit rapid că sunt într-o familie. Cu un simț al umorului neegalat și o bogată experiență de viață, cei doi mi-au explicat ce avem de făcut și am stabilit împreună modul de lucru. A fost o colaborare cât se poate de plăcută, ceea ce a îndulcit simțitor felul în care am trăit experiența la nivel emoțional. Am ajuns la Galați cu o ușoară tristețe pentru tot ce auzisem și acum și vedeam pe marginea tragediei actuale. Ne-am propus încă din prima zi să vorbim cu refugiații ajunși pe teritoriul României, să aflăm cum se simt, cum era situația la ei acasă înainte de a pleca, ce planuri de viitor au, cum pot fi ajutați. Pentru aceasta, eu am avut rol de mediator, atât în ceea ce privește refugiații, cât și autoritățile și reprezentanții centrelor de primire a refugiaților: am fost practic vocea din culise a Catalunya Ràdio în România. Mai mult, am învățat chiar și să iau interviuri și să editez înregistrări audio (la un nivel rudimentar, evident)!

Xavier Montoliu Pauli: Pe de altă parte, ai fost și în Republica Moldova, cu aceeași echipă de la radio și apoi cu echipa de la TV3, formată din producătorul Iñaki Garrido, ziaristul Pere Bosch și cameramanul Marc Martínez în ultimele săptămâni, tot ca interpretă. Au fost diferențe în ceea ce privește dinamica de lucru în cele două contexte atât de diferite? Cum te-a ajutat prima experiență pentru cea de-a doua?

Denisa Berbece: Sigur că munca de jurnalist presupune în mare parte același lucru, însă televiziunea este mult mai intruzivă, ceea ce mi s-a părut cel mai dificil în rolul meu de mediator. Prin urmare, a fost mai solicitant și mai exigent. Dacă nu aș fi avut prima experiență, nu știu dacă aș fi putut rezista cu brio celei de-a doua. Practic, cred că am fost mult mai pregătită emoțional și psihologic. Diferențe au existat și în tipul reportajelor, împreună cu echipa de la TV3 am abordat și teme legate de viața și economia Republicii Moldova și cum anume sunt ele afectate de războiul care se poartă în țara vecină. Am avut astfel șansa să fiu pusă în contexte dintre cele mai diverse: am vorbit cu autorități, primari, prefecți, dar și cu muncitori pe câmp și am participat chiar și la o oră de rusă într-o școală gimnazială din Găgăuzia!

Xavier Montoliu Pauli: Unii jurnaliști aflați în deplasare povesteau cât e de greu să te distanțezi emoțional de ceea ce se întâmplă, în timp ce alții considerau important să poată percepe impresiile celorlalți și, reflectând asupra lor, să poată transmite știri despre întâmplările petrecute. În cazul tău, cunoscând atât de bine limbile de lucru, ai putut să te pregătești emoțional pentru acest șuvoi de întâmplări, emoții, pe care le-ai perceput în mod direct?

Denisa Berbece: Înainte de a ajunge pe teren, îmi imaginam că situația avea să fie cel mai greu de gestionat la nivel emoțional, însă trebuie să recunosc că nu mă așteptam să mă văd atât de ușor copleșită de emoții, exacerbate de sentimentul și conștientizarea faptului că eu eram singura care îi înțelege pe oamenii din fața mea, ceea ce mă responsabiliza într-o mare măsură. Mai mult, faptul că mă simt foarte apropiată de limba rusă, că o percep ca fiind „a mea”, m-a făcut și să resimt toate poveștile brut și nemijlocit și să empatizez foarte mult cu oamenii din fața mea. În tot acest timp m-a măcinat întrebarea: „Ce pot să le spun oamenilor pe care-i am în față, cum să-i alin?” Din păcate, n-am găsit răspuns, doar consolare că ceea ce fac e util și le aduce puțină liniște. Nu de puține ori a trebuit să ne ascundem lacrimile care se încăpățânau să se îndese în colțurile ochilor, cărora le dădeam uneori frâu liber doar după ce ne îndepărtam puțin, îmbărbătându-ne reciproc. Dar m-am bucurat să văd că oamenii erau dornici să-și împărtășească poveștile, părea a fi pentru ei o formă de alinare; mulți chiar mai rămâneau să vorbească cu noi și după ce se termina interviul. Cred că cel mai greu a fost să mă simt protagonistă a evenimentelor, complet diferit de anonimatul interpretării simultane: interpretul în comunitate devine actor în mijlocul acțiunii, nu poate sta în umbră – cred că a fost cea mai importantă lecție, care nu se învață la școală.

Xavier Montoliu Pauli: Dintre toate întâmplările, e vreo experiență pe care ai dori s-o evidențiezi, atât din punct de vedere profesional, cât și personal?  

Denisa Berbece: La nivel personal, mărturisesc că am fost foarte plăcut surprinsă de deschiderea cu care am fost primiți. Una dintre amintirile cele mai dragi este legată de un bătrânel, fost profesor de istorie din Palanca, un sat la granița dintre Republica Moldova și Ucraina, care primise la el acasă două femei cu copii și care s-a purtat cu mine ca și cum i-aș fi nepoată, făcându-mi și un mic cadou după terminarea interviului, dar și de o refugiată care plănuiește să vină în România și cu care am păstrat legătura, după ce o intervievasem la Ambasada Ucrainei de la Chișinău. Pe partea profesională, cred că este grăitoare următoarea anecdotă: în timpul filmărilor, am ajuns în casele unor oameni care adăposteau refugiați, așa că primul lucru pe care l-am spus echipei a fost să se descalțe, știind că în Spania această tradiție nu este la fel de înrădăcinată. Și se pare că am repetat de mai multe ori decât credeam importanța gestului, pentru că, atunci când într-o seară, presați fiind de timp, am ajuns să lucrăm într-un cort al Inspectoratului General pentru Situații de Urgență (IGSU), unul din colegii mei s-a uitat insistent pe jos la intrarea în cort. Privirea lui scrutătoare a fost însă înțeleasă greșit de angajatul IGSU, care a început repede să-și ceară scuze pentru mizerie și frunzele căzute, aduse de vânt. Dându-mi seama de unde provenea neînțelegerea, le-am explicat și ne-am amuzat cu toții de întâmplare. Încă o dovadă că interpretul în comunitate nu este doar transmițător de mesaje, ci și mediator cultural!

Xavier Montoliu Pauli: Te-ai putut întoarce la cursuri? Ai de pregătit și o lucrare de disertație în încheierea studiilor?

Denisa Berbece: M-am întors deja la cursuri. Am avut, din fericire, profesori foarte înțelegători, care m-au susținut și încurajat, iar acum mă pregătesc pentru ultima sesiune de examene. În același timp, sunt și în proces de scriere a tezei de disertație, o analiză a interpretării trilingve (spaniolă-franceză-română) a unor discursuri rostite în Parlamentul European, pe care o voi susține după examenele finale din luna iunie.

Xavier Montoliu Pauli: Am înţeles că pregătești o prezentare a experienței tale pentru Facultatea de Litere și Facultatea de Traducere și Interpretare a Universității Autonome din Barcelona (UAB), precum și pentru Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Este vorba despre același tip de destinatari: profesori, tineri, studenți în domeniile științelor umane și la curent cu ce se întâmplă pe rețelele de socializare. Totuși, deși sunt cu toții europeni, crezi că impactul invaziei Ucrainei de către Rusia lui Putin ar putea fi perceput diferit din cauza distanței geografice, dar nu și digitale?  

Denisa Berbece: Mă bucur mult să pot împărtăși din experiența mea și cred că, în astfel de momente și în epoca în care trăim, informația este cea mai puternică armă, iar granițele terestre devin irelevante în fața unor asemenea catastrofe. Totuși, cred că în România tinerii sunt puțin mai îngrijorați cu privire la situația actuală, cu toții ne amintim influența puternică pe care a exercitat-o Rusia în trecut, perioada comunistă și sigur că ne este foarte teamă de o posibilă escaladare a conflictului, gândindu-ne atât la țara noastră, cât și la locuitorii Republicii Moldova, de care suntem foarte apropiați. De aceea, în ciuda accesului egal la informații, cred că amenințarea planează deasupra gândurilor tinerilor români, care însă s-au mobilizat și au făcut tot ce le-a stat în putință să ajute în aceste momente dificile.

Interviu cu Denisa BERBECE, interpret la granița cu Ucraina

The post Denisa Berbece: „cu jurnaliștii de la Catalunya Ràdio și Televisió de Catalunya-TV3 a fost, practic, primul meu proiect individual de amploare.” appeared first on Prăvălia Culturală.