ADUA BIAGIOLI SPADI trăiește la Pistoia, în Italia. Pictoriță, profesoară și operator cultural, și-a concretizat pasiunea pentru poezie publicând în 2015 primul ei volum L’Alba dei papaveri – Poesie d’amore e identità – Editura La Vita Felice (MI), volum pentru care primește locul 2 la Premiul literar Giovane Holden 2016 pentru debut și locul 6 la Concursul Național AlberoAndronico, Ediția a X-a. În 2017 publică Farfalle – Editura Gaele Editore, o carte mică de artă în ediție limitată, conținând poezie și desene. În 2018 apare cel mai recent volum de versuri Il Tratto dell’Estensione, Editura La Vita Felice (MI), cu pasaje evolutive și secvențiale, o introspecție asupra recepției emoționale umane cu privire la evenimentele vieții.
Traducere din italiană: DANIELA MĂRCULEȚ
Conturul extensiei
Poezie
Unele stări,
nu sunt altceva decât evoluții ale asimilării.
Linia fragilă
„Noapte abisală. M-am trezit și totul se învârte în jurul meu.
Mi-e frică de ceea ce voi scrie”
(D. Grossman)
***
Fragilitatea se îndreaptă întotdeauna supusă spre derivă
în dezlegarea abandonului în sentiment,
lacrima își alege camera perfectă
a apatiei,
o ascunzătoare nesigură a picăturii
este pasajul coborârii ei
acolo unde încremenirea precede junghiul, căderea,
încredințarea extremă, îmbrățișarea confuză.
***
Din descompusele simțuri ale nimbului
prinde formă abstractul și se recompune, noi adieri
rămâne chipul franjurat al iubirii
dincolo de stânca neagră,
cheag secular al unui eveniment fermentat.
Voi reporni de aici, din focul culorilor
locuri incerte ale brizei.
***
Fiecare întâmplare fură ceva
duce la uitare
la farul prăbușit și la fragmente de frunze,
lovitura purpurie de deasupra ochiului își pierde sensurile,
gândurile sunt încrustate și nu mai știu cine sunt:
valurile fixe din noaptea lui Munch,
strigătul mut pe față – niciun mesaj
doar limbajul tăcut al căutării vieții.
***
Ne vrem riguroși,
dacă am fi o tufă de urzici
tăiate în unghiuri și puncte
conștienți de oboseala
mâinilor ce nu ne mai culeg.
Nu suntem florile iasomiei blânde
cățărate din nevoie, ne înnoiește apa de botez,
și totuși,
suntem fericite reflecții ale ferigilor,
asta face timpul cu neajunsurile noastre
oferă mereu motive să ne facă să recunoaștem.
Semnul probabil
„Nu trebuie să scoatem bulbul florii în fiecare minut
pentru a măsura lungimea rădăcinii.”
(D. Grossman)
***
Mă las purtată de un flux disproporționat,
au rămas mestecenii cei timizi și necooperanți
să numere strângerile de mână și eșecurile,
sirene coborâte în adâncuri torturează infinitul.
Ești tu linia deformată a apei unde se aglomerează versurile
acele îndepărtate orizonturi de fluide și materii,
depășirea umană a graniței posibilității.
***
Uneori realitatea se năpustește, însingurează și ne risipește,
ne trasformă în exploratori ai unui ideal realizabil,
ai unei noi percepții și prezențe.
Dar când banda de culoare se estompează și desface
caut o ipostază constantă care să nu fie niciodată desfăcută
cuprinzând iregularitățile multiplelor adevăruri
mă închin prudent peste despărțitura limpede a prăpastiei.
***
Ceva ne uită pe un pervaz,
șopârla gekko plată pe perete
nepăsătoare într-o rotire a ochilor,
o mulțime de gazele fermentează stepele cremoase
ceva străpunge și frânge ceea ce eram
recompun suprafețele pe care pășesc
visele sunt trepte sau cățărări.
Distanțele sunt metri sau minuscule efemerități.
***
N-am încetat niciodată să descopăr calea pădurii
acoperită de confeti și licurici,
rădăcinile vechi formează variante încâlcite,
melcii respiră ploi reziduale.
Nu am vrut niciodată să renunț la declarațiile cosmice
care valorează o mie de nopți sceptru:
există scurtături stelare în fascinație
metamorfoză în ascensiunea extraordinară a sufletului.
La fel fac și poeții când livrează diamante:
le extrag pe cele defecte și taie versuri în frunze,
înalță secretul vântului.
***
Răsună câmpul de cântecul privighetorii
când lasă urme pe terenurile moi
se întunecă la Est dansul bărcilor
când turma de porcine trece prin fața genelor noastre
sunt albe aerul, mâinile tale și crinul Ofeliei
dezvăluie visul seducător al perlelor,
e prea albastră diferența dintre barajele în vânt
când se pleacă așa fără un cuvânt bun,
orașul e poate pierdut
dar nu pentru cei ce se iubesc pentru totdeauna.
Să nu ne mai rătăcim
„Și nu vreau ca tu să fii pentru mine un paratrăznet.
De ce să parezi fulgerele mele?
Dimpotrivă, știi? Vino și spune-mi: fii lumină!”
(D. Grossman)
***
Să nu ne mai pierdem unul de altul,
te voi căuta altundeva
dincolo de timpul unui spațiu denaturat
de echilibre improbabile.
A deveni este evoluția,
scopul uman al genezei.
***
Ochelarii s-au modelat pe forma nasului
acoperiți de impulsul gestului subtil,
încet,
n-am conștientizat niciodată iar acum am redevenit fragili
am trecut prin penumbra camerelor deschise mărilor
înghițite de delfini, nave fără ancoră.
Îmi vei lăsa misterul lumii, pe ăsta-l cunosc
un labirint curat în ultimul cerc indistinct.
Când în cele din urmă voi fi eu acel întuneric te voi căuta, gravată în sânge.
***
Torentele măsoară mileniile, pașii
însumează,
timpul se proptește fidel în punctualitatea lucrurilor,
înainte de regăsire cerul redevine clar
a făcut socotelile cu intemperiile
a determinat scăderile
din acest motiv smintelile se întorc mereu în număr egal.
***
Întâlnirile sunt evenimente prinse în zbor
priviri-lumină păstrate strâns într-un carpe diem,
și totuși uneori
pe adevărurile noastre părul umbrelor se întinde.
Nu voi ști nimic despre străzile dincolo de porți
despre instantaneele alb-negru din călătoriile tale
despre ochii miopi,
timpul ne dezarmează, are forța de-a uni și divide
îndepărtează gândul și ne lasă muți
memorie uitată, flămânzi și totuși fără foame.
Il Tratto dell’estensione
Poesie
Alcuni stati d’animo,
non sono che evoluzioni dell’apprendere.
La linea fragile
“Notte fonda. Mi sono alzata e tutto mi gira intorno.
Ho paura di quello che scriverò”
(D. Grossman)
***
Sempre la fragilità si dirige sommessa alla deriva
nello slaccio d’abbandono del sentire,
è la lacrima a cogliere la perfetta stanza
della noncuranza,
incauto nascondiglio della goccia
il passaggio della scesa,
là dove l’arrestarsi precede il dardo, la caduta
l’affidarsi estremo, disorientato abbraccio.
***
Dagli scomposti sensi della nuvola
prende forma l’astratto ricomporsi, ariette nuove
resta il volto frastagliato dell’amore
oltre il sasso nero,
secolare aggrumo di un evento fermentato.
Ripartirò da qui, dall’incendio dei colori
luoghi incerti della brezza.
***
Ogni accadimento sottrae qualcosa
porta in un limbo
al faro rotto e ai frantumi delle foglie
la svirgolata viola sopra l’occhio perde i sensi,
i pensieri furono intarsi del non so più chi sono:
le onde fisse nella notte di Munch
l’urlo silenzioso in volto – nessun messaggio –
solo il linguaggio muto del cercare vita.
***
Ci vogliamo esatti
se siamo un connubio di ortiche
sfiorati negli angoli e punti
consapevoli del tedio
sulle mani nessuno ci coglie più.
Non siamo i fiori del gelsomino garbato
allungati per necessità ci rinnova l’acqua battesimale
eppure
siamo riflessi felici delle felci,
così fa il tempo con le nostre mancanze
offre ancora motivi per farci riconoscere.
Il segno possibile
“Non dobbiamo estirpare il bulbo del fiore a ogni minuto
per misurare la lunghezza della radice”
(D. Grossman).
***
Mi lascio sfogliare da un flusso smisurato,
sono le betulle fuori operanti e timide
a contare le strette di mano e i fallimenti,
sirene inabissate tormentano l’infinito
sei tu il rigo informe dell’acqua dove affollano i versi
quei lontani orizzonti di fluidi e materie,
lo sconfinarsi umano della possibilità.
***
Talvolta la realtà si spunta rende soli e ci sparpaglia,
ci rende esploratori di un ideale possibile
di un percepire ancora e presenza.
Ma quando l’elastico a colori sfumando si allenta
cerco io uno sguardo fermo da non spartire mai
afferrando le sbavature di molteplici verità,
mi inchino prudente al varco limpido dello scoglio.
***
Qualcosa ci dimentica su un davanzale
il geco piatto sul muro
incurante di un giro degli occhi,
moltitudini gazzelle fermentano steppe cremose
qualcosa trapassa e infrange quello che sono stata
ricompongo le superfici su cui cammino
i sogni sono gradini o salite.
Le distanze metri o minuscole fugacità.
***
Non ho mai smesso di scoprire il tracciato del bosco
riporta coriandoli e luce di aironi,
i vecchi stecchi hanno varianti intricate,
lumache respirano piogge residue.
Mai ho voluto rinunciare a cosmiche dichiarazioni
che valgono mille notti di scettri:
ci sono brevità stellari nell’incanto
metamorfosi nell’ascesa straordinaria dell’anima.
Così fanno i poeti quando consegnano i diamanti:
estraggono quelli corrotti e incidono versi sulle foglie,
sollevano il segreto del vento.
***
Strilla il campo al canto dell’usignolo
quando lascia impronte sulle terre fresche
annotta a Est la danza delle barche
quando lo stormo dei susini saluta le nostre ciglia
bianche sono l’aria le tue mani e il giglio di Ophelia
svela il sogno seducente delle perle,
è troppo blu lo scarto fra le dighe al vento
quando ci si lascia così senza una parola buona,
la città è perduta forse
ma non per chi si ama per sempre.
Perdersi non più
“E non voglio che tu sia per me un parafulmine.
Perché dovresti parare i miei fulmini?
Al contrario, sai? Vieni e dimmi: sii luce!”
(D. Grossman)
***
Perdersi non più,
ti cercherò altrove
oltre il tempo di un sovvertito spazio
di improbabili equilibri.
Il divenire è evoluzione,
meta umana della genesi.
***
Gli occhiali si sono plasmati al naso
annegati nell’impulso del gesto rarefatto
lentamente
non ce ne siamo accorte mai e ora siamo tornate fragili
siamo passate per la semioscurità delle stanze aperte ai mari grandi
ingoiati dai delfini, navi senza àncora.
Mi lascerai il mistero del mondo, di questo ne ho coscienza
un pulito labirinto nell’ultimo cerchio indistinto.
Quando sarò infine io quel buio, ti cercherò incisa nel sangue.
***
I torrenti misurano i millenni, passi
fanno somma,
il tempo si accosta fedele alla puntualità delle cose,
prima del ricercarsi il cielo torna chiaro
ha fatto i conti con le intemperie
ha determinato le sottrazioni
per questo le follie tornano sempre in numero pari.
***
Gli incontri sono avventi afferrati in volo
sguardi-luce tenuti stretti in un carpe diem,
eppure a volte
sulle nostre verità si allungano i capelli delle ombre.
Non saprò più niente delle strade oltre i cancelli
degli scatti in bianco e in nero dei tuoi viaggi
degli occhi miopi,
il tempo ci disarma, ha la forza dell’unire e del dividere
porta via il pensiero e lascia quieti
memoria dimenticata, digiuni eppure senza fame.
