În luna noiembrie a acestui an a fost lansată o carte al cărei titlu atrage ca o promisiune privirea cititorilor: este vorba de Eu cânt și muntele dansează (în original Jo canto i la muntanya balla) de autoarea catalană Irene Solà, în traducerea Janei Balacciu Matei, apărută la Editura Humanitas cu o subvenție din partea Institutului Ramon Llull. Curiozitatea privitorului este stârnită în egală măsură și de vegetația luxuriantă de pe copertă ce amintește pictura naivă a lui Henri Rousseau (în realitate, un detaliu dintr-o lucrare cu scop didactic al lui James William Buel), unde omul este cel mai adesea doar martor al desfășurării unui peisaj sau al unei scene teribile din natură.
Volumul a primit în 2020 Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, menit să susțină diversitatea, în spiritul firesc al (con)federalismului. Aceasta presupune, pe de o parte, promovarea autorilor tineri care merită girul juriului și al unui public internațional, iar, pe de altă parte, promovarea literaturilor scrise în alte limbi decât cele de largă circulație, chiar și a celor vorbite în afara Uniunii.
Irene Solà este o tânără reprezentantă a spațiului catalan de notorietate internațională, asemeni autorilor moderni Mercè Rodoreda și Jaume Cabré, traduși în română de Jana Balacciu-Matei la Editura Meronia și Pandora M. Recunoașterea în afara spațiului iberic este strâns legată de acordarea mai multor distincții literare, cu impact asupra pieței de carte, a dinamicii descoperirilor literare, și, în consecință, a traducerilor. Romanul a fost nominalizat de altfel și la mai multe premii pentru traducere, o confirmare nu numai a calității textului sursă, ci și a calității și a dificultății transpunerii acestuia în limba țintă. Dificultățile la care textul catalan supune traducătorul nu sunt puține: prezența arhaismelor, a regionalismelor alternând cu elemente de modernitate precum interjecțiile jucăușe, un capitol întreg scris în spaniolă sau inserții în limba spaniolă ca mărci ale intervenției autorității, poezii care impun respectarea unei ritmicității și uneori chiar a unei rime pentru a da aparența de creație populară, frazele lipsite de predicat, reproducând sintaxa rebelă a gândirii și, nu în ultimul rând, polifonia romanului în care nori, munți, știme, oameni, animale, plante „se-ngână și-și răspund”. Sunt tot atâtea obligații față de textul sursă de care traducătoarea se achită cu fidelitate și ingeniozitate (e de amintit că Jana Balacciu Matei are o pană îndelung încercată și în traducerea mai multor volume ale lui Ramon Llull, scriitorul filosof de secol XIII).
Volumul nu este numai polifonic, ci și multidimensional: legenda se intercalează cu realitatea, Evul Mediu conviețuiește cu Războiul Civil care își aduce aluviunile de arme și muniții până în actualitate, cuplu adamic format din Domènec și Sió trăiește nu într-un spațiu paradisiac, cum am putea crede, ci pe un versant al munților Pirinei, în anii ’60, în plin franchism. Autoarea strecoară discret și precis referințe temporale precum aluziile la rezistența prin cultură a catalanilor în fața încercării autorităților de a le submina limba maternă: „Te-om învăța să coși, te-om învăța, pe ascuns, să citești în catalană, te-om învăța să gătești și să ștergi praful”, îi spun tatăl și mătușa fetiței rămase fără mamă (p. 30). Nu lipsesc nici ancorările în trecutul recent, precum menționarea paginilor de Facebook sau cadrul lăsat nonșalant pe un raft cu cărțile lui Stieg Larrson, Toni Morisson sau Marta Rojals într-o casă la munte.
Pluralitatea vocilor în sine nu reprezintă o noutate în literatură, nici că elementele naturii participă la dialog, nici că stihiile dau dovadă de indiferență în relația cu omul vulnerabil, care în loc de gesturi propițiatoare față de furtuna dezlănțuită, se apucă să blesteme: „Atunci a zis bărbatul fir-ar să fie. A zis cu glas tare, căci, când e singur, bărbatul n-are de ce gândi în tăcere. Fir-ar să fie! nătărăule, te-ai lăsat prins de furtună. Și noi râdeam, huu huu huu huu, și-i turnam apă-n cap, și apa i se strecura pe sub gulerul cămășii și-i șiroia pe umeri și pe spate, și erau reci, enervante, picăturile noastre” (p. 12). Ceea ce fascinează la Irene Solà este că a găsit o cale a sa de a exploata resursele deja existente, fie ele culte, populare sau antice.
De asemenea, impresia succedării cinematografice a cadrelor este la rândul ei firească într-o epocă în care oricine poate să realizeze sau are acces la o înregistrare video, însă ceea ce surprinde este tocmai picturalitatea cadrelor, estetica percepută până și în momentele tragice, întrucât, pe lângă scriitoare, Irene Solà este și pictoriță, creațiile ei inspirându-se, printre altele, din istoria vrăjitoarelor din epoca medievală.
Perspectiva prezentă este golită de acuzare, vrăjitoarele ucise de inchiziție colindă vesele munții într-un continuum temporal sau veghează oamenii secolului XX atât în viață, cât și în moarte. În romanul Irenei Solà, această categorie atât de hulită în trecut își revendică dreptul la replică asemeni făpturilor necuvântătoare, dar nu mai puțin simțitoare și puternice. Mai mult, folclorul vrăjitoresc care împânzește îndeobște spațiile sălbatice, chiar dacă nu mai e eficace în prezent, măcar rămâne poezie pură.
Autoarea nu ezită să insereze de asemenea desene minimaliste, aparente structuri paralelipipedice reductibile la niște simple sertare, care se dovedesc a fi secțiuni geologice reprezentând munții în formare, după modelul reprezentat în Micul Prinț de Saint-Exupéry: în ochii unui profan – doar o pălărie ponosită, în imaginația unui copil – un șarpe boa pe când devorează un elefant.
Poetă deopotrivă (a debutat cu volumul de poezii Bèsties), Irene Solà nu este câtuși de puțin încorsetată sau redusă la tăcere de proză, încă o dovadă că dickinsonianul they shut me up in prose nu trebuie crezut până la capăt. Blocurile narative alternează la răstimpuri cu strofe întregi, titlul volumului fiind dat chiar de un vers ce ne amintește că între muzică și poezie există o legătură ancestrală. Mai mult decât atât, prin vers, făptura omenească are ascendență asupra naturii și asupra morții: dacă muntele, dintr-o „zguduitură” poate să sfărâme tihna unei întregi comunități („va răsuna din nou bubuitul de-o violență oarbă, care-i mult mai vechi decât mine, mult mai infinit decât mine, mult mai puțin milos decât mine” – p.110 ), tot el se poate pune armonios în mișcare, cu toate ale lui, după cum îi cântă omul:
„Cânt versantului, vârfului, pajiștii,
Urzicilor, măceșului, murelor.
Cânt ca unul care-și lucrează grădina,
ca acel care sculptează o masă,
ca acel care ridică o casă
ca acel care urcă un deal,
ca acel care mănâncă o nucă,
ca acel care aprinde focul.
Ca Domnul izvodind animalele, plantele.
Eu cânt și muntele dansează”. (p. 75)
Eu cânt și muntele dansează trezește iremediabil dorința de a descoperi și alte cărți ale Irenei Solà, o autoare de care fără îndoială vom mai auzi ca de un reper semnificativ în evoluția realismului magic pe teren european.
MIOARA ADELINA ANGHELUȚĂ este lector universitar doctor în cadrul Departamentului de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă, al Facultății de Limbi și Literaturi străine, Universitatea din București.