Interviu de Adina Mocanu cu regizoarea Mihaela Drăgan și actrițele Zita Moldovan, Iulia Colan și Anastasia Dade, despre spectacolul Caliban și vrăjitoarea, după piesa Furtuna de William Shakespeare, din cadrul Festivalului Internațional Shakespeare, ediția 2024. Spectacolul va fi jucat din toamnă pe scena Teatrului Național din Craiova.
Cum a luat naștere spectacolul Caliban și vrăjitoarea? Ați mai lucrat sub această formă și cu alte actrițe/alți actori din alte teatre naționale sau internaționale?
Mihaela Drăgan: Propunerea a venit din partea teatrului din Craiova, acum un an. Vlad Drăgulescu m-a sunat și mi-a propus să facem Shakespeare în romani, o coproducție între Giuvlipen și Teatrul Național din Craiova. Noi am reușit să obținem o finanțare de la Berlin și să venim să-l facem. Este prima dată când facem o producție cu Teatrul Național din Craiova. Am mai lucrat pe sistemul acesta la Teatrul Evreiesc din București și la Teatrul din Sfântul Gheorghe. Și cu Teatrul Dramaturgilor din București avem două coproducții, numai că ei nu au ansamblu iar, acolo, noi am adus actorii. Dar dacă avem ocazia să lucrăm cu teatre care au ansambluri, da, tot timpul ne place să cooptăm și actorii teatrelor în care lucrăm. Așa s-a întâmplat și în colaborarea cu Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântul Gheorghe. Ne place să lucrăm si cu artiști din afara echipei noastre, pentru că experiențele și perspectivele noastre artistice fiind de cele mai multe ori diferite, tot timpul se produce un schimb relevant pentru ambele părți.
Iulia Colan: Și eu am mai avut colaborări cu alți actori atunci când nu eram angajată Teatrului Național din Craiova și colaboram cu Bucureștiul. De atunci, am fost monogamă. Recunosc că aș încerca să colaborez și-n alte părți sau cu alți actori. La un moment dat, devine rutinar să lucrezi cu aceiași oameni. Chiar acum, în spectacolul Reconstituirea avem doi colegi colaboratori. Evident că e altă prospețime să lucrezi cu oameni noi.
Anastasia Dade: Mihaela a luat legătura cu mine printr-o profesoară de la facultate căreia îi sunt tare recunoscătoare că m-a recomandat. Când mi-a povestit mai în amănunt despre acest proiect și temele pe care le vom aborda, mi-am zis că e clar că lucrurile de care avem cel mai tare nevoie vin singure înspre noi. Sunt la prima mea colaborare cu un teatru și a fost o bucurie că s-a întâmplat alături de Mihaela, Zita, Nico și Iulia. Nu am simțit o secundă presiunea aceea neplăcută care vine cu începerea unui proiect în teatru, ci mai degrabă un mediu profi însoțit de o relaxare care ne-a permis din prima să fim creative și să vorbim liber. Formula în care suntem este unică, după părerea mea, și de aceea nu pot să spun că am mai experimentat asta până acum.
În plus, în logica dramaturgică se susține sa fie un spectacol bilingv pentru că romani ca limba hegemonică în ficțiunea pe care am propus-o e folosită numai atunci când personajele opresoare vorbesc între ele.
Ce anume te-a inspirat, Mihaela, să adaptezi Furtuna de Shakespeare? De ce această piesă?
Mihaela Drăgan: Atunci când Vlad Drăgulescu ne-a făcut propunerea, ne-a lăsat și mână liberă, să alegem noi ce vrem să facem. De fapt, cred că el se aștepta să facem chiar Shakespeare, sincer vorbind, să fie literalmente Shakespeare tradus în romani și jucat așa. Din păcate, nouă ne-ar fi plăcut să avem mai mult timp de repetiție ca să facem tot spectacolul în limba romani, însă pentru ca în afară de Zita, nimeni din echipă nu vorbește limba, am ajuns la decizia de a fi un spectacol bilingv. În plus, în logica dramaturgică se susține să fie un spectacol bilingv pentru că romani ca limba hegemonică în ficțiunea pe care am propus-o e folosită numai atunci când personajele opresoare vorbesc între ele. Acesta este rolul limbii în spectacol, o trimitere la realitatea istorică în care coloniștii și-au impus propriile limbi în teritoriile pe care le-au invadat. Ceea ce m-a inspirat în alegerea Furtunii, a fost cartea Silviei Federici, Caliban și vrăjitoarea. Femeile, corpul și acumularea primitivă (editura Hecate) și atunci nu am stat pe gânduri. Am rescris complet Furtuna și în noul text care a rezultat cu același titlu ca și cartea lui Federici, apare chestionarea relevanței lui Shakespeare în zilele noastre.
Și cum se potrivește contextului politic și social de astăzi? Cum ai abordat procesul de adaptare a textului original pentru a reflecta teme contemporane? Sau pentru a vizibiliza ceea ce a fost trecut cu vederea?
Mihaela Drăgan: Adaptarea textului Furtunii s-a produs în felul următor: am încercat să păstrez limbajul shakespearian, cel puțin la partea de început, dar pe parcursul desfășurării piesei, mi-am dorit ca personajele să folosească un limbaj cât mai modern, progresist sau politizat. Apariția lui Sycorax mi-am dorit să fie ca a cuiva care vorbește din viitor pentru ca personajul e unul vizionar si merge pe linia conceptului meu de roma futurism în care tehno-vrăjitoarele ne conduc spre o schimbare. Deci, cam acesta a fost procesul de rescriere. A fost mult bazat pe felul în care Shakespeare scrie, am păstrat unele elemente, cum ar fi blestemele pe care Caliban le folosește, sunt cele pe care chiar personajul din piesa lui Shakespeare le utilizează sau felul în care Miranda se exprimă. Am încercat să păstrez din esența personajelor lui Shakespeare, dar să le dezvolt pe parcurs inspirată de textele sau discursurile revoluționarilor ca Malcolm X, Angela Davis sau Ghassan Kanafani.
Una dintre ele a fost cât se poate de personală în ceea ce privește asumarea mea în a-mi înțelege originile, în a-mi „asuma identitatea mea romă”, cum spun și în spectacol.
Au fost provocări întâmpinate în timpul pregătirii spectacolului? Care ar fi acestea? Cum ați lucrat împreună la acest spectacol?
Mihaela Drăgan: Textul a fost aproape scris când ne-am apucat de repetiție, în afară de final pe care îmi place mereu să-l scriu în timpul repetițiilor la un spectacol. Pentru începutul și finalul piesei le-am dat actrițelor teme, să scrie ce reprezintă pentru ele Shakespeare, de ce le place să interpreteze rolurile din piese lui. Mai sunt și cântecele. În afară de cel de la început pe care le-am compus eu, fiecare actriță și-a compus singură momentul de muzică. Cred că ridicasem mai mult de jumătate din piesă când am lucrat finalul. În general, am lucrat destul de bine și organic, chiar surprinzător și pentru mine pentru ca acesta este al doilea spectacol pe care îl regizez și, totuși, m-am simțit tot timpul stăpână pe situație. Iar actrițele au fost foarte bune, au avut încredere în mine și în ce am propus, împreună chiar am coagulat o echipa care a funcționat minunat.
Zita Moldovan: Bineînțeles, provocări sunt mereu și cred că asta e frumusețea creației. Sigur că a fost ceva mai greu pentru că o parte din spectacol se joacă în limba romani, ceea ce nu e ușor atunci când nu știi limba. Eu sunt vorbitoare de romani, dar colegele mele nu sunt și a necesitat timp să se acomodeze cu limba.
Iulia Colan: Provocarea pentru mine a fost lansată din prima, de când m-a sunat Mihaela să-mi propună proiectul. Dar vorbesc despre o provocare pozitivă. Mi s-a părut foarte interesantă propunerea cu inversarea realității. Lucrul cu fetele a fost relaxat. Ne-am înțeles foarte bine și de aceea zic că a contat mult în realizarea a ceea ce ați văzut. Am descoperit niște oameni generoși, lângă care m-am simțit ocrotită. Provocări cu tentă negativă nu aș zice că au fost. Cel puțin, în viziunea mea.
Anastasia Dade: Au fost mai multe provocări, cum se întâmplă în orice proiect care își propune mult. Una dintre ele a fost cât se poate de personală în ceea ce privește asumarea mea în a-mi înțelege originile, în a-mi „asuma identitatea mea romă”, cum spun și în spectacol. Nu știu foarte multe despre familia mea, despre originile mele. Incertitudinea aceasta m-a făcut să am un fel de sindrom al impostorului care, oricât de neplăcut ar fi fost, m-a ajutat mult în construirea Mirandei, în înțelegerea mai profundă a ei.
În acest spectacol s-a amestecat o dimensiune personală cu cea ficțională. Cum v-ați construit personajele? Au existat momente dificile în abordarea personajului pe care l-ați interpretat?
Iulia Colan: În general, rolurile devin personale pentru mine. Nu am pornit neapărat de la mine în abordarea lui Ariel, dar am ajuns să-i justific unele fapte printr-un filtru personal care-l absolvă într-un fel. Fiecare personaj are dreptatea lui. Depinde de ce parte te situezi. Am ales, ca de fiecare dată, să nu-mi judec personajul, să fiu de partea lui și, spre final, să devin el. Adică să fiu eu. Paradoxal. Acolo există și un monolog personal, din experiența mea proprie. Și replica pe care mi-o asum și acum și cu care voi rămâne e: “nu vreau să fiu câinele nimănui”.
Anastasia Dade: Fără să îmi dau seama, am început să vorbesc despre asta încă de la întrebarea anterioară, ceea ce îmi confirmă că, într-adevăr, personal, aceasta a fost cea mai mare provocare pentru mine în acest proiect. Spectacolul începe cu toate patru fiind noi și atât, ceea ce mi se pare o provocare în sine pentru orice actor, aceea de a se juca pe el însuși. Spectacolul se și termină cu monologul Iuliei spus în aceeași manieră în care începem, adică cât se poate de real și de rupt din convenția teatrală.
Zita Moldovan: Eu joc Prospero și Sycorax și atunci când mi-am construit personajele m-am gândit că cei doi sunt unul și același personaj. Diferențele dintre ei sunt cele legate de principii și acțiuni, dar de multe ori noi, oamenii, suntem duali și există întotdeauna două personaje sau persoane care se duelează în noi. Așa m-am gândit și la Sycorax și Prospero.
Mihaela, știu că ești și actriță. Sunt curioasă de ce nu ai jucat în acest spectacol?
Mihaela Drăgan: Pentru că nu-mi place sa joc în propriile spectacole. Mi se pare așa, o dovadă de ego pe care vreau să o evit. Și pentru că, nu știu, mie mi se pare complicat să fii și înăuntru spectacolului și în afară și să-ți iasă bine actoria și regia. Plus că am senzația că poziția asta și de actor și de regizor în același proiect nu e corectă față de ceilalți actori, pentru că eu le dau indicații lor, iar mie nu îmi dă nimeni indicații. Adică, actrițele trebuie să treacă prin procesul ăsta, în care trebuie să reia o scena de mai multe ori până le iese, proces care câteodată, vine cu multe frustrări, deoarece vezi că nu-ți iese, nu-ți iese, iar încerci, și ai pe cineva din afară care îți spune fix la milimetru ce n-ai făcut bine. Dar tu când faci switch de la regizor la actor, nu ai pe nimeni care să-ți suna unde greșești, știi? Munca actorului din timpul repetițiilor in lucrul la un personaj este un proces vulnerabil pentru actor la care regizorul este martor iar mie, personal, nu mi se pare corect față de celelalte actrițe, switch-ul asta.
Mi se pare de bun augur că oamenii încep să se deschidă și să primească fără prejudecăți adevărurile altor oameni.
Cum ați simțit publicul la Craiova?
Mihaela Drăgan: Reacțiile au fost bune, cele care au ajuns la mine și inclusiv reacțiile din partea comunității rome. Cred că a fost emoționant pentru ei și lansarea cărții, dar și spectacolul, adică chiar s-au simțit reprezentați și ne-am bucurat. În special, pentru că unele teme din piesă sunt clar adresate și comunității. Mi-a plăcut că au venit și foarte mulți tineri. Desigur că există și multe referințe istorice în textul meu pe care probabil nu toată lumea le înțelege. De exemplu, în ultima scenă, după ce Prospero e omorât, e o referință la Revoluția din Haiti, care a pornit fix dintr-un ritual voodoo. A fost prima revoluție de succes și a inspirat și alte revolte ale altor națiuni. Însă, pentru mine, nu e neapărat important ca oamenii să aibă referințele acestea culturale și istorice, adică teatrul are mai multe substraturi, iar tu îl percepi în funcție de unde ești la momentul acela, atunci când vizionezi un spectacol. Ideea este ca povestea și mesajul să ajungă la tine, chiar dacă nu ai contextul istoric.
Zita Moldovan: Am jucat de trei ori doar până acum acest spectacol, de fiecare dată cu sala plină. Asta înseamnă că stârnește interes și asta mă bucură. Reacția publicului este câteodată euforică sau rezervată, depinde de cum primești tu ca spectator tot ce se întâmplă pe scenă și cum rezonezi cu subiectele și temele spectacolului.
Iulia Colan: Reacția publicului a fost extrem de călduroasă, iar publicul mi-a părut realmente curios. Mi se pare de bun augur că oamenii încep să se deschidă și să primească fără prejudecăți adevărurile altor oameni. E semn de evoluție și civilizație.
Shakespeare în romani este o noutate în lumea teatrală și cred că e timpul să avem variante de Shakespeare, de Cehov, de ce nu, și în limba romani.
Aș dori să vă întreb și despre volumul care cuprinde piesa Furtuna de William Shakespeare în limba română și romani, dar și pe cea scrisă de Mihaela Drăgan. Trebuie să menționez aici că traducerea în romani a fost făcută de Norica Costache, iar cea în română de George Volceanov. Mi se pare extraordinar să avem o astfel de ediție, nouă în peisajul românesc. Ce înseamnă pentru voi acest demers?
Anastasia Dade: Vreau doar să spun că mă face să mă simt mândră. Am fost într-un context, la un moment dat, în care se vorbea de spectacolul nostru și cineva a spus: „Nu am reușit să ajung la spectacol, deși îmi doresc mult, dar am citit cartea” și cred că asta spune tot.
Mihaela Drăgan: A fost o propunere venită de la domnul Coande. Cartea încă nu a apărut pe piață, dar poate la toamnă o punem în vânzare. Mi-a plăcut ideea de a avea o carte care să cuprindă Furtuna în limba romani și piesa mea. Mi se pare necesar să fie și textul scris. În plus, mi se pare că colonialismul este o temă despre care noi nu discutăm, nici măcar în cercurile mai progresiste. Cred că în România discursul despre decolonialism, decolonialism cultural sau eurocentrism în artă este destul de incipient și precar. Constat asta și la Berlin, unde performez des, iar publicul, mai familiarizat cu astfel de problematizări, pare să înțeleagă mai bine contextul comparativ cu publicul din România, care nu este atât de expus la acest gen de discurs.
Zita Moldovan: Este foarte important că avem această traducere și că se întâmplă asta pentru prima dată în România. Shakespeare în romani este o noutate în lumea teatrală și cred că e timpul să avem variante de Shakespeare, de Cehov, de ce nu, și în limba romani, într-o nouă viziune și abordare din perspective diverse și inovatoare.
Mai voiam să vă mai întreb ceva legat de scenografie, pentru că mi s-a părut foarte interesantă și puternică vizual. La un moment dat am avut impresia că sunt într-un film. Care este ideea din spate?
Mihaela Drăgan: Mi-a plăcut scenografia. La început, când am vorbit cu Lia Dogaru, scenografa, i-am dat exemplu spațiul din filmul Dogville. Nu mi-am imaginat că ea va face ceva atât de mare. M-am gândit că o să fie ceva mai pe minimal, mai ușor de transportat în turneu. Însă aici nu m-am băgat, am lăsat-o pe ea și a făcut ceva grandios. Da, mi-a plăcut conceptul. Eu doar i-am propus să avem harta în care să fie din nou o reinterpretare o rescriere geografică și am folosit o una colonialistă, nu mai știu, de pe la 1800 și ceva, iar apoi am reașezat națiunile în funcție de puterea lor.
Și în încheiere, îmi puteți spune ce planuri aveți în următoarea perioadă?
Iulia Colan: Momentan mă pregătesc de premiera la spectacolul Reconstituirea în regia Catincăi Drăgănescu, proiect început a doua zi după premiera Caliban și Vrăjitoarea, cu trupa Giuvlipen, după care aștept o vacanță binemeritată, zic eu.
Anastasia Dade: Îmi doresc să mă implic în proiecte cu teme sociale relevante, o să încep un proiect în acest sens, dar încă nu simt că pot împărtăși prea multe. Pot spune doar că sunt entuziasmată și este tot un proiect care s-a potrivit să fie pentru și pe sufletul meu.
Zita Moldovan: Ne dorim, în viitor, să facem un turneu național și internațional, dacă se poate, cu Caliban și Vrăjitoarea. Mai avem și proiecte personale pe care trebuie să le ducem la bun sfârșit. Eu creez și haine cu influențe romani (Loly se numește brandul meu și înseamnă „roșie” în limba romani), de aceea am și realizat costumele din spectacol împreună cu Adelina Galiceanu. Ne dorim, sigur, și un spațiu cultural al nostru. Un teatru rom de stat ar fi ceea ce ne lipsește acum. De asemenea, vrem să facem noi spectacole și am pus ochii și pe Cehov, dar încă suntem în faza de documentare, deci nu pot spune prea multe despre asta.
Mihaela Drăgan: Următorul plan este sa avem un turneu național si unul internațional cu spectacolul. În Ungaria și Italia, e deja confirmat ca vom juca.
Fotografii de Cosmin “Kleiner” Stoian