XENIA NEGREA preda scriitura media la Jurnalism (Universitatea din Craiova). Este interesată de tehnici de credibilizare a discursului și de versantul emoțional al scriiturii publice.
Eugen Negrici, Omul din Castranova (protoscenariu), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2017
O străfulgerare narativă din Oltenia profundă, Oltenia asfixiată de sarcasm şi neîncredere. O nouă lecţie inspirată de profesorul Negrici. Ca într-un proiect (ce mi se pare) personal, Eugen Negrici caută să înveţe Oltenia să vadă dincolo de perfectul simplu. L-am auzit în acest sens în câteva rânduri la Craiova (cu ocazia decernării titlului Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova, de pildă, sau cu ocazia punerii în proiect a primului colocviu Piru, tot după o idee a profesorului), l-am citit în Sesiunea de toamnă, l-am regăsit în paginile Omului din Castranova. El însuşi un re-cititor insistent, vorbeşte despre lecţia recuperărilor oricui are minte de-nţeles. Poate din cauza spiritului expeditiv oltenesc, poate din neştiinţă (deşi nu cred), poate din neîncredere, marile naraţiuni ale Olteniei nu par să fi fost culese, să fi fost spuse, să fi fost cunoscute. Ici-colo câte o statuie plantată prin câte un sat, un nume de stradă sau vreo carte apărută nu neapărat în condiţii redacţionale şi tipografice care să ajute povestea sunt mute răbufniri ale istoriilor personale şi locale excepţionale.
Ceva din această fibră expeditivă, anihilantă, găsim şi în destinul povestit de Eugen Negrici. O aparentă indolenţă, o desconsiderare, o modestie devitalizantă au făcut ca Victor Măceşanu, omul din Castranova, să se lase la voia descoperirii întâmplătoare, printr-o ameţitoare înlănţuire de „dacă”.
Story-ul cules de Negrici este, bineînţeles, extrem de ofertant, miezos, ţesut din fibra puternică a perspectivelor multiple şi a sensurilor autoregenerante. Nu e un romanţ, nu e o fandoseală de salon. Este o lecţie, un studiu de caz. Spiritul de sinteză al lui Eugen Negrici funcţionează fără greş şi aici, astfel că felia narativă are exemplaritate, are alonjă alegorică. Avem, carevasăzică, de-a face cu un român căzut prizonier la nemţi, evadat, luptător prin voinţa destinului şi a geografiei în Munţii Tatra alături de partizani. Exemplaritatea naţională, să zicem, se desăvârşeşte după victoria ruşilor, când, întors în ţară, este salutat de francezi pentru că a contribuit la salvarea onoarei naţionale, iar românii îl aruncă la propriu în hârdăul cu excremente de puşcăriaşi: „Din instinct omul încearcă să întindă mâinile, să găsească un sprijin. E acum cu o mână în rahat şi cu cealaltă pe buza hârdăului, încercând să-şi ferească faţa de atingerea murdăriei. Dezertorii, speriaţi, s-au tras spre o marginea pivniţei, în timp ce vagabonzii râd cu spume la gură şi urlă” (pp. 88-89). Nu pot să nu citesc aici o poză diacronică a ambivalenţei spiritului românesc, a vocaţiei transistorice a autodafé-ului hâtru.
Uşor derutant, paratextul „protoscenariu” ascunde, mi se pare, efortul naratorial de a nu pierde autenticitatea, credibilitatea, greutatea documentului. Flash-urile narativ-mnemonice, care primesc aparenţa unor scene, a unor cadre filmice, răsar din încleştarea memoriei afective cu nevoia de logică şi de adevăr, din încleştarea reprimării cu mirarea. Această sintaxă fragmentară, în umbra telegraficului şi a secvenţialului este susţinută de o pânză afectiv-lexicală care mă duce cu gândul la consemnarea paroxistică expresionistă, un expresionism intelectualizat, universalizat: „Strigătul i se sfârşeşte într-un plâns obidit, înecat, cu scuturături şi icnete, din tot trupul” (p. 45). Nu ar trebui să ne mire. Experienţele povestite sunt crâncene, sunt extreme, sunt dincolo de proiecţia inteligibilă a suportabilităţii, sunt stările limită ale războiului. „Dâre de sânge” (p. 19) „ochii istoviţi” (p. 26), „tălpile însângerate” (p. 27), „zăpada înnegrită” (p. 28), „ghemuit ca un animal” (p. 50) sunt câteva semne ale unei stări de spirit expresioniste, stare în care îşi are deschiderea fiecare nod narativ, ba chiar cartea în sine şi, aş zice, miza naţional-identitară a întregii naraţiuni: „Îndurarea ia locul uimirii şi scârbei” (p. 51). Nicio imagine din acestea, niciun rând din carte nu are vreo legătură cu retorica de propagandă, cu împărţelile între bine şi rău, între eroi şi perdanţi. Pentru că, aşa cum poate înţelegem de aici, războiul nu este despre naţiuni, ci despre fiecare soldat în parte, despre suferinţele aiuritoare şi dislocante.
Citim în această carte despre o crâncenă luptă pentru supravieţuire, o luptă care are ca miză exclusivă salvarea individuală şi care aruncă în ridicol orice gând de contaminare comunitară. Povestea lui Victor Măceşanu a avut norocul de a fi captată de rezonanţa scriptică a lui Eugen Negrici. Fapt care i-a transformat povestea în destin. Celelalte poveşti dorm sub densitatea de plumb a indiferenţei.