Cred că anul 2023 a fost un an al filmelor lungi și sentimentale. Și nu o spun într-un sens rău. Această tendință este evidentă în mod special în producțiile asiatice, unde emoția este articulată de o dinamică gestuală. Poate că este momentul de glorie al producțiilor vizuale care mizează pe acele manifestări directe ale unor sentimente de iubire, de cele mai multe ori ținute sub control. Mie tocmai asta mi-a plăcut la “Monster”, că Hirokazu Kore-eda a îndrăznit să privească și să înțeleagă alte forme de iubire în adolescență. Acțiunea se desfășoară pe trei niveluri, din perspective diferite și cu niște găselnițe narative foarte interesante, începând cu un incendiu și încheindu-se cu o furtună, elemente naturale care intensifică tensiunea interioară a personajelor. În plus, diferitele viziuni din care este văzută povestea ajută la o înțelegere mai bună a comportamentelor personajelor, lăsându-ne în același timp să ne gândim la opțiuni multiple de final. Chiar și titlul peliculei ne face să credem că e un film de groază, când colo, este o dramă fără efecte vizuale, fiind mai degrabă vorba de o deconstrucție ingenioasă a unor presupuneri contigente.
Nu mă așteptam ca o poveste care începe cu violența suferită de un adolescent din partea profesorului său, urmată de scenele în care mama tânărului caută să se facă dreptate atunci când îl vede afectat, marcând și punctul de vedere al profesorului, să aibă o turnură spectaculoasă. În acest film, dragostea capătă noi semnificații, cu o abordare care demască numeroase prejudecăți, însă nu voi da mai multe detalii despre asta, pentru că vreau să vă las să descoperiți singuri surpriza. După mine, Yūji Sakamoto a scris un scenariu cu fine aluzii la cum sunt văzute acele persoane care se iubesc dincolo de limitările impuse social, punând în lumină fragilitatea existențială. Iar Hirokazu Kore-eda se evidențiază prin abilitatea sa de a sublinia legăturile interumane, abordând aceste teme cu multă delicatețe, dar și cu o revoltă tangibilă față de nedreptățile care corup relațiile afective. Să zicem că acest film reprezintă mai degrabă o revendicare a acelor substraturi în care stau ascunse sentimentele considerate adesea tabu de către o societate conservatoare. Poate că am reuși să ne salvăm de multe traume dacă ne-am gândi pragmatic la iubire, și am fi atenți la cum se simte și se vede acest lucru încă din copilărie. Până la urmă, cred că și despre asta este filmul.
Pe de altă parte, un alt element care contribuie la definirea poveștii este coloana sonoră semnată de Ryūichi Sakamoto, un compozitor fabulos care a lucrat cu alți regizori precum Almodovar, Bertolucci sau Iñarritu, și care ne-a părăsit anul trecut. Acest detaliu adaugă mai mult înțeles la muzicalitatea filmului, răsucind semnificativ pulsații sentimentale încărcate de tristețe, dar și de pace. Ca și cum ar exista o constantă plutire senzorială într-o lume nedreaptă, exact cum spune unul dintre personaje: “If only some people can have it, that’s not happiness. That’s just nonsense. Happiness is something anyone can have”. Tind să cred că Hirokazu Kore-eda este un regizor foarte generos și atent cu personajele pe care le construiește vizual, ceea ce face ca acest film să fie deopotrivă mișcător și impresionat.
ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.