Cum am putea să ne apropiem și mai mult de poezie? Sau ce ar trebui să facem ca poezia să ajungă în locurile în care nu pătrunde cu ușurință? Cum se construiește relația dintre scriitoare și cititori dincolo de literatură?
Întâi de toate aș vrea să atrag atenția asupra faptului că au fost realizate foarte puține documentare despre scriitoare românce după revoluție. Nu-mi rămâne decât să menționez, ca exemplu, filmul „Distanța dintre mine și mine” (2019), care explorează viața poetei Nina Cassian, regizat de Mona Nicoară și Dana Bunescu.
Așadar, salutăm această nouă apariție cinematografică, „De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin”, debutul regizoral al Carlei Teaha, în peisajul destul de arid al documentarelor despre artistele și scriitoarele românce. O descoperă pe Nora Iuga în cadrul unei emisiuni pe care o realiza la Radio Guerilla, iar în urma acelei experiențe, regizoarea și-a dat seama că femeia pe care o avea ca parteneră de discuție avea mult mai multe de spus, ceea ce o determină să nu se oprească la o singură emisiune, ci să extindă dialogul într-un film.
Scriitoarea Nora Iuga își face intrarea pe o scenă a imaginației și ne cucerește din primul moment prin carisma, deschiderea și inteligența sa. În plus, filmul realizat de Carla Teaha se sustrage de la clasificări rigide, aflându-se într-un teritoriu hibrid între documentarul observațional și eseul vizual. Este o decizie potrivită, deoarece contribuie la crearea unei atmosfere intime, subiective, în care personajul Nora Iuga își expune gândurile fără inhibiții sau compromisuri.
Acest aspect este deosebit de semnificativ în film, în măsura în care imaginea Norei Iuga și voluptatea ideilor sale poetice intră în joc cu detalii din rutina zilnică, într-o formulă filmică prin care emoția se manifestă în toată puterea ei. Filmul explorează o călătorie imaginară, paralelă cu acea călătorie cu trenul pe care Nora Iuga trebuie s-o facă până la târgul de carte de la Frankfurt, la care este invitată. Descoperim treptat personalitatea ei, împreună cu dilemele care sunt transformate în versuri, în timp ce călătoria devine un act de visare și o formă de satisfacție personală, cu amintiri legate de copilărie, iar Nora se simte constant ca o fetiță care descoperă lucruri noi. Oscilația între visare și copilărie nu se înțelege aici ca fiind o exagerare artistică, ci, mai degrabă, ca o afirmare în forță a unor trăiri lucide, sincronizate ritmic în viziunea poetei. Evident că aceste răsuciri jucăușe între sfera personală și cea publică, poezie și intimitate, experiență și sexualitate, sugerează o complexitate definitorie a personajului Nora. Ea nu doar se joacă pe sine, ci și cu sine însăși, implicând și privitorii.
Pe de altă parte, aceasta perspectivă ludică se mulează pe dorințele poetei, care își încredințează povestea regizoarei, îi lasă libertatea să aleagă ce să (ne) arate, momente pe care ea le consideră relevante din relația lor, din conexiunea ei cu poezia și, desigur, cu viața în general. Sunt foarte interesante și secvențele în care regizoarea își manifestă subtil apariția, fără să intervină prea mult în film, permițându-ne s-o (re)descoperim pe Nora Iuga în toate ipostazele, inclusiv când e nervoasă sau obosită. Voiam să subliniez aceasta doză de generozitate, prietenie și complicitate între cele două, cu toate că regizoarea ne mărturisește că nu o cunoaște pe Nora Iuga de foarte mult timp. Mi-a plăcut cum au fost filmate aceste gesturi de simpatie pline de o afectivitate arzătoare, tratate cu o ingeniozitate stilistică, ducându-mă cu gândul la diferite momente asemănătoare din documentarul „Toda una vida” (2023), realizat de Marta Romero Coll.
Apropierea față de scriitoare ni se dezvăluie ca o revelație, asemănătoare cu cea pe care o ai atunci când citești un poem. La început, poate ai senzația că nu înțelegi prea bine se întâmplă, dar râmâi copleșită, mai ales că poeziile Norei Iuga reprezintă o sursă de energie lingvistică fără margini sau brizbrizuri. Și mai îndrăznesc să afirm că așa este și construit personajul Nora Iuga, dintr-un ansamblu de trăsături morale exprimate prin comportamentul, ideile și acțiunile ei, ca și cum ar face parte dintr-un puzzle poetic, învăluit într-o existență tandră și, în același timp, hipnotică. Filmul, în acest sens, capătă valențe de eseu vizual, urmărind să creeze un discurs poetic prin înlănțuirea diferitelor viziuni filosofice. Îmi amintește, nu întâmplător, de filosoafa Maria Zambrano, care pleda pentru necesitatea unei rațiuni poetice, iar la Nora Iuga rațiunea se contopește în visare. Acest detaliu devine evident prin limbajul cinematografic, în acele planuri în care o vedem cum își dă frâu liber imaginației, indiferent de contextul în care se află. De fapt, imaginația devine sursa vieții și, bineînțeles, a rezistenței.
Ca să trecem la o altă dimensiune, cea a prietenei, pe parcursul filmului, o urmărim pe Nora Iuga în relațiile ei cu alți scriitori, în special, cu Mircea Cărtărescu, pe care îl întâlnește la târgul de la Frankfurt. Discuția pe care o are cu scriitorul pare formală, însă o transformă într-un dialog elastic și spontan, lăsând, totodată, să se observe admirație lui față de ea, dar și recunoașterea unei poziții de maestră pe care poeta o ocupă în rândul scriitorilor.
De la revelația lecturii poeziilor sale, care oferă o incursiune lirică fascinantă, neîngrădită și personală, până la construcția complexă a personajului Nora Iuga, filmul reușește să contureze o poveste profundă. Regizoarea Carla Teaha aduce în prim-plan nu doar creația literară a Norei Iuga, ci și conexiunile ei spirituale, filosofice și umane, arătând legăturile subtile dintre poezie și existență, exact cum spune și scriitoarea într-un vers din film: “Poezia cântă dragostea fiindcă îi lipsește materia.”.
ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.