ALINA GIOROCEANU predă limba română contemporană și alte discipline de profil, în calitate de lector la Departamentul de limbă și literatură română din cadrul Facultății de Litere a Universității din Craiova. Preocuparea științifică pentru terminologia greco-latină a condus la obținerea titlului de doctor în filologie, în 2005. Din 2013, înscrisă pe orbita lui Themis, interpretează și aplică legea, inițial, la Judecătoria Băilești, ulterior, la Judecătoria Filiași, Dolj.

În cursul de bază al dreptului civil înveți așa: în sens juridic, bunul echivalează cu un element apropriabil, respectiv cu un oarece lucru care poate face obiectul unei aproprieri (individuale sau colective), fiind element activ al patrimoniului. Sensul acesta juridic nu coincide însă cu sensul economic atribuit bunului. Din direcție economică, bunurile sunt lucruri utile, adică lucruri care satisfac o nevoie a oamenilor.

Spre exemplu, aș zice că textul care se încheagă sub degetele mele nu are atașată automat o valoare economică. Cui prodest? În plus, Prăvălia nu vinde, ci oferă. Probabil bunuri culturale, că doar e o prăvălie culturală…

Dacă e să cercetez site-ul Administrației Fondului Cultural Național, pe la articolul 1 al Ordonanței Guvernului nr. 51/1998, succesiv modificată, bunul cultural apare ca materializare a unei acţiuni, a unui proiect sau program cultural, prin care se urmăreşte, în funcţie de adresabilitate, satisfacerea interesului cultural la nivel local, judeţean, euroregional, naţional sau de reprezentare internaţională. Așa că, hocus-pocus cu materializarea, cum zis-a legiuitorul, să fie satisfăcut interesul cultural! Sau „nevoia culturală de urgență”, cum iarăși s-a exprimat acesta. Deci materializăm, producem, împachetăm, colorăm, înseriem, lansăm, dar care să fie nevoia sau interesul nostru cultural? Și tot așa revenim la neplăcut amintita utilitate.

Odată intrat în alchimia materializării tratată în recipient juridic, mai rămâne de examinat sortimentul produsului de prăvălie: 1. rețin că aceasta se deschide online; 2. nu-mi vine în minte decât bine-cunoscuta clasificare a bunurilor în corporale și incorporale.

Luminozitatea, rezoluția, pixelii și subpixelii, corpul de literă trecute prin receptorii oculari însoțesc gândurile și cuvintele noastre extrase virtual. Să fie corporale sau incorporale? Iluzie, „clasificare nejuridică”, răspundeau pe la început de secol trecut Hamangiu, Rosetti-Bălănescu și Băicoianu în Tratatul de drept civil român.

Dreptul roman, prin Gaius, tratate drept corporale bunurile ce se raportau la simțuri și incorporale bunurile ce se sustrăgeau simțurilor, fiind numite și drepturi, distincția având relevanță în ceea ce privește modul de transmitere a bunurilor. Confuzia, observase și doctrina franceză, s-a propagat prin considerarea caracterului special al dreptului de proprietate, strâns legat de obiectul său. Niciun alt drept nu permite o astfel de identificare: sunt proprietar al casei mele, care rămâne casa mea, nu a băncii care are un drept de ipotecă asupra acesteia, textul meu va fi în continuare textul meu, cu „toate drepturile rezervate” asumate de Prăvălie. Rămâne, așadar, un drept și un bun.

Fără să-mi fi propus, ajung la complicata Legea-cadru nr. 8/1996 pivind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificări și completări ulterioare, ajustată de directive europene, depășite și ele de evoluțiile din lumea digitală, adică la interesul autorului. Pentru mulți, tradus economic, acesta e prețul produsului expus spre vânzare. Piața culturală nu poate fi decât întâlnirea interesului cultural al mușteriului de prăvălie cu interesul autorului-furnizor. Tacticile dezvoltate de negustorul cultural nu ies ori nu ar trebui să iasă din orizontul de interese dezvoltat de amintitele părți. Că este exploatată la maximum așteptarea unui public ori că elemente exterioare contribuie la persuadarea acestuia, născând un interes, acesta trece prin toate definițiile ca singur element comun de reglaj al mișcării stocului de marfă culturală.

Constat că la finalul acestui text, destinat „urcării pe site”, sunt pe cale să măresc un patrimoniu cu încă un drept. Nu știu încă de ce caut bara cu emoji să adaug un smiley face.

The post Bun de prăvălie culturală appeared first on Prăvălia Culturală.

TED KOOSER s-a născut în Amos, Iowa pe 25 aprilie 1939. Este autorul a unsprezece volume de poezie, printre care Splitting an Order (Canyon Press, 2014), iar pentru Delights and Shadows (Canyon Press, 2004) i-a fost decernat premiul Pulitzer în 2005. Este recunoscut pentru versul său sincer, accesibil, care sărbătorește cotidianul și capturează un mod de viață pe cale de dispariție. A servit ca Poet Laureat al Statelor Unite în anul 2004, iar în prezent predă engleza ca profesor vizitator la University of Nebraska-Lincoln.

Traducere din engleză: Daniela Hendea

Selectând o cititoare

În primul rând, aș face-o frumoasă,

și îndreptându-se cu atenție spre poezia mea

la momentul cel mai solitar al după-amiezii,

părul ei încă umed pe ceafă,

de la cum îl spălase. Ar purta

un pardesiu, unul vechi, pătat,

neavând destui bani pentru a-l duce la curățătorie.

Și-ar scoate ochelarii, și-acolo

în librărie, ar răsfoi

printre poemele mele, apoi ar pune cartea

înapoi pe raft. Își va spune,

„Pentru banii ăștia, aș putea

să-mi curăț pardesiul.” Și-o va face.

***

Selecting a reader

First, I would have her be beautiful,

and walking carefully up on my poetry

at the loneliest moment of an afternoon,

her hair still damp at the neck

from washing it. She should be wearing

a raincoat, an old one, dirty

from not having money enough for the cleaners.

She will take out her glasses, and there

in the bookstore, she will thumb

over my poems, then put the book back

up on its shelf. She will say to herself,

“For that kind of money, I can get

my raincoat cleaned.” And she will.

The post Selecting a reader appeared first on Prăvălia Culturală.

XENIA NEGREA predă scriitura media la Jurnalism (Universitatea din Craiova). Este interesată de tehnici de credibilizare a discursului și de versantul emoțional al scriiturii publice.

Oscar, femeile şi cetăţeanul planetar

Premiile Oscar 2018. Jucând în chip logic (să nu zic perfect) rolul bufonului regal, gazda premiilor Oscar 2018, Jimmy Kimmel, a avut o reacţie antologică, după discursul câştigătoarei pentru cel mai bun rol feminin.

Frances McDormand a atins toate bornele discursului de acceptare, inclusiv preluarea unor problematici cu un prag social foarte scăzut. Actriţa şi-a încheiat discursul ex abrupto, prin două cuvinte: Inclusion Rider. Frances McDorman nu a făcut concurenţă cauzei pe care a ales-o (aşa cum a făcut, spre exemplu, Di Caprio), astfel încât o clauză ignorată de majoritatea, o clauză despre care nu ne întrebam nimic, poate nu ştiam că există, a devenit pentru câteva clipe legătura profundă, creată de media, între cetăţenii planetari.

Chiar dacă audienţa de anul acesta a fost printre cele mai mici din istorie (revin şi la această idee), clauza incluziunii a devenit de la o chichiţă birocratică, neinteligibilă şi ilizibilă, temă planetară de reflecţie. A devenit şi este. Cetăţeanul planetar a meditat la acea chichiţă birocratică. Oricât am fi de inspiraţi şi de dornici să criticăm (în sensul respingerii) stilistica de Oscar, nu avem cum să nu observăm impactul social imediat.

Monologul lui Jimmy Kimmel, ca şi reacţia lui după discursul lui Frances, au aceeaşi forţă de exemplaritate. În monolog a speculat retorica Statuetei Oscar. Apoi, după ce a ascultat-o pe Frances, a cerut, mai în glumă mai în serios (adică exact ca un bufon regal), „dreptul la incluziune”, ba chiar a plusat şi citez: „Mi-ar plăcea să fiu femeie”. Avem, iată, două extreme discursive, în aceeaşi pagină: militantismul feminist şi un soi de reacţie de apărare, ca să nu zic de respingere. Suntem, aşadar, în contextul lui Metoo, lui Time’s Up, Never Again, tema socială asumată anul acesta. Iar ceea ce s-a întâmplat pe scena OSCAR cred că este, semnificativ, simptomatic, relevant pentru cum primeşte destinatarul retorica acestei probleme.

Şi ajung la audienţa scăzută. Sunt voci care pun această neîmplinire pe popularitatea scăzută a unor filme nominalizate. Posibil. Dar este posibil să vedem aici şi o reacţie a publicului la cauză, la tema socială. Poate că reflectorul hollywoodian nu este orientat, nu focalizează foarte clar, foarte limpede. Mecanismul de comunicare mediatică este impecabil. Producătorul a elaborat un produs cu personaj, cu poveste, cu încărcătură. Este elementar în discursul mediatic, în discursul publicitar, ca produsul să fie vândut de poveste. Presa şi-a îndeplinit rolul de facilitator, de accesibilizare a mesajului, a răspuns funcţiei de culturalizare şi de creare de legături. Vorbim de un produs mediatic, cu o descărcare de audienţă maximală în orice context comparativ l-am plasa, deci, de unul dintre markerii tipului actual de civilizaţie globală. De data aceasta, însă, cetăţeanul planetar s-a plictisit sau chiar nu s-a simţit inclus.

Previzibilul nu este întotdeauna bun

Şi m-am gândit. Poate că obligativitatea, constrângerea a blurat, până la urmă, o temă care ascunde atâtea şi atâtea drame. Desigur, în urma diferitelor scandaluri, devoalări, îndolierea vestimentară şi discursivă au fost, de asemenea, gesturi fireşti, dar poate tocmai de aceea cu un impact în afara aşteptărilor. A lipsit, judecând după criteriile ştiricităţii, chiar noutatea, imprevizibilul, ciudatul, exotismul, adică exact zona aceea în care Hollywood-ul excelează. Dar rochiile imposibile şi discursurile inspiraţionale au contaminat masiv cu previzibil cauza.

Ne simţim/suntem cumva obligaţi să răspundem unor clişee, unor constrângeri cu alte constrângeri. Suntem cumva chemaţi să înlocuim nişte clişee cu altele. Schimbăm un prizonierat cu altul.

Mass-media a excelat până acum şi pentru că actul receptării este individual, pentru această dublă identitate, atât a producătorului, cât şi a destinatarului, pentru că, în globalizarea aceasta aparent masificantă, ni se asigură confortul individual, identitar al opţiunii. De pildă, nu suntem prizonieri ai stilisticii mediatice sau hollywoodiene – suntem liberi să o criticăm, suntem liberi să o credităm cu totul, suntem liberi să o negăm. Este nevoia de libertate pe care am simţit-o în ironia lui Jimmy Kimmel – o invitaţie ironică la înţelepciune, la luciditate, la rezonabil.

Aceste (ne)împliniri birocratice!

Revenind mai aproape de documentul în jurul căruia ne-am adunat azi, mărturisesc că tema aceasta nu a fost printre subiectele mele recurente de reflecţie. Obsedată cum sunt de meritocraţie, nu pot privilegia o temă în detrimentul alteia. Punctele enumerate în manifestul PEN cred că pot fi extinse pentru toate categoriile defavorizate – copii, vârstici, persoane cu handicap. Şi femei, da. Pentru că eu văd aceste dezavantaje ca pe nişte neîmpliniri birocratice.

Legile (făcute de bărbaţi, cum deplânge în atâtea rânduri Mihaela Miroiu) sunt constructe civilizatorii, culturale, impuse prin forţa fizică sau, altfel spus, prin specularea unor slăbiciuni fizice, nu mentale. Lupta pentru drepturile femeilor este o reacţie la nişte reglementări sociale era să zic matriciale, paternale (nu patriarhale). Şi voi fluiera şi în Biserică şi voi aminti uşor enervată stilistica social-religioasă. Aşadar, vestea bună este că trebuie să răspundem unor reguli (cam vechi, ce-i drept), dar nu unor datum-uri inflexibile, nu fiziologiei, nu biologiei, ci culturii, civilizaţiei, dacă vrem.

Cred că tocmai aici nu a ajuns marele reflector mediatic (hollywoodian). Nu este o luptă a datum-ului, nu firea lucrurilor trebuie schimbată. Întrebarea este cum manageriem această fire a lucrurilor? Cum îi descoperim legile şi fizice şi sociale? Suntem capabili?

În 1953, la BBC, Carl Doncaster realiza un reportaj, The Pattern of Family, în care voia să prezinte familia modernă. A urmărit un cuplu, Peggy şi David, de la prima întâlnire până la naşterea pruncului lor. În final, reportajul s-a dovedit un exemplu clar al dependenţei financiare în care era nevoită să trăiască Peggy, femeia casnică, cea care-şi abandonează sinele, şi se îngrijeşte de ceilalţi. Acestei Mater Dolorosa jungiene i-a răspuns femeia stahanovistă (în Europa comunistă), respectiv în multi-tasking (ca fals marker al feminităţii, asta după anii 90), concept ironizat deopotrivă de feministe şi de indiferente: pot să mestec gumă şi să cinez cu prietenele mele în acelaşi timp.

În acelaşi fel, nu pot să nu observ o corespondenţă între Equal Pay Act (Kennedy, 1963) şi declaraţiile lui George W. Bush din campaniile sale (2004) care considera că civilizaţia de azi se bazează pe mariajul tradiţional. Mai mult, susţinea în acelaşi timp castitatea în rândul tinerilor – nu vom şti dacă vorbim de un reflex de campanie sau o convingere profundă. Cu toate acestea, în multe state, cuplurile gay pot adopta copii, având drepturi parentale. Suntem liberi să observăm simultaneitatea, sincronizarea benefică.

Unde vreau să ajung cu toate aceste trimiteri? Poate că tema noastră nu este femeia, ci independenţa ei, autonomia, şi poate nu doar a ei, ci a fiecărui individ în parte. Pe urmele postfeministei nouăzeciste Elisabeth Gross, poate reiterăm entuziasmul anilor 70 (68-ul francez, german, 79-le spaniol) şi discutăm despre autonomia personală – în sensul în care oricare dintre noi avem dreptul de a respinge şi de a crea norme noi.

The post Nu apărare, ci asumare appeared first on Prăvălia Culturală.

SIMONA NASTAC a studiat Istoria și Teoria Artei la București și are un Master în Creative Curating la Goldsmiths College, Londra. A curatoriat expoziții de artă contemporană și evenimente de poezie experimentală la Londra, New York, Seul, Praga, Sankt Petersburg, Cluj, Craiova și București. Între 2006 – 2013 a coordonat programele de arte vizuale, rezidență creativă, literatură, arhitectură și design la ICR Londra. Este interesată de practici poetice și estetice critice, hibride, colaborative și transgresive. În 2017 a câștigat premiul de debut în poezie „Alexandru Mușina – Regele dimineții” și a publicat primul său volum Culoarea deprimantă a mierii la editura Tracus Arte din București. 

2±1 martie

pot să cumpăr 1 pachet de biscuiți

cu 1 poem?

știți… e ziua mondială a poeziei…

sigur, cum să nu, avem simpli

pentru 1 haiku

stafide pentru limerick

caramel pentru 1 gazel

ciocolată pentro aubadă

amaretti pentru ode și elegii

organici pentru 1 poem jumate

fragezi, unt și scorțișoară, pentru 2+

fantastic, n-aș fi crezut, dați-mi…

cum să nu, în fiecare zi-i 1 sărbătoare

celebrăm, aniversăm, comemorăm

de exemplu, ieri, ziua mondială a vrăbiuței

cip-cirip, de câmp, de casă, negricioase, ce

biscuiți vă dau?

… cantuccini… mă inspiră…

poate și … vă rog, poftiți

dreptul de autor rămâne la noi

***

umbre pe calcanul de vizavi

femeie remarcabilă, cu propulsie nucleară,

instituție eminentă, planific, bugetez, am idei.

realmente. realimentez.

nu fac firimituri în pat, scriu rapoarte, apă fără gaz, organizez.

consum cereale & divergenți vernaculari.

nu ridic vocea, ever, pun numai întrebari minore cum

ar fi și n-aș vrea să. adresele celorlalți la Bcc.

animalele mă iubesc, peștișori, bebeluși, batracieni. presa mă ignoră

next time I’ll try naked nu recunosc nimic. viața e

precară

plină de promisiuni

The post Pot să cumpăr 1 pachet de biscuiți cu 1 poem? appeared first on Prăvălia Culturală.

YIGRU ZELTIL (n. 1992) a publicat poezie, proză, critică, eseuri în Tomis, Poesis Internațional, Arta, Echinox, Timpul, Zona Literară etc., colaborează la Traducerile de sâmbată și este editor la Fabrica de Literatură. A scos două volume oficiale de poezie și o bibliografie a literaturii conceptuale. Lucrează la „institutul /rupere de rând/”

Dacă Paris-ul are (avea?) rive gauche, „malul stâng” al Senei, populat de intelectuali (evident, preponderent stângiști) care nu prea voiau să-și facă reclamă (de altfel, mai multe dintre editurile franceze au o tradiție a copertelor „nude”, neilustrate sau minimal ilustrate, a colecțiilor cu înfățișare uniformă, hârtia, în schimb, făcându-le cărțile niște obiecte fetișizabile în „muțenia” lor), de ce nu ar avea și Bucureștii un „mal stâng” al Dâmboviței sau, de bună seamă, o „centură de Sud” a literaturii?

Evident, o idee ridicolă: mai toată intelectualitatea dâmbovițeană își face veacul în centru, pe malul drept, în afară de momentele când Schiop mai aruncă un chef prin Ferentari. MNAC, The Ark, tranzit.ro – nu e multă infrastructură culturală pe malul acesta. Apoi, dacă vine vorba despre marketing, stângiștii noștri balcanici (dacă putem să îi includem în aceeași oală) nu fac economie de gesticulație când vine vorba de a criticataca zona anti-comunistă. Și, în rest, nu vorbe (deși, nota bene, avem teatru politic, chiar dacă tot ca o manifestare de nișă), ci fapte sau, cel puțin, petreceri cu manele.

E drept, m-am folosit de caricatura de mai sus (orice asemănare cu persoane reale este intenționată, dar aproape întâmplătoare) tot ca de un „cârlig” (publicitar?), în condițiile în care nu vin de pe niciun mal al Dâmboviței, ci dintre două brațe de Canal comunist, din Constanța parcursă de briză și de aerosolii unui mări insuficient de negre, unde nu se întâmplă mai nimic când vine vorba de literatură – sau se întâmplă, dar nu se mai întâmplă după aceea.

Ce marketing, ce edituri, ce librării? Totul e la scară inadmisibil de redusă (se vede că n-a devenit cel de-al doilea sau al treilea oraș al României decât prin gonflarea ceaușistă). Acum vreo 15 ani, s-au „plantat” niște prezervative în telefoanele publice din Constanța. Așa a început cea de-a treia – și ultima – ediție a festivalului EroTICA, organizat de niște tineri scriitori și artiști. Unii, între timp, au murit prematur, alții s-au contopit cu metropola dâmbovițeană, alături de atâția alți oameni care ar fi constituit aici o brumă de „hipsterime”, fără de care n-ai o viață culturală mai acătării.

Parcă Silviu Dancu îmi spunea: dacă poți să strângi oameni în Constanța, poți să strângi oriunde. De acord, dar diferența este că Silviu este un expert în așa ceva. Eu, în schimb, am organizat evenimente mărunte de-a lungul timpului mai mult pentru că m-au încurajat circumstanțele. Uneori regret că am făcut-o, ca atunci când, din pricina erorilor mele organizatorice, am traumatizat o tânără poetă care avea mai târziu să se „sinucidă” literar, scriind împreună cu primarul din Mizil o cărămidă de vreo câteva sute de pagini de poezii siropoase. A avut succes lansându-și cartea într-o sală de nunți și botezuri, mi-a spus că s-a simțit ascultată, nu ca printre tinerii poeți înfumurați și ipocriți…

Și eu am avut sentimentul la București și Cluj că „jocul” ăsta al literaturii e luat poate prea în lejer, e drept. Totul a devenit așa de precar și de volatil că nici nu prea poți pretinde celor care mai scriu (chit că se iau în serios) să fie altceva decât niște mici Bukowski. Doar trăim în țara cu piața de carte cea mai subdezvoltată din Europa, unde autorii naționali se vând cel mai puțin, unde facultățile de litere nu prea mai scot decât profesori de română (adeseori inculți în afara materiei obligatorii, dar asta nu mai contează când trebuie admiși cât mai mulți, ca fabrica de diplome să subziste în continuare) și nu adoptat cursuri de scriere creativă. Nu mai spun de biblioteci (care nu sunt obligate să achiziționeze masiv carte la zi, deși nici bani și spațiu de depozitare suficient nu prea mai sunt, cel mult pentru autorii județeni) și de alte instituții, că știți și voi.

Ok, deja delirez. Care era subiectul? Ah, da, marketing-ul literar. Sintagma asta mă duce cu gândul la autorul ăla care mizează tocmai pe faptul că este o clonă de Dan Brown, cum a umplut el ultimul Gaudeamus cu tipi îmbrăcați în tricouri care fac reclamă la ultima lui carte, cum aceasta nici nu apăruse bine că era deja promovată drept bestseller, deși prima fusese surclasată în vânzări la târgul la care a fost lansat „Solenoid”-ul. Da, cum îmi spunea cineva, Cărtărescu rămâne produsul literar perfect pentru cititorul snob român… Dacă nu ai un nume așa de brand-uibil, ghinion.

Nu știu, chiar nu știu ce să mai zic, sau nu mai vreau să știu nimic. „Economia atenției” este injustă. Prefer să cred că public cărți pentru cei câțiva crate diggers care mai au răbdarea de a scotoci. De altfel, am publicat mai puține cărți oficiale decât samizdat-uri în 5 exemplare și volume electronice, „auto-piratate”, chiar dacă acestea primesc mai puțină atenție și sunt considerate a fi niște chestii mai puțin serioase decât ce are în frunte un ISBN. Mi-ar fi plăcut ca scriitorii români, precum cei brazilieni, să fi avut o tradiție a cărticelelor legate cu clești de rufe…

În fine, lăsând puțin deoparte „radicalismul” meu, admit că marketing-ul agresiv poate fi de real folos unor cărți care se vând mai greu de la sine și care merită cât se poate de multă atenție. Mă gândesc acum la cât de bună era colecția Cotidianul și la cât de fain ambalate și promovate sunt cărțile traduse de cei de la Black Button Books (deși Maggie Nelson, de exemplu, nu este o autoare care să se preteze la piața românească), mă gândesc și la ambițiosul proiect al lui Andrei Ruse, editura Hyperliteratura, cu titluri scoase prin crowdfunding. Vedeți că mai strălucește și soarele pe strada noastră, frumoasă în toată splendoarea ei no future?…

The post Ce ar spune un centurist sudist despre marketing-ul literar appeared first on Prăvălia Culturală.

Vă invităm să discutăm, la Tejghea, despre marketing-ul cultural. Ne propunem să vorbim despre cum se vinde produsul artistic, ce termeni se utilizează în relația dintre artiști și public/cititori, cum sunt seduse persoanele care consumă cultură, ce strategii se folosesc în această sferă, cum se negociază actul creativ, plusurile și minusurile într-o lume culturală în plină globalizare.

Imaginați-vă-n loja unei săli de teatru, după ce s-au stins luminile. Conul reflectorului țintește în centrul cortinei, în timp ce foșnetul de pe scaune încetează. Cum și de ce ați ajuns acolo? Ce v-a atras la titlu piesei, la imaginile și grafica de pe afiș? Cu ce așteptări ați venit la piesă? Ce amintiri vă va lăsa?

Acum imaginați-vă într-o librărie. Din rafturile care se întind pe toată lungimea pereților alegeți o carte, o deschideți. Vă îndreptați spre casa de marcat. De ce ați ales-o pe aceea? Ce culori sunt pe copertă? Ce vă face o cumpărați?

Cum se transformă o idee din mintea unui creator, a unei creatoare, într-un produs capabil de a fi preceput cu cele cinci simțuri, asupra căruia să ne îndreptăm atenția?

Așteptăm textele voastre pe adresa pravaliaculturala2017@gmail.com până pe 25 aprilie.

The post Cultura împachetată appeared first on Prăvălia Culturală.