Ne-am putea lipi ochi de păpuși pe nodurile degetelor

© Eduardo De Moya
© Eduardo De Moya

 

DANIELA HENDEA scrie despre experiența publică și particulară cu autismul băiatului ei de 7 ani. Poemele ei vorbesc tuturor, într-o explozie senzorială care aduce la suprafață detalii menite să conștientizeze, să promoveze înțelegerea și acceptarea celor care trăiesc cu această afecțiune încă misterioasă. Poemele selectate aici fac parte din viitorul ei volum de debut, care va apărea la editura Cartea Românească în 2018. A mai publicat în revista de cultură Familia, și contribuie pe platforma literară online Qpoem.

 

Concert de Bach

 

Mircea mă trăgea

pe scări în jos din balcon,

unde ne tupilasem lângă orgă,

în speranța

că nu-i vom deranja pe spectatorii

care plătiseră biletele

mai scumpe.

 

Ne-am repezit  la trap

pe culoarul

dintre coloanele de bănci din catedrală,

atrași de poleiala ce tivea

mantia statuilor.

 

Întindea mâna

să atingă

lemnul viorii,

fildeșul clapelor

de pian.

 

S-ar fi strecurat printre instrumentiști

dacă nu-l țintuiam

pe locul în dreptul

semnului de exit.

 

Peria terapeutică

pe care-o presam

pe gambă în brazde subțiri,

nu reușea să-l facă

 

nevăzut

în mulțimea care asculta,

înmărmurită,

cu degetele împletite pe program.

 

În partitura solo nu-ncăpea

acompanimentul

unui geamăt din corzile vocale

insuficient de

exersate.

 

Am ieșit

de mână pe ușa laterală,

ne-am așezat pe bordura

fântânii arteziene

din grădină.

 

Prin vitralii

refractau

vocile prelucrate

cu grijă, instrumentele

atent acordate,

împânzind

vidul

dintre cei care scot sunetul

și cei

care-l ascultă.

 

BFFs

 

Cumpărase-o mașina nouă de espresso,

pe care ținea

morțiș să mi-o arate.

 

Mi-a spus cu-nsuflețire.

Abia aștepta să ne-ntâlnim,

noi între noi,

băieții-ntre ei,

în fiecare vineri după-amiază.

 

Descoperirea

că băiatul meu și băiatul ei s-au născut în aceeași

zi, lună, an

ne-a înfășat

într-o eșarfă infinită de cașmir.

 

Speranța

se-ncropea în ochii ei

ca un mileu macrame:

noi două

urmărind, cu fiecare sorbitură de cafea,

băieții noștri crescând împreună,

plănuind

petrecerea de ziua lor în detaliu.

 

O ascultam, și numai

cineva experimentat în microexpresii faciale

ar fi văzut

pelicula ce mi se așternea

pe pupile.

 

Mă străduiam s-anticipez

momentul:

 

Mircea trântindu-se pe covor în frustrare, tricoul ridicat dezvăluind dunga de la scutec,

sau

Mircea ignorându-ne pe toți, aplecat asupra unor roți învârtindu-se-n gol,

 

când vaporii de cappuccino-ar încrusta

filigran

pe tăcerea-ncolțind din cuvintele ei

înțepenite

în gât.

 

Birthday Party

 

Cursorul

înconjoară butonul de

confirmare.

 

A mai rămas

o săptămână să răspund. O săptămână

de când am primit

invitația.

 

N-a trecut suficient

timp

de la ultima petrecere,

ca să uit

cum va decurge următoarea.

 

Aria mea de expertiză:

anticiparea scenariile posibile

și atriburirea de

reacții și soluții.

 

Locul lui Mircea

de la masa unde vor sta toți copiii

va rămâne

gol,

el va fi

absorbit de apa curgând din robinet în pahare.

 

În timp ce vom cânta

la mulți ani,

Mircea va strivi

în pumn o cupcake

din mâna fetiței de-alături,

căreia

corul de voci

îi va masca sughițul de plâns.

 

Mi se va lăsa-n

în brațe,

în colțul sălii de petreceri,

ne vom uita la peștii din acvariu

eu recitând

culoarea fiecăruia, apoi

o va zbughi pe ușă, în parcare.

 

Ne va ajunge

sărbătoritul din urmă,

cu un mic cadou,

un balon

pe care Mircea îl va elibera,

se va uita la el cum se avântă

cu țeasta lui elastică în trafic.

 

Sala de proiecție

 

Colțul magazinului cu suveniruri oceanice

ne oferea unghiul

perfect

de vizibilitate.

 

Pândeam

rândul care se prelungea

cu fiecare vizitator al acvariului

venit să vadă proiecția 4D cu rechini.

 

Pândeam momentul

perfect,

pentru a străbate holul care ne separa

de sala de proiecție

fără să ne-mbulzim.

 

Să ne oprim numai

cât să ne înmâneze ușierul

ochelarii

speciali pentru vizionare.

 

Chenarul ușii în sala de proiecție

ne oferea unghiul

perfect

de vizibilitate.

 

Scanam într-o mișcare circulară cu privirea

șirurile arcuite de fotolii,

când le-am ochit: locurile

perfecte

pentru mine și Mircea.

Două scaune izolate de celelalte,

pe culoarul

dintre rândurile de sus și cele de jos

ale amfiteatrului.

 

Cu loc berechet pentru picioare,

fără să lovești scaunul

din fața ta, în pase repetate.

 

Deasupra lor, nimbul

contorsionat al neonului din literele semnului

de exit.

 

Ne-am așezat pe fotoliile rabatabile de-un albastru marin

cu speranța

unui vis aproape împlinit:

Ne vom uita împreună, în public, la un film.

 

Noi doi, unul lângă altul,

fără să-ți strâng mână,

numai atingându-ți ușor antebrațul.

 

Am probat ochelarii. Am surâs

la imaginea feței tale

încadrată de ramele supradimensionate.

 

Doamnă, mă scuzați!” mi-a întrerupt surâsul

o voce venind

dinspre fața ce se apleca

binevoitoare asupra noastră.

 

N-am apucat să răspund

înainte ca angajatul

acvariului să continue:

Aceastea sunt locuri rezervate pentru persoanele cu dizabilități.

Vă rugăm să ocupați alte locuri.

Vă mulțumim pentru înțelegere.”

 

Am deschis gura. Să explic. Handicapul

nostru era o partitură

înscrisă cu cerneală incoloră pe încheieturi

ai cărei bemoli sticleau pe întuneric.

 

Am închis gura. Te-am înghiontit

ușor să te ridici. Am pornit

amândoi în căutarea altor locuri

repede repede, pentru că

se pregăteau să stingă

lumina.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *