Archives: Articles

Andreea POP

Bogdan Răileanu, Teoria apropierii, Humanitas, 2019

 

 

            E interesantă evoluția unui autor care în ultimii ani a fost inclus cam pe toate listele „scurte” ale prozei contemporane, alături de Lavinia Braniște, Iulian Bocai & co. Deja cu trei volume la activ, începând cu proza scurtă din Tot spațiul dintre gândurile mele, cu care debutase în 2017, continuând apoi cu Dinții ascuțiți ai binelui, primul său roman, apărut un an mai târziu, și, în fine, Teoria apropierii, tot roman, din 2019, Bogdan Răileanu pare a fi un prozator prolific.
            Zona lui de interes oscilează între dinamica formei scurte și aceea ceva mai complexă a romanului, fără să lase impresia că ele s-ar incomoda reciproc, ba dimpotrivă; extrapolată, experiența prozei scurte dezvoltă în romane ceea ce observa și Mihai Iovănel într-un articol din Scena 9, și anume acea versatilitate a registrelor, modul în care prozatorul jonglează cu succes între compartimente stilistice diferite. E aici și un „defect” profesional, care în proza lui Bogdan Răileanu (de formație jurnalist, copywriter de nevoie) face abuz de realism, printr-o poetică a reportajelor care deja e o marcă proprie. Dinții ascuțiți ai binelui fusese tocmai un astfel de roman de limbaj, cu o componentă orală importantă, unde categoriile sociale supuse analizei prindeau formă din perspectiva registrelor și a imaginarelor specifice cu care lucra prozatorul. Prin comparație, Teoria apropierii e un roman care se desparte sesizabil de politica celor două cărți anterioare și, probabil, narațiunea cea mai dedată analizei și reflecțiilor. Mai mult ca până acum, se vede aici interesul pentru captarea fluxului afectiv al personajelor, dublat de o miză socială cel puțin egală cu aceea din Dinții ascuțiți ai binelui. Cam asta ar fi, de fapt, tema majoră a romanului, și anume o încercare de recuperare a unor geografii sentimentale, cărora Bogdan Răileanu le atașează și un context social pe măsură.
            Departe de lumea interlopă & monahală din cartea precedentă, Teoria apropierii e un roman care plusează mai degrabă printr-o discuție cu o sferă de cuprindere ceva mai universală: dinamica prieteniei, văzută în timp și descrisă ca obiect de studiu („disecția unei prietenii”, cum o numește la un moment dat unul dintre cele două personaje principale ale narațiunii) și care avansează sub forma unui vortex afectiv. Altfel spus, ce e prietenia, ori, mai aproape de adevăr, ce (mai) e ea atunci când e reluată la ani distanță, cât rămâne și ce se pierde. E un proiect ambițios toată această reconfigurare existențială pe care și-o propune romanul și care nu face abstracție de un soi de criză middle age pe care Bogdan Răileanu o surprinde la mai multe nivele. Și o face folosindu-se de o intrigă relativ simplă, care îi servește apoi pentru grefarea mai multor straturi de semificație: Robert Negru, un jurnalist cu o situație materială convenabilă, dobândită în urma unei moșteniri, trăiește un punct decisiv al vieții sale, care îl forțează la un soi de bilanț personal. Așa se face că pornește pe urmele unui prieten vechi din copilărie, Alexei Toma, preot la parohia din Buftea (locul natal al lui Robert), pe care îl invită la Veneția pentru câteva zile, încercând să onoreze astfel o promisiune mai veche pe care cei doi și-o făcuseră reciproc în trecut, cu prilejul unei excursii comune în același loc. Evoluția romanului se consumă propriu-zis între sosirea lor în Veneția și deznodământul semi-tragic, oricum, ceva mai serios, al excursiei.
            Atâta că proza lui Bogdan Răileanu depășește tiparul ăsta simplist și se ramifică, treptat, pe mai multe paliere. Tensiunea narativă vine aici atât din modulațiile prieteniei celor doi, teoretice, în multe locuri, pentru că dincolo de aerul lui urban-cool, Robert e un personaj cu o consistență interiorizată destul de accentuată, cât și din numeroasele regresii afective, în trecutul comun și individual al celor doi: copilăria și adolescența din Buftea (care asimilează și o istorie personală a locurilor de primă mână, printre singurele de genul, dacă nu chiar singura, din literatura română contemporană mai recentă, „arondată” domeniului Știrbey, pe atunci o ruină lipsită de glam-ul festivalier actual), fluctuațiile personale și, ulterior, aspirațiile profesionale ale celor doi prieteni, pe măsură ce ajung la vârsta facultății (aici, Alexei Toma e un personaj mai bine conturat, fascinația lui pentru lumea actoriei dă câteva povestiri de sine-stătătoare, individualizate în corpul general al textului) și, în fine, țesătura poveștilor de familie ale celor doi, în câteva momente definitorii România ante și postdecembristă.
            Toate aceste „subsoluri” afective revin periodic în planul prezent, unde se desfășoară acțiunea propriu-zisă a romanului, într-un decor ușor straniu, pe alocuri tulburat, al unei Veneții lipsite de idilic. Interesul lui Bogdan Răileanu pentru psihologia personajelor sale e completat, la acest nivel, de incertitudinea & inflexiunile relației de prietenie dintre Robert și Alexei, în încercarea lor de a-și recupera istoria comună. Strategia asta narativă a ochiurilor care se desfac din acest punct al narațiunii funcționează foarte bine, pentru că vine să completeze biografiile celor două personaje. Dacă romanul anterior fusese unul al dialogurilor efervescente, pe alocuri cinice, prin felul în care autorul puncta „metehnele” anumitor categorii sociale, Teoria apropierii câștigă prin amplitudine și fondul interiorizat al discursului. Bogdan Răileanu se descurcă bine la orice categorie își propune să joace, însă, pentru că plusează și aici printr-o critică socială, mai discretă, e drept, dincolo de nuanțele ceva mai sobre ale romanului. Pretextul excursiei celor doi merge, deci, și înspre decantarea unor observații fine pe marginea turistului contemporan – un plimbăreț de ocazie, care „atentează” la specificul local, situație care îi servește prozatorului pentru construirea motivului Veneției agitate, recalcitrantă la elementul străin –, trasat în câteva linii aproape grotești (excelent în acest sens e episodul petrecerii burlăcițelor de pe terasă).
            Altfel spus, sunt multe nivele de adâncime în care sondează proza lui Bogdan Răileanu, care completează narațiunea cu aer melancolico-existențial pe care o scrie aici. E drept că uneori, în tot elanul ăsta de a lucra pe mai multe direcții, unele pasaje alunecă în demonstrativ, cum e cazul câtorva dedicate unor episoade din copilăria personajelor, ușor bombastice. În aceeași notă se citește și finalul, care e cumva aglomerat și ușor neașteptat în ordinea narațiunii care îl precedă („transformarea” lui Alexei de după accidentul suferit nu convinge în totalitate); parcă prozatorul simte că devine prea serios și mai relaxează puțin din emisia textului – aici intră și unele detalii mai puțin plauzibile, cum e personajul Salma Hayek și cam toată petrecerea care declanșează deznodământul romanului, mai ales prin discuțiile din mediul artistic. Sunt câteva scăpări fără o consecință definitivă în economia textului, dar cumva definitorii pentru tenta ludic-alertă a textelor mai vechi ale lui Bogdan Răileanu. Chiar și în ciuda unor astfel de secvențe, Teoria apropierii rămâne, all in all, o proză cu iz autobiografic, după cum zice și autorul în interviuri, una despre memorie și copilărie, pe de o parte, și mai apoi despre singurătatea și relativismul vârstei adulte. Un text mai serios, cumva de bilanț, dar în care se vede efortul prozatorului de a construi o narațiune autentică; canalizarea teoretică a textului, mai puțin evidentă până acum, e unul din meritele prozei lui Bogdan Răileanu (la un moment dat, Robert face o teorie a depărtării – îndepărtării – apropierii foarte interesantă, care bifează, de fapt, coerența generală a cărții).
            Niște variațiuni pe tema prieteniei, dar nu doar atât. În orice caz, o evoluție în materie de construcție a textului, în raport cu proiectele sale anterioare și o dovadă a faptului că Bogdan Răileanu, deja confirmat ca un povestitor entuziast, nu plictisește de la un volum la altul.

 

Daniela Hendea în dialog cu Elena Ciobanu

ELENA CIOBANU este conferențiar universitar la Departamentul de Limbi și Literaturi Străine, prodecan al Universității Vasile Alecsandri din Bacău în perioada 2012-2020. Și-a luat doctoratul în literatura engleză și americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 2008 cu distincția Magna cum laude. Domeniile sale de cercetare sunt poezia modernă și postmodernă engleză și americană, precum și poetica, discursul narativ, discursul poetic, studiile culturale. A publicat, printre altele, monografia Sylvia Plath’s Poetry: The Metamorphoses of the Poetic Self (2009), cât și traduceri literare din Sylvia Plath și Ted Hughes: Lady Lazarus și hoțul de lumină (2002) și Sylvia Plath: Selected Poems/Poeme alese (2012). E de asemenea o poetă publicată, contribuind constant cu eseuri și traduceri de poezie la revistele culturale din România și de peste hotare.

Daniela Hendea: Elena, De-a lungul carierei ați urcat fiecare treaptă educațională: ați început ca învățătoare, pentru a ajunge prodecan al Departamentului de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Facultății de litere a Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău. Făcând o paralelă cu sintagma „visul american”, se poate spune că ați trăit un echivalent literar. Cu această vastă experiență din urmă, cum ați încadra studiul literaturii românești și universale în educație?

Elena Ciobanu: Nu mi-am perceput niciodată drumul profesional (că acela literar e altceva…) ca pe o realizare a unui vis american. Un motiv ar fi că am trăit și trăiesc într-o cultură care este foarte diferită de aceea americană, chiar dacă românii au avut întotdeauna o anume afinitate pentru americani. Un alt motiv ar fi că, atunci când mă gândesc la „visul american”, prima asociere pe care o fac este cu un personaj celebru al lui Fitzgerald, marele Gatsby, al cărui succes material nu a fost însoțit deloc de o împlinire sufletească, personală. Sigur, visul american poate fi înțeles și în varianta lui neironică, dar eu nu pot crede în mod simplu în deziderate sau premise de acest fel. Nici măcar nu știu dacă se poate spune că am „trăit” o reușită… Cât privește studiul literaturii în educație, eu sunt privilegiată de slujba mea, în sensul că pot încă să mă bucur de șansa de a preda literatură în sine, așa pusă la colț cum este ea în era consumeristă actuală. Altfel, date fiind contactele pe care le am cu mediul preuniversitar, cât și observațiile desprinse din cursurile și seminarele cu studenții proveniți din acel mediu, pot spune, cu tristețe, că literatura a fost aproape de tot evacuată de prin manuale și programe, iar asta se vede foarte clar în calitatea din ce în ce mai slabă a formelor de comunicare publică, a unei accentuate lipse de apetență pentru ceea ce are umanitatea mai fin și mai rafinat.

DH: V-ați luat dat doctoratul cu o teză despre poezia Sylviei Plath, urmată de traducerea în limba română a poemelor acesteia în volumele Lady Lazarus și hoțul de lumină (2002),Sylvia Plath, Selected Poems – Poeme alese (2012),precum și de monografia în limba engleză Metamorfozele eului poetic în poezia Sylviei Plath (2010). Cum ați ajuns la această temă? V-ați așteptat ca poezia și viața Sylviei Plath să ocupe o arie atât de întinsă în cariera dumneavoastră?

EC: La început, am pornit cu o traducere a unei celebre poezii a Sylviei Plath (Lady Lazarus), publicată într-o revistă de cultură băcăuană. Îmi rămăsese în cap poezia de la un curs de poezie modernă și contemporană din ultimul an de facultate, îmi plăceau tonalitatea ei ironică, tristețea ei densă, curajul spunerii unei suferințe fără leac, forma elegantă, de o înșelătoare simplitate. Pe atunci nu mă gândeam că voi ajunge să fac o teză de doctorat despre Sylvia Plath. Ajungând ulterior asistent la universitatea din Bacău, traducerile s-au transformat într-un folositor preambul la toată cercetarea doctorală și post-doctorală care a urmat, referitoare la opera acestei inubliabile poete americane. „Traiul” cu Sylvia Plath nu a fost deloc contondent: pe măsură ce mă apropiam de ea, descopeream interesante și bogate rezonanțe comune, în ciuda faptului că nu am compoziția psihică responsabilă pentru tragica ei moarte. Dezavuez, însă, intens adularea isterică a versurilor sale. Prefer, de departe, abordarea crepusculară, neostentativă, retrasă, lectura care așteaptă să fie îmbogățită în meditație, fără să impună grile.

DH: W.K. Buckley, profesor universitar american care a înființat revista online Plath Profiles, vă denumește drept „most original” în abordarea ideii de mumificare în poezia Sylvia Plath, văzută ca un organism a cărui viață continuă să se conserve mult timp după dispariția fizică a poetei, idee pe care o dezvoltați pe îndelete în Metamorfozele eului poetic în poezia Sylviei Plath. A fost o strategie intenționată a poetei? Transcede poezia lui Plath orice canoane literare și din cauza acestui substrat descoperit de dumneavoastră?

EC: Viziunea mumificării în poezia Sylviei Plath am avut-o citindu-i poeziile, încercând să înțeleg esența ei poetică. Analiza mea se bazează pe niște referințe explicite și implicite ale Sylviei Plath la paradigma aceasta. De fapt, această metaforică mumificare se înscrie coerent într-una dintre cele mai importante structuri de sens ale autoarei – ritualul morții și al reînvierii repetate. Eul poetic al Sylviei Plath renunță cu greu la ideea de a renaște, de a lăsa în urmă, ca pe niște haine ponosite, ca pe niște giulgiuri depășite, toate eurile ei precendente. Nu reușește, în cele din urmă, să se stabilizeze într-o imagine neechivocă, puternică, ci, în ultimele poezii, se resemnează să își „mumifice”/înscrie sensurile într-un trup/discurs care, deși are masca morții, continuă să „trăiască” prin cuvintele uimitoare ale vocilor care îl spun. Nu știu dacă se poate spune că poezia Sylviei Plath transcende orice canoane literare, pentru că ea scrie totuși în interiorul unei tradiții pe care a cultivat-o cu fervoare, cu anxietate, cu speranță, dar pe care a transformat-o în modul ei caracteristic, plin de ironie, răzvrătire și suferință. Cred că cel mai derutant lucru la Sylvia Plath este tocmai această combinație paradoxală de teme morbide și cuvinte vii.

DH: Sunteți recunoscută drept traducătoarea unei autoare atât de consacrate și controversate. S-au mai încumetat și alții să traducă în limba română din opera Sylviei Plath? Ne mai pregătiți dumneavoastră proiecte pe temă?

EC: Poezia Sylviei Plath nu reprezintă și nu a reprezentat o necunoscută în peisajul cultural românesc, tocmai mulțumită celor care au tradus-o de-a lungul timpului. Este binecunoscut unui anumit public iubitor de poezie volumul Ariel și alte poeme, în traducerea lui Vasile Nicolescu, dar grupuri de poezii au mai fost transpuse în română și în culegeri coordonate de celebri angliști precum Leon Levițchi sau Mircea Ivănescu. În anii din urmă, am putut să ne bucurăm de versiuni românești de calitate ale romanului Sylviei Plath (tradus de Alexandra Coliban-Petre) și ale unui număr de povestiri (în traducerea Anacaonei Mîndrilă-Sonetto). Fiecare epocă trebuie să-și aibă traducătorii ei, pentru că o traducere nu este niciodată bătută în cuie într-o anumită formă. Traducătorul trebuie să găsească acel echilibru foarte fin între cerințele interne ale textului de plecare și circumstanțele epocii în care acel text este adus într-o altă limbă, într-o altă cultură. De aceea, traducătorul este, în același timp, un supus al textului original, dar și un creator care dă acelui text viața pe care o merită la un anumit moment istoric. Personal, am lucrat în ultimii ani și la un volum cu fragmente din jurnalele poetei, sper să găsesc o editură dispusă să își asume riscul…

DH: Cum credeți că va fi receptat la noi jurnalul unei poete denumită „Marilyn Monroe” a literaților?„Sinceritatea”, „intensitatea”, aproprierea „ofensatoare, nejustificată” a unor evenimente istorice sunt doar câteva din motivele pe care criticul literar Harold Bloom le-a invocat pentru a justifica exluderea lui Plath din canonul literar occidental. Reușește jurnalul să arunce lumină asupra acestor acuzații?

EC: Numele Sylviei Plath posedă o aură misterioasă, un anume senzaționalism, care continuă să atragă cititori din lumea întreagă. Disputa Plath-Hughes, care a făcut deliciul cititorilor revistelor literare anglo-americane mulți ani de zile după moartea ei tragică, se adaugă la alte controverse ale criticilor literari, care nu au ajuns nici până azi la un consens în ceea ce privește natura viziunii acestei poete și valoarea ei universală. Problema la Sylvia Plath este că, dacă o abordezi prin niște prisme estetice sau morale prestabilite, osificate, riști să o ratezi. Provocarea descifrării sensurilor ei rămîne deci la fel de pasionantă ca întotdeauna. Aceste elemente, adăugate la interesul crescut al publicului contemporan pentru revelații biografice, personale, ar putea să constituie premise bune în ce privește receptarea jurnalului ei. La urma urmei, cea mai sigură cale către înțelegerea unui autor este lectura directă a textelor sale. Jurnalele Sylviei Plath ne aduc dinainte o personalitate cu mult mai complexă și mai tulburătoare decât lasă să se înțeleagă reducționismul unor formule critice acaparatoare.

DH: În volumul „Sylvia Plath: Arta de a muri” vă asociați cu un medic psihiatru pentru a stabili un diagnostic al tulburării psihice de care suferea Sylvia Plath. Cum devine acest diagnostic esențial în contextul operei acesteia?

EC: Ambiția psihiatrului care se ocupă de cazuri celebre este de a descoperi elemente care duc la o interpretare inovatoare, la un diagnostic mai precis. Literatul, în colaborare cu el, are alte intenții, nu neapărat mai modeste: el vrea să înțeleagă mai bine autorul respectiv și mesajul fundamental al operei lui pentru umanitate. Sigur, nu viața scriitorului este primordială în descifrarea textelor literare scrise de el, dar sunt multe cazuri în care viața și opera se întrepătrund în feluri destul de profunde și de interesante. Poeții americani confesivi, de pildă, au adus în operele lor elemente biografice care invită abordări interdisciplinare de acest tip. În ce o privește pe Sylvia Plath, amestecul de biografie și artă a tulburat mereu înțelegerea mesajelor sale estetice. S-au scris biografii care au folosit poeziile ca pe niște dovezi irefutabile ale unor opinii subiective despre personalitatea poetei, cât și foarte multe studii critice care nu s-au putut desprinde de obsesia biografică (interpretând, adică, poemele ca pe niște transcrieri mai mult sau mai puțin directe ale unor evenimente biografice). În ultima vreme putem să vorbim de o anume detașare a criticii plathiene, în sensul că există o mai mare deschidere față de abordările care încearcă să pătrundă lucrurile fără să le amestece atunci când nu trebuie amestecate. Conceptele sau paradigmele psihiatrice, mai ales în cazul unor poeți ca Sylvia Plath, ne pot ajuta să percepem mai bine costul psihic uluitor al unor sensuri, cât și felurile în care arta transcende tiparele de comportament sau de gândire, obținând valoare tocmai în ciuda considerabilelor piedici interioare, a demonilor înverșunați care urăsc creația.

DH: Dincolo de a fi conferențiar universitar, traducătoare, sunteți la rândul dumneavoastră poetă. Ați publicat volumul „Poezii cu ceas” (2004). Credeți că poeții au un statut aparte în traducerea altor poeți? Ați pune asta ca pe o condiție a calității traducerilor de poezie?

EC: Circulă în lumea literară un poncif care spune că un critic literar este, de fapt, un scriitor ratat… sigur că o apropiere intimă de obiectul studiului îți oferă niște baze mai solide de abordare. Rezonezi mult mai bine, în principiu, cu opera pe care vrei să o traduci dacă ai încercat tu însuți să creezi ceva la un moment dat. Ești, cum s-ar spune, mai pe deplin conștient de efortul pe care îl presupune o frază, o sintagmă, o imagine cu adevărat valoroasă. Insă nu iau asta ca pe un principiu infailibil. Poți să admiri și să respecți un meșteșug chiar și atunci când nu-l practici. Traducerea poate beneficia de experiența scriitoricească, oricât de obscură, a traducătorului, cu condiția ca acea experiență să nu se transforme într-o prejudecată sau într-o ocazie de a îmbogăți ori sărăci un text în mod inutil sau inadecvat. Creativitatea unui traducător este cu adevărat salutară atunci când reușește să se calibreze optim la textul tradus, păstrându-l, pe cât posibil, în limba țintă, cu toate umbrele și luminile lui, pe care le renaște într-un fel necesar pentru publicul epocii sale.

 

DH: Coordonați rubrica „Lumi anglo-saxone” din revista literară Ateneu din Bacău. Ce urmăriți cu conținutul acesteia? Ajunge suficientă literatură anglo-saxonă reprezentativă la cititorii români?

EC: E oarecum neconform realității să spunem că eu coordonez această rubrică: după ce am propus-o redacției, am fost unica autoare a eseurilor publicate sub egida ei. M-am coordonat pe mine însămi, ca să zicem așa. Am scris întotdeauna cu plăcere, doar de dragul de a împărtăși cu cititorii revistei (câți or fi fiind) un sens (care îmi dă și mie un pic mai mult sens), în deplina conștiință a faptului că, în această epocă a informațiilor, știrilor și datelor, facerea unui sens care să aducă o cât de mică prospețime și relevanță este o întreprindere din ce în ce mai disprețuită, dacă e să luăm în considerare privirea mefientă a forurilor mondiale responsabile cu distribuirea fondurilor în ce privește umanioarele. In altă ordine de idei, ca să mă refer la a doua parte a întrebării dvs., trebuie spus că, din păcate, oricât de puțină ar fi această literatură reprezentativă în limba engleză care ajunge pe piața românească de carte în traducere, cei care o cumpără și o parcurg sunt și mai puțini. Mai e și fenomenul celălalt : cunoscătorii limbii engleze preferă să citească acele cărți în limba în care au fost scrise, și pe bună dreptate. Asta nu ar trebui să împiedice totuși acele edituri care își permit luxul de a face și puțină cultură adevărată să continue sau să dezvolte proiecte legate de traducerea lucrărilor fundamentale din alte limbi, însă, după cum știm toți, lucrurile sunt complicate, iar balanțele comerciale nu iartă pe nimeni. Pe de altă parte, digitalizarea care vine accelerat peste noi ne va oferi, dincolo de riscuri și pierderi, oportunități pe care poate nu le vom putea anticipa foarte exact, dar pe care ar trebui să fim pregătiți să le primim.