LAURA CĂTĂLINA DRAGOMIR locuiește în Barcelona. Este mediator intercultural si, în prezent, studiază Comunicare și Relații Publice la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat poezie în revistele literare: 13 plus, Axis Mundi, Itaca, Antares (revistă USR); New York Magazin (dublă apariție), Sintagme literare (2015, 2016), Argeș, Mozaic, Feed-back, Boema. A publicat în antologii: CarteDiem (2015), Singur (2015), ASPRA (2015), Damele poeziei (2017). Ultimul volum de poezie bilingv român-spaniol este Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate (2016).

Preambular putea fi oricare dintre sutele de povești despre care am auzit și știm. Emigrația e un fenomen prezent, dar cu care se pare că nu ne-am obișnuit într-atât încât să-l cunoaștem pentru a-i putea preveni pierderile. În față Sindromului Italia am tras aer chiar și noi, eu și Cornelia Popescu, unul dintre psihologii clinici ai Spitalului “Sf. Maria” din Iași, genul acesta de teme are o demnitate a lui, nu e nevoie de activism cum nici de culori optime nu e. Am ales să nu cer decât informație.

Laura Cătălina Dragomir: Spitalul “Sf. Maria” din Iași este cel care a dat ton rutinar consultațiilor și tratamentelor pentru Sindromul Italia la copii. Abia se vorbește despre el, de foarte puțîn timp a fost și botezat. Ce evenimente traumatizante deschid instalarea sindromului? Până la urmă ce este Sindromul Italia, că să abilităm cumva zona în care se vor pune întrebările?

Cornelia Popescu: Sunt psiholog clinic în cadrul Spitalului de Copii Iași, din 2001. Sindromul Italia a fost folosit inițial pentru femeile plecate la muncă în afară granițelor României și care se confruntau cu afecțiuni atât fizice cât și psihice și care ajungeau să fie diagnosticate cel mai adesea cu depresii sau psihoze. Apoi expresia s-a utilizat și cu privire la copiii acestor familii, copii internați în spital cu diverse afecțiuni și la care s-a constatat prezența unor simptome care se datorau lipsei unuia sau ambilor părinți din familie. Cel mai adesea copiii sunt aduși la spital de către aparținători pentru diverse simptome: cefalee, fără o cauza organică, dureri abdominale și analizele efectuate sunt în limite normale, leșinuri, palpitații cardiace dar cordul este normal ecografic. Încep să facă pipi în pat (enurezis). La evaluarea psihologică se decelează drept cauza principala plecarea părintelui la muncă în altă țară, aceste simptome dezvoltându-se în aceeași perioada cu plecarea părintelui (cu puțîn timp înainte sau după). Acestea se pot însoți și de alte situații: scăderea randamentului școlar, apariția unui comportament inadecvat (impulsivitate, agresivitate, opozitionism) atât la școală cât și acasă, dezinteres față de școală, de ceea ce le plăcea până în acel moment, respingerea părintelui plecat: nu mai vrea să vorbească cu el la telefon. (Acum mă joc, vorbește cu tata.) Apar tulburări de somn, plâns facil (Nu mă mai înțeleg cu el, de-ar veni mă-să odată, că nu mai știu ce să fac. I-am zis că mamă-sa va veni peste o luna dar el nu înțelege și eu nu mai fac față).

În Sindromul Italia, copilul își pierde reperele, nu-și mai regăsește familia și protecția, susținerea din cadrul acesteia. Nu mai știe cine este el, e mare sau e mic, ce așteptări mai au alții de la el. Sunt cazuri în care copilul preia rolul părintelui plecat: gătește, spală, se ocupă de situația financiară a familiei, are grijă de alți frați și tată, de casă și mai are de mers și la școală. Nu mai știe care sunt prioritățile, cu toții așteaptă prea mult de la el că… ce să vezi a crescut, e mare acum, dar toți uită că el e doar un copil indiferent de vârstă, și i se mai și cere cont că nu a făcut față la toate aceste cerințe, primește observații, critici, că nu e bun, nu e suficient. Chiar cred că în astfel de situații o cefalee, o durere, apar pe fond emoțional.

Laura Cătălina Dragomir: Mereu există cazul numărul unu. E ușor de recunoscut Sindromul Italia? E necesar să-ți scoți cunoștințele deja existente și să lași să-ți promita mai mult intuiția, tratandu-se de o tulburare relativ nouă?

Cornelia Popescu: Dificil nu e să recunoști Sindromul Italia ca specialist, dificil e să poți discuta cu copilul situația în care se află. Adesea copilului îi este teamă, rușine, vinovăție să recunoască că fiind o problema pentru el toate aceste aspecte discutate mai sus, dacă mama, tata, nu-l vor mai iubi, sau nu va mai primi ceea ce i s-a promis, că doar și pentru el a plecat mama din țară, să-i ofere ce e mai bun, casă, școală, telefon, tabletă. Copilul chiar face eforturi să fie mai matur decât este în realitate. Complicațiile în Sindromul Italia pot fi diferite în funcție de vârstă copilului (preșcolar, școlar, adolescent). Important în aceste situații este să obținem cooperarea și colaborarea copilului și a aparținătorilor, pentru a-l ajuta.”

Laura Cătălina Dragomir: Este Sindromul Italia un hibrid al depresiei? Îmi amintesc o frază într-o conversație despre emigranți. În definitiv toți se gândesc că o să li se schimbe viața. Adevărat! Doar că viziunea visătoare știe despre planurile de viitor numai binele la care se limitează să creadă. Contextul anticipativ suferă de o necunoaștere piele lângă piele a realității. Oricum, adulții măcar știu de ce. Copiiilor li se întâmplă și nu le rămâne altceva de făcut decât să se conformeze. Li se da timp să asimileze ruptură de părinți sau sunt împinși să se facă activ-maturi de pe o zi pe altă?

Cornelia Popescu: Asimilarea rupturii la o vârstă fragedă (vârstă de câteva luni, până în 2-3 ani, nu se poate face, este resimțită că un abandon). Această va acționa că o trauma, deși părinții gândesc că e mic și el nu știe, nu înțelege, realitatea este alta și va avea consecințe în viață copilului. Începând cu vârstă școlarității apare înstrăinarea, distanțarea emoțională și chiar nerecunoașterea fizică (am avut cazul unei mame care venind din Italia, s-a întâlnit cu fiica ei de 16 ani pe casă scării, au trecut una pe lângă cealaltă și nu s-au recunoscut). Acești copii devin membri cu activități de adult în familia lor, adesea investiți cu așteptări mai mari decât ale părintelui rămas acasă.

Realitatea este că nu putem vorbi în toate aceste situații de depresie, dar cu siguranță se instalează o tulburare emoțională, greu de gestionat de copil indiferent de vârstă, deoarece ea deși este observată de aparținători, aceștia nu știu cum să reacționeze față de copil pentru a-l ajuta. Adesea copilul rămâne singur, el cu problemele lui, pentru că nu are cu cine să le discute, nu este nimeni lângă el atunci când plânge, se lovește, este jignit de colegi, atunci când are incidente cu alți copii.

Laura Cătălina Dragomir: Știu părinții să fie onești, se gândesc să fie? Cum aleg ce se poate povesti și ce nu despre ceea ce va fi viitoarea lor viață?

Cornelia Popescu: Eu mă întreb adesea cum îi spui fiicei tale care se apropie de adolescență să rămână acasă cu un tată alcoolic și violent și un frate sau doi mai mici pentru că mama pleacă să facă bani? Unde este onestitatea? Care e motivul real pentru care pleacă mama de acasă? Că ea nu mai face față și așteaptă o altă viață, mai bună. Ce înseamnă mai bună în acest caz, să îți găsești tu însuți liniștea, dar lăsându-l pe copil să ducă greul, de parcă fata ar fi deja căsătorită și cu rol de mama și femeie în casă tatălui. Sau copiii ai căror mame pleacă din țară pentru bani provin, adeseori, din familii disfuncționale (relații conflictuale, agresivitate fizică, psihică, verbală, șomaj, pauperitate, consum de alcool, educație precară). Ce poți să le povestești acestor copii despre o altă viață? Că vor avea bani pentru diverse lucruri, obiecte și acestea sunt așteptările acestor copii.

Tot aici întâlnim și acele situații de destrămare a familiei pe fondul geloziei, divorțuri și sau separări ale părinților, în defavoarea copiilor, care nu mai înțeleg nimic și au parte de și mai multă suferință. Desigur nu putem generaliza, dar… acestea sunt cele mai dese cazuri cu care ne confruntăm.

Laura Cătălina Dragomir: Plecarea la muncă în străinătate e o propunere căreia copiii îi pot schimbă traiectoria decizând termene și condiții sau e o simplă informație din care nu se iese pentru a se dialoga cu cei mici?

Cornelia Popescu: Eu, personal, am întâlnit cazul unui băiețel care a ajuns în spital de două ori cu febra pe fondul plecării mamei în Italia. Mama a decis să se întoarcă și să nu mai plece (inițial copilul a fost pregătit pentru plecarea mamei, s-a discutat cu el și a zis da să plece că el o așteaptă). Așteptarea a ținut o luna. Sau cazul în care băiatul adolescent, 15 ani, a plâns până mama a renunțat să mai plece.

Cel mai adesea copiii sunt duși cu zăhărelul, adică sunt păcăliți: Ai răbdare, mama vine peste o luna. Apoi când se termină sau când începe școală, când vin sărbătorile și tot așa, se tot dau termene limita la care copilul e tot singur și dezamăgit, și ajunge să nu-l mai intereseze dacă mama vine sau nu, că i-a promis de atâtea ori, că nu mai crede, să facă ce vrea, că oricum iar pleacă. Și apoi copilul devine adolescent…

Laura Cătălina Dragomir: Cum este introdusă intervenția bunicilor, a familiei cu care rămâi acasă? Când și de ce se pot transformă bunicii dintr-o prezența care (le) face plăcere într-o participare nedorită? E momentul în care, absenți părinții fiind, ajung să se cunoască realmente bunici și nepoți? Știu persoanele în vârstă să manevreze autoritatea, sunt lăsăți să o facă?

Cornelia Popescu: La început bunicii și nepoții par să aibă o relație bună, dar bunicii sunt adesea mai permisivi, nu au reguli, iar copiii profită de aceste aspecte, se simt liberi, pot la rândul lor să-și manipuleze bunicii cu privire la școală și teme, la prieteni și modul în care își petrec timpul liber. Acesta e momentul în care bunicii realizează că au o vârstă, că nu mai fac față, că nu mai au disponibilitate pentru discuții, joacă și educație cu nepoții, sunt depășiți de nivelul complex al lecțiilor pentru școală, de tehnologia modernă (telefon, tabletă, computer, tv), de vocabularul și comportamentul copilului care este în plin proces de formare și absoarbe tot felul de informații cărora nu le poate atribui o judecată de bun sau mai puțin bun.

Lipsa unuia sau ambilor părinți din familie este resimțită atât de copii cât și de bunici. Practic dispare generația care întreține/mediază legătură între cele două generații extreme. Fie că bunicii fac sau nu parte din viață copilului înainte de plecarea părinților, incidente și discuții conflictuale între bunici și nepoți tot apar, iar cel mai adesea nepoții sunt răniți sufletește prin cuvintele de ocară adresate de bunici (și viceversa), atunci când aceștia nu mai fac față poznelor, ei înșiși având suferințe fizice, nevoi de odihnă crescute și ajutor.

Cred că bunicii și nepoții ajung să se cunoască mult prea bine dar nu neapărat în folosul vreo unuia dintre ei.

Poveștile celorlalți se consumă de multe ori cu egoismul cui i-ar fi foarte ușor să substituie și să înțeleagă dar nu e dispus. Unii o numesc oboseală socială, alții autosuficiență. Există și dintre cei care cred că de la momentul capra vecinului am fi rămas fără oarece abilități.

Simplă certitudine că Sindromul Italia s-a prelungit cu cazuri și la copii ar trebui să împingă însă societatea românească la eficientă. Generațiile ieșite de pe câmpurile de probe de atâta convalescență nu-și vor putea ține țară pe picioare.

The post Sindromul Italia appeared first on Prăvălia Culturală.

DANIEL-SAMUEL PETRILĂ este poet și traducător român de origine rromă. A fost redactor la Revista online Literatura de azi, iar în 2017 a pus bazele Revistei online Rromano vak, o inițiativă culturală a unui grup de studenți rromi.

România

Există, din nefericire, mulți cititori care nu au avut posibilitatea de a se afla vreodată în fața unor producții literare rrome sau nu prea cunosc nume de scriitori rromi care s-au impus în acest domeniu. În articolul de față îmi propun să-i amintesc pe câțiva dintre cei mai cunoscuți scriitori rromi, iar pe măsură ce îl veți parcurge veți avea ocazia să faceți cunoștință cu unii dintre scriitorii rromi din România și din câteva țări europene în care aceștia și-au desfășurat activitatea literară.

Un aspect important pe care ar trebui să-l luăm în considerare atunci când vorbim despre literatura rromilor din România, dar și în general, este faptul că nu putem vorbi despre o literatură în adevăratul sens al cuvântului – mai ales dacă ar fi să o comparăm cu literatura română sau cu alte literaturi. Vom afla pe parcurs ce fel de cauze pot sta la baza acestei afirmații. Literatura rromilor (mai ales a rromilor din România) se află într-o stare incipientă, cu toate acestea ar fi de menționat câteva volume (bilingve) de creații folclorice culese de ilustrul folclorist rrom Costică Bățălan (Rromane taxtaja – Nestemate din folclorul rromilor, Kriterion: București, 2002; O ghes thaj i răt – Lumină și întuneric, București: Editura Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, 2017), volume de „povești și povestiri” rrome, semnate de Jupter Borcoi (Poveşti şi povestiri rrome – Paramićă thaj phenimata le rromenqe, Editura Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, București, 2012), câteva traduceri notabile – dintre care amintim: Sorin Cristian Moisescu (legende, rugăciuni, povestiri ș.a.: Ghiocelul, Cocoșeii moșului– Cezar Petrescu; Bețivul, Fefeleaga, Vedenii – Ion Agârbiceanu; Fetița cu chibrituri – Hans Christian Andersen; Căprioara – Emil Gârleanu; Bunicul cel bătrân și nepotul, Vaca – Lev Tolstoi, publicate sub titlul Puj, aw Arde, M’oćho – Puiule, vino-nspre Mine, fiul meu, București: Asa, 2012), Sorin Sandu Aurel (Jekh răt lisăme – O noapte furtunoasă, București: Editura Vanemonde, 2012), Marian Nuțu Cârpaci (Roma Gileande Gazendar– Romii în Lirica Lumii, București: Centrul Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, 2017).

Literatura rromilor de limbă română este mult mai dezvoltată decât literatura scrisă în limba rromani, cei mai prolifici prozatori rromi de limbă română fiind Valerică Stănescu (Legile şatrei– Lekrisa le rromenqe, București: Vanemonde, 2004; Cu moartea-n ochi,Bucureşti: Marlink, 2007; Fata cu ochii ca mura, Bucureşti: Centrul Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, 2017)- acesta aflându-se printre foarte puținii scriitori rromi din spațiul românesc care au scris și în perioada comunistă, însă contextul social și politic nefavorabil i-a împiedicat pe acești autori să-și poată publica scrierile – și Gheorghe Păun-Ialomițeanu (Arzoaica a stat la masă cu dracul, Șatra: Slobozia, 1991; Bulibașa și artista, Șatra: Slobozia, 1992; Kaj jeas, romle? Iubiri triste cu parfum de șatră, București: Editura Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, 2017). Cea mai prolifică scriitoare (atât ca poetă, cât și ca prozatoare) este Luminița Mihai Cioabă, care a scris câteva drame și mai multe volume de poezie, cum ar fi: O angluno la phuveako– Rădăcina Pământului (Sibiu: Neo Drom, 1994), O manuși kai bitinel brișînd – Negustorul de ploaie (Sibiu: Neo Drom, 1997), Sufletul Pământului (București: Editura Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, 2016).

Dintre poeții afirmați după 1989 și decedați, din păcate, într-un moment important al creației lor, i-aș menționa doar pe următorii: Gelu Măgureanu (24 decembrie 1967– iulie 2009; Fereastra de dincolo, Bacău: „Casa Scriitorilor, 2004) și Ștefan Fuli (23 august 1950- 28 martie 1995), fiind considerat primul poet rrom din România care a publicat un volum de poezie (Aproape-departe, Tipomur: Târgu Mureş, 1993). I-a fost publicat, post-mortem, volumul de poezie Calvarul rugului (Nico: Târgu Mureș, 2008). Aflăm, în prefața realizată de poetul Nicolae Băciuț la Calvarul rugului, faptul că publicația „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien” l-ar fi considerat pe Ștefan Fuli ca fiind „primul din etnia lui, cel puţin în ultimii 50 de ani, care poate prezenta un volum de poezie de sine stătător”.

Dacă ne referim la scriitorii contemporani, nu putem oferi prea multe nume relevante care s-au manifestat în spațiul literar (și geografic) românesc. Unul dintre aceștia, născut la Gherla, nu a publicat în România, ci în Viena, căci situația politică din România postdecembristă nu a fost deloc avantajoasă, astfel că acesta a fost nevoit să se exileze (ar fi vorba de un exil postdecembrist determinat de Mineriada din 15-17 iunie 1990). Este vorba despre Mircea Lăcătuș (născut în 1962; singurul volum de poezie publicat de acesta este intitulat Construiam o casă în jurul părinţilor mei – Rund um meine eltern eine burg, Viena: Exil, 2009). Iată ce scria Gisela von Wisocki despre volumul lui Mircea Lăcătuș, în Postfața tradusă de Aranca Munteanu din limba germană: ,,Prin poeziile sale, Mircea Lăcătuș ne poartă cu el într-o călătorie al cărui ritm de înaintare poate fi numit temerar. Metaforele centrale ale acestor texte intens poetice și discursul lor matur orbitează în jurul unor mijloace de înaintare în spațiu, precum aripi, cai, bocanci, toate acestea fiind instrumente care facilitează un crescendo ferm al evoluției. Profunzimea imaginilor se transformă în ample corpuri de rezonanță care lasă lumea într-o stare de vibrație pură, făcând-o să plutească. Probabil că așa percepe realitatea un înger care o privește din înălțimi și din interiorul ei.” (Mircea Lăcătuș, Rund um meine Eltern eine Burg Gedichte – Construiam o cetate în jurul părinților mei, Postfață de Gisela von Wisocki, traducere de Aranca Munteanu, Wien: Ed. Exil, 2009). Un articol (,,Poeme amintire”) despre volumul său de debut – construiam o cetate în jurul părinților mei -, publicat în nr. 1 din ianuarie 2013 în revista ,,Vatra veche” este semnat de Lucia Dărămuș, fiind prima care observă faptul că poezia lui Mircea Lăcătuș este de un ,,suprarealism diafan”, dând ca exemplu câteva versuri din poemul ,,Comandă specială”: ,,în zilele următoare stăteam prin piețe/ și hrăneam porumbeii, mă uitam atent la aripile lor/ să învăț taina zborului și a cumințeniei/ acum am atelierul plin de aripi”.

În general, poezia lui Mircea Lăcătuș este populată de câteva figuri centrale, cum ar fi cea a mamei sau a tatălui (care, de cele mai multe ori, ne este înfățișat ca practicând fierăritul, însă cunoștințele acestuia nu se rezumă la mânuirea ciocanului). Tatăl este văzut și ca un filosof iscusit în aceste versuri: ,,fiule piatra se îndoaie mai bine/ din lăuntru în afară/ ce spui tu acolo nu înțeleg/ trebuie să intri în adâncul ei” (tata umblându-mi în pietre). Mai mult, în poezia ,,Zece rânduri despre tata” figura paternă este ușor hiperbolizată, eul liric atribuindu-i calități mesianice: ,,Tata are cai mulți cai/ Caii aleargă prin tata/ […]/ Caii beau apă din inima tatei”. Desigur că informații din biografia autorului ne ajută să-i înțelegem mai bine poezia. Într-un interviu pe care mi l-a acordat în 2016, Mircea Lăcătuș răspunde astfel la o întrebare privind limba rromani:

“Mama și tata nu ne-au învățat limba, au vrut să ne scoată din țigănime. Rău au făcut! Părinții mei au greșit că nu m-au învățat limba rromani…și nici eu n-am avut mare interes în tinerețe. Vorbeau doar între ei, cu noi vorbeau românește. Eu înțeleg mult rromani, dar nu pot purta din păcate un dialog. Irinuca, fiica mea, învață acum singură. Consider că e o crimă să nu-ți înveți copilul o limbă pe care o știi! Din păcate eu nu știu rromani și nu sunt demn să mă chem rrom…” Pierderea identității lingvistice este unul din motivele centrale ale poeziei sale. În poezia galion pe coama unei dune de nisip, această pierdere produce nostalgie: “Pe spinarea unui tigru alb/ Îmi scrii mereu o scrisoare/ Într-o limbă pe care am uitat-o demult”.

În poezia umbră, eul liric devine tragico-ludic (va încerca să șantajeze ireversibilitatea timpului, se va compara cu un Demiurg care are capacitatea de a jongla cu timpul și cu materia), dovadă că temporalitatea și spațialitatea din poezia lui Lăcătuș sunt modelabile: ,,am să plec din orașul acesta/ pentru câtă vreme nu știu/ mă întorc mai tânăr și mai înalt/ cu pletele mai negre ca niciodată”. În poezia un fel de nemurire (,,și apoi ne-am întoarce în copilărie/ apoi în mamele noastre/ apoi în bunicii noștri/ apoi într-o oală de lut tare veche” este vorba despre o reîncarcare în sens invers. Poetul se apropie, odată cu aceste versuri, de gândirea indiană- sau putem admite că o ironizează: ,,A te simți aparținător unui trib israelit, nu înseamnă dorul de Israel neapărat, ci a-ți reclădi credințele, convingerile, năzuințele, pe o altă temelie, aceea a creștinului continuator, și nu a indianului posedat de zei zoomorfi”, afirmă Mircea Lăcătuș într-un interviu acordat Ginei Goia.

Un alt scriitor important este Viorel Gongu (născut în 1950), care scrie atât proză scurtă, cât și poezie, însă consider că în domeniul prozei scurte dobândește, pe bună dreptate, un loc important (Cămașa de noapte), dar și câteva volume de poezie merită luate în considerare (Noaptea lutierilor, Închisoarea din balonul de săpun).

Un poet remarcabil, dintre cei contemporani, este Emil Iulian-Sude (născut în 1974), despre care criticul literar Daniel Cristea-Enache scrie următoarele: […] poet de o stranie originalitate discursivă, post-kafkiană. Lirismul lui este întunecat și morbid, expresionist, cu convulsii atent urmărite de un ochi rece și descriptiv. Aproape fiecare poem, inclusiv Și s-ar putea să vorbesc despre muscă, va fi un desfășurător deopotrivă absurdist și realist. Sub cotidianul banal se ascund gângănii simbolice și păianjeni care-și țes firele horror: „de ziua lucrului bine făcut/ hrănesc un păianjen/ care și-a întins plasa/ la intrare în garsonieră// în locul ușii că toți vorbim despre ușă// se află un păianjen/ să trec dincolo îl hrănesc/ din oaspeții mei// sunt o gazdă binevoitoare/ de exemplu musca pentru că/ toți vorbim despre muscă/ de exemplu musca e un semn de tandrețe/ nu-mi place de ea/ a venit cu toți pruncii/ și nu știu pe unde garsoniera/ sau poate s-a ascuns/ în gulerul cămășii mele de ginere/ pe care n-am purtat-o niciodată,/ poate am invitat-o din vorbă în vorbă/ nu mai știu de unde atâta fojgăială/ de fapt ce făceam,/ nu mai știu,/ ce făceam// voiam să hrănesc păianjenul/ din locul ușii// dar unde-i ușa mă întrebă ușa/ că toți vorbim despre ușă”.[1]

Europa

La nivel european, literatura rromilor a avut cu totul alte traiectorii, iar contextele sociale și politice au fost favorabile dezvoltării unei literaturi rrome în aceste țări. Începuturile literaturii rromilor au avut loc îndouă spații ex-comuniste: URSS și Iugoslavia. Primul ziar în limba rromani apare în anul 1927 (,,Zora”), în URSS, atunci când scriitorii au considerat că este necesară și urgentă crearea unei literaturi scrise, însă un eveniment deo importanță decisivă în dezvoltarealiteraturii și culturii rrome îl joacă înființarea Teatrului ,,Romen” [2] de la Moscova, precedat de școala de teatru ,,Indo-Romen” (1927-1931), care a angrenat tot felul de personalități: actori, dramaturgi, regizori, compozitori, scriitori.

Rajko Djurić, în Istoria literaturii rrome, distinge trei generaţii ale literaturii rromilor din URSS. Primul grup ar fi reprezentat de ,,scriitori născuți la sfârșitul secolului XIX şi începutul secolului XX”[3], cum ar fi: Isván Demeter (recitator de poezii şi povestiri ale rromilor din Rusia şi Crimeea, publicate la Moscova, în 1981, sub titlul Mostre de folclor ale rromilor căldărari[4]), Alexandr Ghermano [5] (considerat întemeietorul literaturii rromilor din fosta URSS, cunoscut și ca autor al primei drame din istoria literaturii rromilor, Viaţa pe roţi, jucată pe 16 decembrie 1931[6]în premieră pe scena teatrului ,,Romen”. În opinia Julietei Rotaru, Alexandr Ghermano este ,,primul autor cult (în lume, nu numai în Rusia) de literatură rromani”[7]), Nikolaj Pankov[8] (noul redactor, începând cu 1928, alziarului,,Novyi put”, adică vechiul ,,Zora”). Myhailo Bezljudsko, Ivan Ivanovici Rom-Lebedev [9] (cel mai prolific scriitor din această primă generaţie literară a rromilor din URSS, cât şi unul din cei mai importanţi dramaturgi[10] ai acesteia. Drama ,,Nuntă în șatră” a avut cel mai mare succes. A publicat și un roman, postum, Tabornaja Cyganka [11], care poate fi considerat, spune Rajko Djurić, ,,drept una dintre cele mai impresionante şi mişcătoare cărţi despre istoria rromilor din URSS”).

Din generaţia lui Rom-Lebedev au mai făcut parte alte două autoare, și anume: Olga Pankova [12] (nepoata lui Nikolaj Pankov. Sub titlul ,,Amare divesa” [13] a apărut, în 1933, prima carte din istoria literaturii rromilor care aparține unei femei). Cealaltă autoare a fost Nina Dudarova [14], care a scris recenzii și articole pentru ziarele ,,Romano drom” [15] și ,,Novyi put”, a redactat literatură pentru copii în limba rromani ș.a. Al doilea grup este format din ,,scriitorii născuţi în jurul anului 1917”, cel mai important dintre aceștia fiind Nikolaj Gheorghievici, urmat de Nikolaj Satkevici [16] (prima culegere de poezii va vedea lumina tiparului în 1974, în Tula), influențat de scriitorii Esenin și Majakovski.

Al treilea grup este format din ,,autorii născuţi înaintea şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial”: Il’ko Mazuro, Kārlis Rudevičs (care ,,împleteşte adesea în poeziile sale motive din basmele rromilor, de aceea unele au o notă de suprarealism”, în opinia lui Rajko Djurić), Ivan Mihailovici Pančenko (pseudonimul de artist: Ivan Romano. Adio, şatra mea este titlul primului său volum de versuri, publicat în 1968. Rajko Djurić vede în creaţia lui Ivan Romano o creație modernă şi spiritualizată în conţinut şi formă), Alexandr G. Beljughin (pseudonim: Leksa Manušs [1941 – 1997]), un traducător rrom foarte important. A tradus în limba rromani celebra Ramajana), Myhailo Hryhorovich Kozimirenko (un alt traducător rrom, de data aceasta din Ucraina, care a tradus în rromani o bună parte din creațiile de secol XIX ale lui Taras Şevcenko, traduceri publicate în 1996 la Kiev sub titlul ,,Dumi mire”).

În Iugoslavia, Rajko Djurić îi menționează pe: Milan Begović (dramaturg: Venus viatrix, Aventurile din faţa uşii, Omul lui Dumnezeu, Un iaht american în portul din Split, Un Diogene croat) și romancier (Inima batjocorită, Gutuia din geamantan şi Stafiile din castel), Gina Ranjičić (considerată întemeietoarea literaturii scrise a rromilor de pe teritoriul fostei Iugoslavii. A fost adoptată de o familie de origine armeană, iar această familie s-a ocupat de instruirea acesteia. A scris mai multe poezii care au fost publicate ulterior de către etnologul transilvănean Heinrich von Wlislocki), Rajko Djurić (a publicat în anul 1969 la Belgrad volumul de versuri Rrom rodel than telal kham [Rrom ce-şi caută loc sub soare], considerat prima carte de poezie în limba rromanidin fosta Iugoslavie, a alcătuit prima Istoria literaturii rromilor în limba germană), Slobodan Berberski, Jovan Nikolić (volumul de versuri Oaspetele de nicăieri, în ultimul său ciclu intitulat Paznic de noapte[17],“poetul descrie lumea care-l înconjoară într-un fel asemănător cu Ionesco în dramele sale şi Fellini în filmele sale”, ne spune Rajko Djurić), Ali Krasnići (unul dintre foarte puținii dramaturgi rromi) a scris mai întâi dramele Romano ratvalo abăv [Nunta însângerată a rromilor] şi Cära me, cära tu [Un pic eu, un pic tu]. În 1981, sub titlul Čergarendje jaga [Focurile cergarilor ], Ruždija Sejdović, Ljatif Demir (cel care realizează prima traducere a poeziilor lui Lorca în limba rromani).

Perioada „clasică” a literaturii rrome cuprinde o parte din autorii amintiți mai sus. Dacă literatura rromilor s-a rezumat, în general, la traduceri de texte din literatura universală, la publicarea unor culegeri de folclor, la realizarea unor volume de poezii care abordau teme sociale și istorice, odată cu Mircea Lăcătuș,Viorel Gongu, Emil-Iulian Sude, se observă o distanțare față de poezia ,,clasică”. Această distanțare este vizibilă atât la nivel tematic, cât și la nivel tehnic, stilistic etc. Desigur că nu pot fi ignorate demersurile unor poeți precum Kārlis Rudevičs (probabil primul poet suprarealist), Bronislawa Wajs și a altor poeți importanți ai literaturii rrome “de început”.

Din nefericire, atunci când vorbim despre o literatură rromă, luăm în considerare – aproape întotdeauna – poezia rromă. Din cauza stilului de viață nomad al unor categorii de rromi, grupate după meserii sau dialect, genul epic nu s-a putut dezvolta foarte mult. Iată de ce nu putem vorbi fără rezerve despre un roman rrom.

Puține exemple de scriitori rromi nomazi, cum au fost Matéo Maximoff, căldărar născut în Franța (1917-1999), care a scris Les Ursitory, Le prix de la liberté, La septième fille, Condamné à survivre, Vinguerka, Ce monde qui n’est pas le mien, Routes sans roulottes, Dites-le avec des pleurs (ultimele două au caracter autobiografic),sau piteșteanul Valerică Stănescu (născut la Bug, în anul 1943, la aproximativ un an după deportarea rromilor în Transnistria), au publicat mai multe romane, constituindu-se în acest fel un început al literaturii rrome europene.

[1] (Daniel Cristea-Enache în Ediția 5/ 2017 Viața Românească, Poeții de azi).

[2] Înființat în 24 ianuarie 1931.

[3] Rajko Djurić, op. cit., p. 27.

[4] idem

[5]1893-1955

[6] Julieta Rotaru: Pushkin la Teatru ,,Romen” din Moscova, în ,,Caleidoscop rus”, nr. 9-10/ 2016.

[7] Ibidem, ,,Caleidoscop rus”, nr. 10/ 2016,  pp. 8-10.

[8] 1895-1959

[9] 1903-1989

[10]Autori precum Alexandr Ghermano şi Ivan Ivanovici Rom Lebedev au scris printre altele şi nemijlocit pentru acest teatru. Director al teatrului ,,Romen” a devenit în anul 1937 M. Ianşin, care lucrase mai înainte ca regizor la renumitul Teatru Artistic din Moscova (MAT). O dată cu el au venit regizorii B. Voroşilov, P. Lesli şi V. Sahnovski. Una din cele mai bune puneri în scenă ale acelei vremi a fost cea a piesei ,,Nuntă însângerată” de Federico García Lorca, care, după aprecierile a numeroşi critici şi istorici de teatru, a exercitat o influenţă artistică hotărâtoare asupra teatrului ,,Romen”. După Ianşin, care a condus teatrul timp de cinci ani, director a devenit S. A. Barkan, iar din 1951 această funcţie i-a revenit lui N. Sličenko.

[11]Șătrărița

[12](1911-1983).

[13],,Zilele noastre”

[14](1903-1977)

[15] ,,Drumul rrom”

[16](1917-1978)

[17](Nikolić a lucrat ca paznic de noapte la o bancă belgrădeană)

The post Avem o literatură rromă? appeared first on Prăvălia Culturală.

MONICA MANOLACHI este poetă, traducătoare, cercetătoare în domeniul poeziei și al studiilor culturale, și predă limba engleză la Universitatea din București. A publicat Performative Identities in Contemporary Caribbean British Poetry (Ars Docendi, 2017). Joining the dots / Uniți punctele (PIM, 2016) este cel mai nou volum de poezie. În Prăvălia culturală a mai publicat poeme din volumul Poveștile Fragariei către Magul Viridis (Brumar, 2012), alcătuit în perioada 2009-2010, în timpul unui stagiu de cercetare la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie, în care tratează printre altele despre migrație, identitate rizomatică și transformare.

„Ca un melc monstrous, veceul alunecă prin sufragerie, lăsând în urmă o dâră umedă, dornic de dragoste. E imposibil și ne exprimăm regretele cele mai sincere. În cartea inimii nu se menționează țevăria din toaletă.“ Așa scria Russell Edson într-un scurt poem din 1985, dedicat lui Charles Simic, intitulat „Cu cele mai sincere regrete“. La rândul său, Simic, poet american de origine sârbă, a scris și el (printre altele) un articol despre cititul în toaletă, „Muza din baie“, amintindu-și (printre altele) de copilăria petrecută în Serbia, când citea ziare vechi în veceul din fundul curții.

Îl știți pe Ai Weiwei? Artistul acela chinez de talie internațională, care sparge amfore grecești sau le pictează cu branduri actuale. Într-un scurt eseu din 2015, intitulat „Despre poezie: Revoluția Culturală și necesitatea culturii“, vorbește despre tatăl său așa: „Când eram copil, tatăl meu, Ai Qing, avea asupra mea o mare înrâurire. Era un adevărat poet, pentru că vedea toate lucrurile prin lentila inocenței și a onestității. A avut mult de suferit din acest motiv. Exilat într-o zonă aridă din regiunea Xinjiang, i s-a interzis să scrie. În timpul Revoluției Culturale, a fost pus să spele toalete publice. Pe vremea aceea, toaletele publice de la țară erau dincolo de orice imaginație, nimeni altcineva din sat nu avea grijă de ele. Atât de jos se putea ajunge. Și totuși, când eram copil, îl vedeam cât de mult se străduia ca fiecare toaletă să fie cât mai curată și mai confortabilă, îngrijindu-se să curețe mizeria cu simț de răspundere. Pentru mine, acesta e actul poetic cel mai bun, unul pe care nu-l voi uita niciodată.“ Tot în 2015, din cauza turiștilor care vizitează China și scriu online despre experiențele neplăcute din spațiile sanitare, Beijing-ul a anunțat că a declanșat nici mai mult, nici mai puțin decât Revoluția Toaletelor! Mai precis, orice toaletă publică din spațiul turistic chinez să fie cel puțin ca la un hotel de trei stele.

Dar să revenim în America, unde D. A. Powell i-a invitat odată pe studenții lui să scrie poezii pe hârtie igienică. Și începi atunci, ca Nikki Giovanni, un poem despre mama, în care îți amintești că în Woodland nu aveai toaletă în casă. Mai târziu ajungi la o toaletă de benzinărie, ca Alan R. Shapiro, undeva în câmp, și nu ai somn până când poemul scris acolo nu apare în Poetry. Închei, precum (ca să nu zic ca) Carl Phillips, un canto domestic, „încercând să nu spun prea tare te / iubesc înainte să tragi / apa, după care îți spun, când / zgomotul apei scurse / prin casă ar putea însemna orice“. Îți mai cade în mână și un poem epistolar de David Dabydeen: fiul imigrant îi scrie acasă mamei, peste ocean: e mândru, are un job, e inspector sanitar adjunct. O yeah, ou sont les neiges d’antan, zicea unu’, François Villon, cu cinci sute de ani înainte de revoluțiile de la 1989!

Chen Chen, un tânăr poet american de origine chineză, scrie un poem intitulat „Iarnă“, în care subiectul nostru apare foarte clar în lumina reflectoarelor: „Years ago, a teacher said never to use the word «poop» in a poem. / Today, the icy kiss of the toilet seat wakes me up.“ (De data aceasta nu am mai tradus citatul, pentru că nu reiese dacă teacher era femeie, bărbat sau altceva. Ideea e că i s-a spus la școală să nu foloseacă în poezie cuvântul „caca”, dar el o face, punându-l în ghilimele. Oare de ce?) Pe același site, Poetry Foundation, îl găsim și pe Alexander Pope cu The Rape of the Lock: „And now, unveil’d, the toilet stands display’d, /Each silver vase in mystic order laid.” De observat că amicul Pope se referă la un alt tip de toaletă decât la acela care apare la Edson, Weiwei & Co. Este vorba de masa de toaletă a unei fete pe nume Belinda. Cine e Belinda? Nu vă spun, căutați și voi pe Google. Vă voi spune totuși câte ceva despre istoria cuvântului toaletă.

Definiții, sinonime, etimologii

În 1939, Augustin Scriban e convins că toaletă vine din franceză, toilette, diminutivul luitoile (pânză), adică din cuvântul latin tela (pânză). Zice că, în afară de îmbrăcăminte femeiască și (cabină de) ferchezuială, toaletă se folosește și ca eufemism pentru latrină. Tragem concluzia că interbelicii se duceau deja la toaletă.

În Dicționarul etimologic al limbii române, Alexandru Ciorănescu e de părere că toaletă a intrat din franțuzescul toiletteprin neogreacă, ντουαλέττα, cu doar trei sensuri: găteală, împodobire; masă de baie, lavabou; curățenie. Nu se menționează nimic despre closet sau veceu. Să fi fost cenzura? Sau autocenzura?

Dicționarul limbii române, publicat de Academia Română în decurs de mai bine de un secol, prezintă pe larg sensurile pentru toaletă: găteală sau dichisire; totalitatea elementelor de podoabă (femeiască); și mobilă cu oglindă și dulăpioare, sertare, rafturi în care se țin obiecte de îngrijire a corpului. Spre final, specifică sec, pe un singur rând, și sensul de closet. Totuși, ne mai spune că de-a lungul timpului au existat variante precum toalet, tualet, tualetă, taoletă, tauletă și doaletă. (Prin liceu, noi îi mai spuneam și tao-tao!) La final se amintește că vine din franceză prin rusescul туалет. Probabil deoarece tomul cu litera T a apărut înainte de 1989.

Cum s-a ajuns de la bucata de pânză din franceză la toaleta din ziua de azi? În franceză, pe la 1352, toilette însemna o bucată mică de pânză, în care artizanii sau comercianții își înveleau marfa. Încă se folosește cu sensul de ambalaj. De pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, toilette desemnează piesa de mobilier unde se păstrau bijuteriile, de obicei o măsuță cu oglindă, în fața căreia aristocrații se coafau, se pudrau, se parfumau ori își aranjau ținuta. Toilette era și fața de masă care acoperea măsuța de toaletă, dar și pelerina pe care și-o puneau pe umeri cei și cele care se coafau. În secolul al XVII-lea, a căpătat și sensul de rochie, iar în secolul al XIX-lea, Balzac folosește toilette pentru a se referi la un ansamblu de acțiuni: spălarea și curățarea corpului, pieptănare, tăierea unghiilor etc. Abia în secolul al XX-lea se folosește ca eufemism pentru closet.

În limba română avem mai multe sinonime, dar le folosim pe toate în același fel? Baie, budă, closet, latrină, privată, veceu, fiecare are în spate o altă istorie.

La 1825, Lexiconul de la Buda, produs al Școlii Ardelene, un volum cvadrilingv de aproape o mie de pagini, apar doar: baie, „de metaluri“ (se dă exemplul minelor de aur, cărora li se mai spune și băi) și „de scăldatu“ (unde se completează cu italienescul bagno și spaniolul baño); și buda, cu sensul de „eșitoare, căcăștoare, privată“, la care se adaugă latineștile latrina și cloaca, dar și corespondente din maghiară și germană. Deși buda se întâlnea mai mult în Transilvania, în timp ce prin alte părți însemna cocioabă sau prăvălioară din lemn, magherniță sau baracă, în zilele noastre a devenit sinonim cu closet, în registrul colocvial. Closetul, la origine din engleză, a ajuns la noi prin franceză și germană, și era la începuturi un spațiu privat mic, pentru rugăciune ori studiu, locul unde un monarh se putea reculege, iar mai târziu un dulăpior sau o cameră îngustă sau orice cameră mică, mai ales una lipită de o cameră mai mare. La Chawton Cottage, romanciera Jane Austen avea așa ceva. Latrina este closetul rudimentar, fără canalizare, probabil cel mai vechi din familia aceasta lexicală. E o simplă coincidență că rimează cu și vine din latină. Privata a ajuns în românește prin secolul al XIX-lea din adjectivul latin privatus(privat, personal), prin franceză, privé (prietenos, intim; spațiu privat), devenit substantiv cu sens apropiat de latrină. Veceul a intrat mai recent în limba română și este pronunțarea românească a inițialelor water-closet, apărut în engleză pe la 1755. George al II-lea a decedat pe ceea ce am putea numi azi veceu. Partea bizară e că, în afară de a rima cu greu, teu și văleu, mai rimează și cu destule cuvinte de rezonanță culturistă:

troheu spondeu dicteu

matineu ateneu tușeu

eseu expozeu panseu

jubileu trofeu muzeu

clișeu imprimeu ceruleu

mulineu jeteu pliseu

zeu supraeu dumnezeu

turneu corifeu varieteu

Și aceasta este doar o scurtă, foarte scurtă istorie a cuvintelor!

Desene animate

Episodul 1. Într-o seară de vară, Wilma Flintstone a intrat într-o cabină de toaletă cu faianță și gresie verde. Nu-și dădea seama cum ar fi trebuit să tragă apa. Abia după ce a ieșit pe ușă, a auzit cum apa fusese acționată automat. Era un hotel somptuos din Viena, undeva aproape de canalul subțire al Dunării, cel care trece prin centrul orașului, un hotel cu portari, pe semne indieni, cu turbane verzi și straie lungi cu model floral ca din brocart, înalți și curtenitori. Se afla pentru prima oară în capitala Austriei, într-una dintre primele ei călătorii spre Occident. Era un drum lung, de una sau două zile, o călătorie cu autocarul, pe vremea când nu i se umflau picioarele de la statul în aceeași poziție pe scaun timp de mai multe ore. Toaleta aceea de cinci stele de la parterul hotelului, adică pentru public, cu oglindă fixată în ramă aurie, înconjurată de tapet roșu, i-a rămas în memorie ca un standard intangibil. Nu mai știe cum de a intrat în acel hotel și nu în altă parte. Nu s-au cazat în Viena. Opriseră doar pentru câteva ore în drum spre Franța, ca să se plimbe puțin prin Stephansplatz, să se reculeagă în catedrală, să ia o prăjiturică și o cafea la Aida Café. În plimbarea aceea de trei sau patru ore a găsit întâmplător și plăcuța care atestă șederea lui Titu Maiorescu în oraș între 1854 și 1856, care spunea odată: „Niciodată mintea nu conduce, ci arată numai alternativele. Direcțiunea finală o hotărăște inima.“

Bugs Bunny: Wilma dear, oare prin ce fel de toalete intra Maiorescu?

Episodul 2. Bunicii Omulețului Gopo aveau veceu în curte, undeva în spate, la câteva zeci de metri distanță de camerele unde locuiau, dormeau sau găteau. Cabina fusese construită de bunicul său, așa cum se construiau pe atunci veceurile: din scânduri alăturate, cumpărate din târg. Spre deosebire de veceul anterior, în stil turcesc, cel nou avea tron. De fiecare dată când Omulețul Gopo intra acolo, se uita după viespi, dacă nu cumva își făcuseră din nou cuib între scânduri. Cum i se părea că vede o viespe ori aude vreun bâzâit suspect, se grăbea să iasă, uneori cu nădragii în vine. Era acea epocă în care hârtia igienică reprezenta un lux, așa că se ștergea cu pagini de ziar, mai ales cu Scânteia, pe care o primea bunicul la cutia poștală. Dacă nu erau viespi, atunci putea citi netulburat articole din ziarul vechi, îngălbenit. Noaptea îi era și mai frică. De multe ori nu mai ajungea până la veceu, ci făcea în iarbă, la gard. În zilele când veneau pe la ei fete în vizită, se jucau tot felul de jocuri, iar când vreuna dintre ele se ducea și ea la veceul din fundul curții, hop și el să se uite printre scânduri, poate o să vadă ceva. Aceeași poveste și la școală, unde tot așa, veceurile erau și încă mai sunt în curte. Omulețul Gopo a încărunțit, a devenit informatician și crede că toaleta modernă e, într-adevăr, necesară. Totuși, nu i se pare chiar așa de necesară pentru învățătură.

Bugs Bunny: Adică poți fi foarte bun la învățătură, poate chiar genial, și să nu ai nevoie de toaletă. Cool, nea Gopo! Însă la o sută de ani de la Marea Unire, 2418 de școli românești (12% din total) au încă toaleta în curte: Argeș, Botoșani, Iași, Suceava, Mehedinți, Vaslui… Se pot folosi rațe & gâște pe post de hârtie igienică?

Episodul 3. Poate nu știați, dar Sandy Belle visează urât din când în când. Coșmarul vieții ei are legătură cu toaletele, mai ales cu cele publice. Visează toalete publice mari, cu multe cabine, spații întinse și prost luminate. De obicei sunt murdare și vechi, rugina surâde malițios pe la colțuri și muchii, florile de calcar au înflorit iremediabil pe ceramica ciobită sau spartă, iar canalele de scurgere sunt mereu înfundate, încât apa băltește pe alocuri și prin ea plutesc lațe. Ar vrea să intre într-una dintre cabine. Totuși ezită pentru că are motive, multe motive. Deschide câte o ușă, ca să dea de fiecare dată de câte o situație diferită, dar la fel de intensă. Niciodată veceul nu este ce ar trebui să fie. Fie s-a înfundat și spațiul miroase, pute, pute de mori și îi vine instantaneu să vomite, fie în loc de veceu este o gaură mare de unde bate vânt rece sau abur prea cald, înăbușitor, fie nu este veceu deloc, fie este acolo altcineva și nu-i pasă (sau îi pasă) că a fost văzut(ă), fie dă peste o jivină în loc de un om, care o privește mută, fie deschide ușa ca și cum ar intra în lift și, de fapt, liftul nu are podea, așa că este gata-gata să pice în gol. Un gol care nu e gol. Dar Sandy Belle nu se grăbește să facă vreun pas și de fiecare dată se detașează, ar vrea să iasă din vis, dar nu poate, se proiectează pe un perete al acestui coșmar lent și repetitiv, pe unde atârnă pânze de păianjen, se văd țevile pe care s-a așezat praful în strat gros de un deget. Dacă țevile sunt pe sus, atunci e loc pentru cuiburi de vrăbiuțe, turturele, rândunici. Se aud ciripeli, cip-cirip, cip-cirip. Cabinele de veceu nu au uși. Sau au uși, fie doar în jumătatea de sus, fie doar în jumătatea de jos. În unele variante ale visului, cabinele nu au deloc uși. Veceurile sunt așezate, în tovărășie, unul lângă altul, la fel ca și chiuvetele, fără pereți între ele. În alte versiuni, există câteva trepte care duc la tron. Pereți de jur împrejur nu sunt.

Bugs Bunny: Sandy Belle nu știe că ea, de fapt, visează veceurile comune din China.

Episodul 4. Popeye Marinarul a fost mulți ani paznic la cooperativa din sat. A fost și lucrător agricol la CAP-ul din comună, după ce i s-au luat o bună parte din pământuri și animale. Popeye Marinarul nu a fost niciodată la mare și nici pe mare. În partea a doua a vieții, a prins drag de școala din sat. Avea și el nepoți, dar ei erau înscriși la școală în oraș, unde locuiau cu părinții. În fiecare vară Popeye Marinarul avea grijă să văruiască pereții școlii, în interior și în exterior, și să-i vopsească tocăria. Conducerea școlii avea încredere în el, pentru că era om de cuvânt. Când dădea frigul, el era cel care se grăbea să arunce lemne în sobe și să aprindă focul în sălile de clasă. Aproape în fiecare zi se trezea devreme, pe la 4 sau 5 dimineața, mânca ciorbă și felul doi, așa cum spun înțelepții: masa de dimineață să o mănânci singur. Uneori, când era mai mult de muncă, îl ajuta Olive, îi aducea de-ale gurii la prânz, borcanul cu brânzică de oaie, mămăliguță și legume crescute în ogradă, sau chiar punea și ea mâna pe bidinele, ca să termine mai repede. Tot el a construit veceurile din spatele școlii, așa cum le construise și pe cele de acasă. Le-a ridicat singur, așa cum a știut el, cu cele două brațe vânjoase, cu fierăstrău, rindea, ciocan, cuie, teslă, metru pliabil, nivelmetru. Între timp, numărul de copii de școală a scăzut foarte mult, după care a reînceput să crească. Între timp, oasele lui Popeye Marinarul au putrezit la cimitirul din sat, în mormântul unde au fost îngropați ai lui, aproape de ușa bisericii.

Bugs Bunny: Ce bine de Popeye, nu-i mai trebuie veceu.

Episodul 5. Era pe vremea când Minnie Mouse luase deja bacul și tocmai aflase că intrase printre primii la o facultate cu un număr mare de candidați pe un loc. Se dusese cu prietenele la mare. Acolo au fost invitate într-o seară la un post de radio, la o emisiune vesperală. Fusese o seară nemaipomenită! După emisiune s-au întors la bungalou, nu departe de plajă. Deși era trecut de miezul nopții, Minnie s-a dus să se spele pe dinți. Așa învățase acasă. S-a dus la toaleta comună, aflată la câteva zeci de metri de căsuță. A intrat întâi la veceu, un veceu turcesc, unde după nici un minut s-au năpustit doi necunoscuți asupra ei, au scos-o din cabină și au împins-o în cabina de serviciu, după ce i-au tras câțiva pumni în stomac. Unul dintre ei se urcase pe zidul despărțitor și o amenința de sus cu un cuțit, care lucea în lumina becurilor din sala cu lavoare. Ce s-a întâmplat acolo în următoarele minute nu mai contează, adică nu a contat ani, zeci de ani la rând, adică a contat în sensul că oricine se apropia de Minnie nu vedea altceva în afară de un turnichet. Dat fiind că lucrurile au luat o asemenea întorsătură, Minnie s-a specializat în turnichete (sau turnicheți, dacă vreți): monopode, bipode, tripode, glisante, rotative, modulare, poartă batantă, verticale, semi-verticale, pentru dizabilități etc. Minnie Mouse este acum directoare de marketing la o mare firmă de turnichete din țară.

Bugs Bunny: Eeny, meeny, miny, moe, / Catch a tiger by the toe. / If he hollers, let him go, / Eeny, meeny, miny, moe.

Episodul 6. Fost olimpic în generală și în liceu, Garfield este acum student la matematică în anul al doilea. Fiindcă are ceva ce unii numesc a beautiful mind, nu prea suportă să se ducă la toaletă în oraș. Toaleta de acasă i se pare locul cel mai potrivit. În orice caz, când se apropie ziua de luni, îi crește tensiunea. Totuși, sunt zile când au multe cursuri și seminare de la care nu vrea să lipsească. Volens, nolens, Garfield se duce la toaletă. La parter sunt două. Cea pentru fete e un pic mai curată, așa că se mai duce și pe acolo. Nu-l deranjează ușa de termopan legată cu sfoară de o țeavă din interior, pentru că oricum se deschide greu și îi e silă să pună mâna pe mâner. Rămâne mereu deschisă. Toaleta pentru băieți are însă două uși. Prima este o ușă normală, tot din termopan, mereu deschisă, ca să știe toată lumea care trece pe acolo cum miroase în interior. A doua este o ușă fantomă, din lemn, rămasă moștenire de cine știe când pe un perete lateral, în care cineva mai inventiv din fire a decupat un dreptunghi la nivelul șoldului: cel mai probabil în loc de aerisire. Dincolo de această ușă de lemn sunt niște trepte, așa că practic oricine urcă sau coboară pe acolo, lovit subit de curiozitate, poate contempla viitorul matematicii românești. Săpun la chiuvetă nu e. Din cei doi robineți, unul de apă rece, unul de apă caldă, a mai supraviețuit doar primul. Lângă oglindă, ca niște șerpi albi, coboară patru țevi subțiri, dadaiste. Din tavan îl amenință trei anaconde de diferite culori. Vizavi, la arhitectură, unde învață iubita lui, Arlene, e cam tot așa, adică lipsesc oglinzi, sunt găuri în tavan, faianța e spartă pe alocuri, prin fereastră te pot urmări colegii în exercițiul funcțiunii, le poți face cu mâna în caz de ceva, regulile de conduită sunt afișate și semnate de „conducere“, iar la parter nu există toaletă pentru studenți, adică trebuie neapărat să urci la etaj. Totuși, ceva este: desenele și mesajele graffiti sunt un pic mai colorate, mai îndrăznețe. Doar un pic.

Bugs Bunny: Mie-mi spui? Garfield și Arlene visează la toalete japoneze. Să viseze!

Episodul 7. Miss Piggy a absolvit chimie și, fiindcă învățase limba germană mulți ani, s-a angajat la o firmă care oferea servicii și produse de curățenie importate din Austria. Pentru că era o persoană dinamică și comunicativă, i s-a părut potrivit să lucreze în vânzări. În scurt timp a învățat caracteristicile produselor și serviciilor oferite de firmă și încerca să-și dezvolte abilitățile de bună negociatoare și comerciantă. A vizitat sute de toalete, vechi, noi sau în curs de amenajare, și era în stare să propună pe loc pachetele cele mai potrivite cu locația, în funcție de numărul de utilizatori, de spațiu, de design etc. Odată a vândut o rolă de hârtie igienică la prețul de 2 euro bucata unui restaurant unde cina Nicole Kidman pe când filma Cold Mountain în România. 2 euro? Dar ce, era foiță de aur? Ce fel de hârtie igienică era aceea? Nu te pui cu Hollywood-ul! De fapt, nu era vorba doar de hârtie, ci de un întreg sistem igienic, cu dozatoare și aprovizionare la timp, hârtie de calitate, o rolă mai densă decât cele obișnuite. Era așa de absorbită de munca ei, încât lui Kermit, bărbatul care o tot curta și cu care s-a și mutat împreună până la urmă, i-a luat ceva vreme să o convingă: știi, vreau un copil de la tine. După un timp, s-a hotărât să se înscrie la un master de management în Berlin. Zis și făcut. Cei doi ani care au urmat a umblat cu copilul de gât și cu proiectele strategice în geantă. Love wins! Surpriza cea mare a fost că la toaletele universității erau produse și servicii de la multinaționala unde lucrase ea înainte vreme de cinci ani.

Bugs Bunny: Miss Piggy tace și face. Așa îmi și place!

Episodul 8. Donald Duck dansează pe un ritm pe care doar el îl aude, dă din fund, pământul e rotund, duce mâna la inimă, o verificare minimă, își face cruce, se tot produce, se adresează șuvoaielor de apă din fața lui, care se înalță și scad brusc, într-un joc de albeață spumegoasă și splendoare. Aproape de fântâna arteziană nu mai e nimeni altcineva în afară de el. Soarele a ajuns la trei sulițe sus pe cer. Mai ridică un braț, retoric, spre un public imaginar, mai duce mâna la șliț, mai face pe taurul furios în coridă cu trecătorii grăbiți, care păstrează distanța râzând, mai duce sticla de bere la gură, pe jumătate golită, dar nu bea de fiecare dată. Are el ceva de spus. Ridică iar brațul, discursul se zbate în el ca peștele pe uscat, își scoate vesta, e cald, o îndeasă în rucsac. Mai dă o tură în jurul fântânii arteziene, singing the body electric, ca și cum ar duce în spate o încărcătură, un părinte jumătate, un sac de filozofi, o ladă cu sticle de ere. Se apropie de ceas, urinează la stâlpul ceasului și râsul i se întinde pe fața acoperită de barba blondă. Suntem în Piața 21 Decembrie 1989. În curtea cazinoului din apropiere, cinci perechi de ochelari de soare se cred la mare.

Bugs Bunny: Bravo, Donald Duck!

Episodul 9. Fetițele Powerpuff studiază limba turcă. De câteva ori pe săptămână au ore la demisol, într-o sală cu dotări și mobilă moderne. Firește că ajung și la toaleta de pe culoar, ale cărei ferestre dau spre curtea interioară. Pentru o bună bucată de timp, oricine intra în acea toaletă, la fel ca Fetițele Powerpuff, făcea cunoștință sau se putea revedea cu tovarășul Iosif Visarionovici Stalin, ieșit la plimbare prin curtea interioară a facultății. Întâlnirea era deosebit de protocolară: tovarășul Stalin saluta mereu cu mâna dreaptă ridicată la tâmplă. Unele fete îl salutau și ele la fel. Altele s-au plâns la administrație, cum, nene, să te duci la budă și să-ți apară Stalin în față, privindu-te prin fereastra de aerisire? Добрый день! Îmbrăcat la costum, cămașă, cravată, Stalin a mai zâmbit el pe sub mustața-i stufoasă un timp, după care a venit cineva și s-a îndurat să-l mute mai hacana, să mai salute și pe alții. Într-o zi de mai, într-o pauză, una dintre Fetițele Powerpuff deschise una dintre ferestrele sălii de curs și se aplecă puțin peste pervaz. Statuia lui Stalin zăcea la pământ, descompusă în trei bucăți: una, picioarele cu pantaloni și pantofi, din care crescuseră niște lăstari de arțar; a doua, trunchiul cu brațul stâng, cu un număr de inventar scris cu roșu pe spate; și a treia, capul, cu umeri și cu brațul drept, nu se vedea, dar probabil saluta țărâna patriei sau se uita spre cerul dintre frunzele arțarilor. Într-o altă zi de mai, când lumea intrase în sesiune, iată-l din nou pe tovarășul Stalin, teafăr și nevătămat, reîntregit adică, salutând făpturile din jur, camerele video, păsările cerului și spiritele măicuțelor catolice, fostele proprietare ale clădirii.

Bugs Bunny: Nu aveți voie să fotografiați. Nu ați văzut camerele video. Cine știe pe unde le postați.

Resurse noi

Desenele animate ar putea continua probabil la infinit. Lucrurile nu sunt tocmai roz, deși unii doar așa le văd, făcându-și selfie după selfie în baie. Sau nu le văd chiar deloc și dovadă sunt articolele apărute în presă în ultimul an. În Iași, toaletele publice de lux, care au costat cât o garsonieră, funcționează din doi în cinci sau deloc, dar transmit mesajul „defect“ în cinci limbi. La Miercurea Ciuc se amplasează toalete publice lângă Monumentul Ostașului Necunoscut, ca să dea bine la ceremonii. Dacă te bate gândul să faci o plimbare cu vaporașul pe Clisura Dunării, să simți cum bate briza ca pe Mediterana, think twice, pentru că pe acolo nu sunt toalete publice, localnicii recomandă tufișuri și copaci, iar primarii dau din umeri. Pe de altă parte, primăria unui sat din Botoșani a fost acuzată că investește prea mult în toalete!… Și știrile absurde ar putea continua probabil la infinit.

Totuși, prin alte părți ale lumii cum de se poate? Le pasă mai mult? Sunt obișnuiți altfel? Cum aflăm răspunsuri? Hai să intrăm puțin pe Google Books. Din milioanele de rezultate pentru toilet doar o mică parte reprezintă ceea ce ne interesează, adică relația dintre toalete publice și cultură. Pare o alăturare incompatibilă? Produce oroare, dezgust, tristețe? O listă sumară de șapte titluri ne spune câte ceva despre gradul de interes pentru o temă atât de sensibilă, deopotrivă intimă și abjectă:

• O istorie culturală a toaletelor (2014) de Roger-Henri Guerrand, traducere din franceză în limba română.
• The grimy, gross unusual history of the toilet (2012) de Nelson Yomtov, un fel de album cu poze și scurte descrieri grupate în funcție de civilizație, sumeriană, romană etc.
• Toilet: public restroom and the politics of sharing (2010) de Harvey Molotch și Laura Noren, o colecție de articole academice cu accent pe toaletele publice din New York.
• Ladies and gents: public toilets and gender (2009) de Olga Gershenson și Barbara Penner, o colecție de eseuri care explorează semnificațiile culturale, istorice și ideologice ale toaletelor publice ca spații definite prin noțiunea de gen.
• Toilets of the world (2009) de Morna E. Gregory și Sian James, o călătorie fotografică prin toaletele lumii.
• The big necessity: the unmentionable world of human waste and why it matters (2008) de Rose George, o serie de eseuri despre toaletele publice, cu multă istorie și efecte asupra vieții de zi cu zi.
• Inclusive urban design: public toilets(2003) de Clara Greed, un volum de design care conceptualizează subiectul, oferă un istoric și un context juridic, expune problema din mai multe perspective și face legătura cu politicile publice și cu managementul creativ.

Din cele șapte titluri pe care am apucat să le răsfoiesc, îmi place Ladies and gents. Se declară a fi primul volum care tratează despre toalete publice din punct de vedere al genului, la nivel simbolic, social și material. Când editoarele Olga Gershenson și Barbara Penner au trimis call for papers, unii s-au arătat foarte indignați și au opus rezistență: ce e asta? Totuși cartea a apărut până la urmă și se discută azi despre ceea ce se numește „toilet studies“, o temă care face parte din aria mai largă a studiilor privind serviciile publice și care răspunde unor probleme foarte intime, psihanalizabile. Volumul face parte din discursul despre intimitate, dar nu se rezumă doar la simțăminte. Editoarele se arată surprinse de faptul că subiectul nu se discută în public, în mediul academic, deoarece pare o temă jenantă și tabu, cel mult subiect trivial de amuzament. Articolele publicate în volum încearcă să răspundă la teme cu impact interdisciplinar: Ce roluri joacă toaleta publică și ce efect are asupra calității vieții? Ce pericole sunt de obicei asociate cu toaletele publice? Ce impact a avut faimosul și infamul pisoar al artistului francez Marcel Duchamp? Cum sunt reprezentate toaletele prin filme? Cu ce imagine creștem despre toalete și cum ne influențează? Cum se manifestă ideologiile, relațiile de putere ori justiția socială prin intermediul toaletelor? Ce șocuri (pozitive sau negative) se întâmplă din punct de vedere sanitar când călătorim dintr-o cultură în alta? Cum și în ce scopuri sunt proiectate toaletele? Întrebări care nu-s chiar de ici, de colo.

Să vedem și ce găsim prin biblioteci. În catalogul online al Bibliotecii Naționale a României o căutare după cuvântul cheie toaletă dă 32 de rezultate. La Duiliu Zamfirescu apar „obiecte de toaletă“, la Carol Szathmari este vorba de „toalete de vizită“, adică de rochii, iar la Rodica Ojog-Brașoveanu apare titlul O toaletă a la Elizabeth Taylor, deci tot țoale. Există și câteva intrări un pic mai interesante pentru eseul de față. O recenzie de Oana Medrea la piesa de teatru Femei/Bărbați de Willy Russell în revista Teatrul azi, intitulată „Zi-le femei și pace! Cugetări prematrimoniale în toaletă“, și „Biblioteca din toaletă“, un articol accesibil online, în care Mihai Iovănel comentează o anchetă în rândul scriitorilor, despre cititul în budă, publicată pe Hyperliteratura. Mai găsim și o recenzie la volumul Toilets, Toasters & Telephones. The how and why of everyday objects de Susan Goldman Rubin, recenzie strecurată, nu se știe cum, în Adevărul literar și artistic. Dacă dai o căutare după veceu, apar trei rezultate. Primul este o recenzie la piesa A(II), RH+de Nicoleta Esinencu, intitulată „Între muzeu și veceu“ și semnată tot de Mihai Iovănel. Al doilea este un volum de versuri cu două titluri, Pierdut în Universși Veceu asimetric pentru handicapați (2003) de Pavel Gătăianțu, un scriitor care scrie și poeme de amor. Al treilea este o recenzie la romanul Cântec de leagănde Chuck Palahniuk, „Niște pui de aligator aruncați în veceu“ de Sorin Tudor Dinco. Latrinăapare în titlul volumului de proză scurtă Latrina magică(2006) de Batári Gábor. Pentru closet, găsim articolele „Tanti von Hall, hârtia de closet și România“, strecurat, iar nu se știe cum, în revista literară Luceafărul, și „Cărți la closet“ în Adevărul literar și artistic. Cam atât. Dacă e să comparăm aceste rezultate cu cele din catalogul Bibliotecii Centrale Universitare, observăm că acesta din urmă nu prea servește asemenea cuvinte în titluri. Dacă scrii toaletă, apare doar cu sensul de „dichisire, îngrijire, găteală“. Ceva similar apare și în cazul franțuzescului toilette. Cărți de citit nu. Să zicem că poate au alte titluri și nu reies la o primă căutare. Am intrat și pe catalogul Institutului de Arhitectură Ion Mincu, unde ai zice că ar trebui să fie mai multe. Dimpotrivă, n-am găsit mai nimic. Poate au titluri mai misterioase! În schimb, la biblioteca Universității Tehnice de Construcții există zeci de titluri (manuale, îndrumare, ghiduri etc.), însă aproape toate cu specific tehnic.

Când mergem la toaleta publică din mall sau de mai știu eu unde, aceea care arată foarte frumos și curat, ce-ar fi să ne gândim, măcar trei secunde, la cei și cele care au făcut posibil spațiul acela public, unde omul poate scăpa în liniște de surplusuri nedorite? (Scăpare, ce cuvânt prețios!) Gândiți-vă la nebunii și nebunele care la un moment dat au spus că nu se mai poate cu vechile toalete, dar mai ales gândiți-vă la cei care au venit după, adică la manageri, la arhitecți și la proiectanți, la constructori, la zidari, la zugravi, la administratorii care cumpără hârtie igienică și soluții de curățenie, la echipa care spală zilnic veceurile, chiuvetele și podeaua, la cei care verifică zilnic dacă miroase acceptabil sau nu, la cei care prelucrează după aceea toată masa aceasta de surplusuri nedorite, abjectul comun, totul pentru ca tu, eu și oricine să aibă parte de o zi mai bună. Dacă încă nu sunteți convinși, gândiți-vă la mama voastră, la alți membri de familie și la oricine altcineva care vă spălau când aveați doar câteva luni, lucru pe care ar trebui să nu-l uităm niciodată. Și asta pentru că toți cei care contribuie la existența toaletelor publice sunt tot un fel de familie. Se numește comunitate.

„Critica să fie și amară, dar să fie dreaptă“, zicea Titu Maiorescu. Ce-ți pasă ție, Titule? Stai cocoțat pe perete, în holul la Litere. Forme fără fond. Da, de acord. Dar tu ești oale și ulcele. Nici ție nu-ți mai trebuie toaletă.

The post Toalete, toalete appeared first on Prăvălia Culturală.

FLORIN BUZDUGAN a absolvit studiile universitare de licență în cadrul Facultății de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”. Masteratul și l-a făcut în Teoria Literaturii și Literatură Comparată, Universitatea din București, cu o teză de master despre teoria contrafactualului; în prezent, urmează studii doctorale la Facultatea de Litere, Universitatea din București, continuând cercetările în ceea ce privește conceptul de contrafactual. În prezent, se ocupă de Traducerile de Sâmbătă, un proiect cultural care se axează pe traduceri literare și teoria traducerii.

Preambul

Istoria și timpul sunt două concepte care au suferit diferite mutații de-a lungul secolelor. Dacă în timpul grecilor istoria era văzută ca fiind telică, iar timpul ca fiind unilinear, există tot mai mulți cercetători și teoreticieni care consideră că istoria este, de fapt, un construct; iar, ca orice construct, aceasta a început să fie reinterpretată.

Acest eseu își propune să indice, în măsura în care se poate într-un spațiu restrâns, o parte din interpretările și reinterpretările pe care aceste două concepte le-au suferit de-a lungul perioadelor cultural-istorice care s-au succedat. Sursele testamentare care stau la baza prezentei cercetări sunt, printre alții, Karl Lowith, Jacob Taubes, Siegfried Kracauer, Jean-Louis Chrétien, Michel Henry, Marion și Ricœur sunt doar o infimă parte a pleiadei de autori atât clasicizați, dintr-un punct de vedere sau altul, cât și contemporani ale căror eforturi au fost de a înțelege mai bine resorturile istoriei, mecanismele conceptuale care o dinamizează și cum influențează gândirea.

În ultimă instanță, după cum vom vedea în cel de-al treilea eseu, ceea ce ne interesează în mod absolut este de a vedea dacă și cum a influența istoria trei domenii: istoriografia și filosofia istoriei, logica modală și, a treia categorie, teoria literară. Motivația pentru aceste domenii este una simplă: toate trei sunt legate între ele. În perioada în care am efectuat documentarea pentru demersul de față fiecare carte comunică, într-un fel sau altul, cu un domeniu; la rândul său, un domeniu comunică sau intră în relație cu un domeniu conex, vezi istoriografia cu filosofia istoriei sau logica modală cu teoria literară.

1. Istoria

De multe ori, întrebarea care se pune în privința istoriei este: ce reprezintă aceasta? Răspunsul, fără doar și poate, este pe cât de simplu, pe atât de complex. Se poate afirma, într-o primă fază, că istoria este o secvență de evenimente istorice întâmplate și încheiate. Cu cât impactul acestora este mai mare, adică unda de șoc se întinde tot mai departe în timp și spațiu cultural-social, cu atât evenimentul este considerat a fi mai important și, ca atare, demn de cercetat.

O altă posibilă interpretare este că istoria reprezintă o serie de evenimente care doar aparent au legătură cauzală între ele, ele fiind, de fapt, necondițonate în vreun fel sau altul de legea necesității: ceea ce s-a întâmplat în 1815 nu are legătură cu ceea ce s-a întâmplat în 1848. Iar ceea ce s-a întâmplat în 1848 nu are legătură cu evenimentele lui 1968. Istoria, din acest punct de vedere, reprezintă un șir aproape infinit de întâmplări între care nu există un raport de tip cauză – efect.

O a treia interpretare a termenului istorie este aceea de acte petrecute cândvași pătrunse în memoria colectivă; desigur, o astfel de interpretare poate fi atacată drept nesusținută fiindcă ceea ce pătrunde în memoria colectivă deseori devine o simplă temăde discuție a cărei esență e ideea,tema, iar nu elementele care au dus la petrecerea întâmplării. Aici putem vorbi întâmplări ex postși post festum, un déjà passé și ceva întâmplat prea târziu[1].

În Istorie virtuală…[2], o antologie pe tema istoriei și a contrafactualilor găsim o sintagmă memorabilă: „tragedia evenimentelor produse din întâmplare”[3]. La ce se poate referi ea, oare? În primă instanță, la faptul că istoria nu e atât o consecință a întâmplăriiunor evenimente determinante pentru una sau alta dintre consecințe. De exemplu, tentativa de asasinare a lui Hitler este un eveniment istoric marcant pentru ceea ce a însemnat Hitler pentru asociații săi în ultima perioadă a regimului nazist. Eșuarea asasinării (tentativa deci) este reprezentativă pentru tragedia evenimentelor pur întâmplătoarefiindcă ele își găsesc dum în istoria lumii. Și totodată ele imprimă o schimbare de direcție fără însă ca scopul, intenția, să fi fost unul gândit în avans.

Un alt mod de definire a istoriei este cel care ține cont de condițiile metaistorice[4]. Prin condiție metaistorică se înțelege mediul – social, geografic, geologic, biologic –, condiții sociale și condiții ierarhice. Cele din urmă sunt esențiale pentru a crea istoria. Cât despre raporturile intrinseci dintre membrii unei comunități, unde putem vorbi despre relațiile dintre supus și supunător, sus-jos etc., ele reprezintă și influențează modul în care individul se raportează la istorie. Altfel spus, într-un fel se va raporta cel care este dominat (vezi cazul evreilor), într-un alt fel se va raporta cel care este dominator (vezi cazul colonizatorilor).

Fernand Braudel, membru al Școlii Annales, a teoretizat și el un mod de interpretare a istoriei[5], însă el s-a axat nu doar pe un anumit nivel istoric, ci pe trei niveluri diferite: istoria de lungă durată, istoria medie și istoria imediată. Pentru el, istoria nu este doar o înlănțuire de evenimente care se succed și influențează evoluția societății, ci reprezintă o stratificare, iar fiecare strat aduce cu sine noi dimensiuni pe care istoricul trebuie să le ia în considerare.

Cele trei straturi despre care Braudel vorbește sunt: durata lungă – asociată unor perioade de timp lungi, lente; bunăoară, ne gândim la formarea statelor, la formarea societății sau la dezvoltarea limbajului, de exemplu; această dimensiune nu are de-a face cu individul, ci cu omul-în-devenire: obiectul ei de studiu este observarea omului de-a lungul acestor perioade de timp lente. Perioada medie are de-a face cu analiza evenimentelor în interiorul unei societăți deja formate; obiectul acestei perioade este dat de relațiile socio-economice. Ultima perioadă, este perioada scurtă, care se ocupă de analiza evenimentului istoric imediat.

Putem reformula spunând că demersul lui Braudel are trei laturi ale unui triunghi oarecare: o latură, cea mai lungă, se ocupă de studierea perioadelor lungi de timp, în care nu se întâmplă nimic demn de marcat. Are de-a face cu evoluțiile lente, dar sigure dinspre o etapă spre o alta: de la imagine la cuvânt, de exemplu; perioada medie, latura medie a triunghiului, are de-a face cu evenimentele marcante din cadrul unei societăți care au loc pe o perioadă de câteva zeci de ani, de exemplu: Revoluția Franceză, care a fost anunțată de abuzul de putere comis de familia regală a Orléans-ilor. A treia perioadă, latura cea mai scurtă, se ocupă cu evenimentele a căror durată este scurtă: lovituri de stat, descoperiri științifice (descoperirea gravitației de către Newton), crize economice. Acestea sunt anticipate de evenimente care au loc în timpul perioadei lungi, trecute apoi prin evenimente observabile în timpul perioaedei medii. Însă efectul lor este acela al unor unde de șoc în timp, care schimbă fie o paradigmă de gândire, fie o paradigmă istorică, fie un anumit tip de gândire pur și simplu.

1.2. Verba volant, scripta manent – Historia, res gestas și scripta, conceptualizare

 În evoluția sa, istoria a pornit de la res geastae la historia. Primul termen, după cum afirmă Reinhard Koselleck[6], se referă la evenimenteledin jurulunui eveniment central, la zvonul care însoțește un eveniment, care poate duce la formarea historia-ei. Astfel, historia reprezintă mai degrabă reprezentarea istorică, care este în sineo „selecție din cadrul domeniului presupus nelimitat al istoriilor trecute, experimentate fie ca acțiune, fie ca reacțiune”[7].

Historia în sine poate analizată fie prin prisma contemporaneității istoricului: a fi complice sau a fi martor la evenimentele petrecute, un prim criteriu, și a face parte din categoria celor de sussau a celor de jos, un criteriu secund. Însă există un moment fără de care nimic nu rezistă fără să sufere mutații constante: scrierea.

Verba volant, scripta manent zice dictonul latin. Iar pe urmele acestui dicton Paul Ricœur afirmă că scriptura reprezintă urma pe care cuvântul o lasă, iar cuvântul, prin intermediul scripturii, este atestat. Astfel, după teoreticianul francez, relația scriptură–cuvânt reprezintă cercul „cuvântului viu și al urmei scripturale”[8]. Iar Scriptura nu reprezintă decât substantivizarea verbului scribode la participiul acestuia.

Dacă Scriptura reprezintă ceea ce a fost zis și înscris pe coala de hârtie prin dictare, cuvântul nu reprezintă altceva decât justificarea necesității acesteia. Prima Scriptură pe care o știm, și pe care o istorie s-a întemeiat, este Scriptura biblică, care reprezintă îmbinarea unei meditații cultural-istorice cu una a limbajului[9]. Meditația cultural-istorică se referă la modul în care o societate într-un timp și un loc istorice date reflectă asupra sie însăși și asupra modului în care vede lumea; pentru Sf. Ioan, de exemplu, lumea este dată de Cuvânt. Cuvântul a fost cu Dumnezeu și, ceea ce e reprezentativ, Cuvântul era Dumnezeu. Dumnezeu reprezintă ființa absolută, iar, ca orice entitate suprapământeană, acesta auto-reflectează și constant creează. Astfel că scripta are un rol și o valoare fondatoare[10]. Aceasta fiindcă numai prin ele o comunitate eclezială își poate dobândi și afirma identitatea moștenită. Fără Isus nu ar fi putut exista comunitatea creștină primară; și tot fără figura lui nu ar fi existat niciodată actualizarea scripturii rămase din vechime, i.e. Vechiul Testament. Totodată, valoarea Scripturii este dată prin modul în care este interpretată.

Astfel, pentru a extinde puțin asupra acestei idei, putem afirma că singurul mod prin care Logosul Scripturilor a rezistat a fost prin contaminare, o dublare a jocului meditației cultural-lingvistice prin interpunerea figurii celuilalt. Astfel, Scriptura, așa cum a fost ea moștenită de civilizația Occidentală modernă și contemporană reprezintă, după spusele aceluiași Ricœur, reprezintă logosulscripta-ei „evreiești, creștine și islamice”[11]. Cercul interpretării se actualizează prin fiecare lectură numai în temeiul condiției ca lectorul să se înțeleagă pe sine însuși și, prin extensiune, să înțeleag cercul în care este înglobat logosulextins la scala Istoriei.

Și este de la sine înțeles de ce: Scriptura reprezintă atestarea (an)istorică a originii divine a Umanității. Omul descinde din Dumnezeu, este creație și emanație a ruminației Divine, care nu a încetat să rumineze. Și nu doar asta, însă omul este concomitent esență divină și urmaș al primilor oameni și totodată moștenitor al Împărăției. Sensul existenței și rostul existenței omului sunt explicate în Evanghelia după Ioan, în care este descrisă, într-un mod singularîn toată Biblia, Împărăția care le va reveni celor drepți. Așadar, Istoria reprezintă începutul și sfârșitul Pământului acestuia și revenirea Împărăției eterne, cea care se află dincolo de Timp.

Scriptura însă are și o altă valență: cea narativă. Iar acest lucru este redat prin și de către limbajul biblic, care, pentru Frye, reprezintă o anomalie, fiindcă procesul interpretativ este invers: via regia nu mai este dată de discursul științific, ci de discursul metaforic moștenit de la Homer și tragicii greci. Prin el s-a organizat discursul neoplatonic[12], care stă la baza hermeneuticii medievale.

Scripta în sine constituie un cumul al unei experiențe colective. Experiența istorică a poporului ales de către Dumnezeu reprezintă și ceea ce se cheamă experiență. Însă experiența se constituie pe baza unui orizont cultural și fenomenal deopotrivă. Conform lui Jean-Luc Marion, orizontul însă delimitează experiența fiindcă termenul în sine înseamnă delimitare. Ca atare, experiența poporului ales — aici fiind incluse exodul și călătoria spre tărâmul făgăduit de Dumnezeu — este delimitată de orizontul propriei trăiri, i.e. a prorpriei experiențe.

Așadar orizontul suprascrie experiența chiar și acolo unde aceasta nu are loc[13]. Putem afirma astfel că orizontul este echivalent, în acest punct, cu tradiția. De aici la a spune că Scriptași Istoria sunt una și aceeași cu orizontul mai este un singur pas. Iar de aici la a spune că ele reprezintă Adevărul fiindcă Dumnezeu este Cuvântul/ Scriptafiindcă adevărul reprezintă adecquatio. Conceptul de adecquatioeste definit de către Kant ca fiind mijlocirea dintre intuiție și conceptualizare, ele conlucrând pentru a produce obiectivitatea. Intuiția poate fi echivalată prin termenul sensibilitate, iar sensibilitatea duce la intuiție:

„Fără sensibilitate, n-ar fi dat niciun obiect, iar fără intelect, niciunul n-ar fi gândit. Gândurile fără conținut sunt vide, intuițiile fără concepte, oarbe. Astfel, pe cât este de necesar să-ți faci conceptele sensibile (adică să le atribui un obiect în intuiție), pe atâta este și să-ți fac inteligibile intuițiile (adică să le supui conceptelor)”[14].

Astfel, pentru ca fenomenul să intre în lumea ființării conceptul este filtrat prin intuițe. Jean-Luc Marion afirmă astfel: înainte de a putea vedea obiectul, i.e.fenomenul, acesta trebuie dat, iar capacitatea prin care acesta este re-prezentat este cea a intuiției[15]. Putem vorbi, în acest punct, de Weltanschauung, un termen polivalent, formulat[16]pentru prima oară de Kant în 1790, al cărui sens a variat și variază în funcție de autorul la care se face referire. În genere însă, termenul reprezintă alipirea a doi termeni: Welt, lume, și Anschauung, reprezentare. Ca atare, putem spune fără urmă de îndoială că intuiția reprezintă, în contextul Scripta-ei și deci al Istoriei scrise, reprezentarea asupra lumii pe care individul o re-dă în funcție de orizontul, i.e. delimitarea, dobândit fie ante-, fie ex post.

Iar această reprezentare a lumii este dată numai de unitatea experienței: putem vorbi de experiență colectivă atestată scriptural, unitate care se desfășoară temporal. Astfel, Scripta atestă istoria umanității desfășurată dintr-un punct inițial până într-un punct terminus. Așadar teleologic. Și nici nu poate fi altfel, fiindcă istoria umanității este și se supune planului divin în legătură cu Omul și umanitatea: fiecăruia îi este sortit un destin și, prin urmare, o finalitate fenomenală: o realizare fenomenală prin experiență, prin experiere. Deci fiecare fenomen în parte și toate laolaltă sunt în timp: nu pot ieși din timp dat fiind că pentru a se desfășura au nevoie de caracteristica temporală[17], de orizont.

Ne întoarcem, într-un fel sau altul, la cercul lui Ricœur: cuvântul atestă Scriptura, Scriptura atestă experiența, care atestă Istoria umanității delimitată temporal printr-un orizont al experienței fenomenale. Iar aici se ridică deja o problemă: interpretarea evenimentelor sau a evenimentului. Fenomenul, conform lui Marion, este unul imuabil și saturat totodată. Fenomenul este ireductibil la și prin sine însuși[18]. Și tocmai în virtutea acestei ireductibilități există o pluralitate de interpretări, fiindcă deși experiența Umanității este una și unică: finitudinea ființării, telos-ul planului Divinității, fiecare individ, prin Weltanschauung, trateazăfenomenul experienței, tradiția, Istoria conform propriei sale intuiții. Jean-Luc Marion vorbește despre fenomenul saturatși perspectiva deja saturatăde interferența altorperspective, afirmând astfel:

„Ar trebui să desfășurăm aici exemple privilegiate: pluralitatea relatărilor, a genurilor literare, a martorilor și hermeneuticilor aceluiași eveniment (multiplele povestiri ale traversării Mării Roșii, pluralitatea ireductibilă a Evangheliilor) arată clar că este vorba de un fenomen saturat. Dar doctrina celor patru sensuri ale Scripturii, atribuind o pluralitate de sensuri diferite și composibile, dovedește că uneori chiar [și] un text poate (în cazul Scripturilro evreiești și creștine, deși în accepții esențial divergente) să apară ca un fenomen saturat. Aceasta este valabil și pentru textele nu (în mod direct) religioase […]”[19].

Se ajunge deci la o aporie: fenomenul, deși in potentiauniversal și trăit de o comunitate largă, întreagă, care definește parcursul istoric, deci historia, al unui popor ales Scripta care stă la baza res gestae-i, se reduce la individual în măsura în care interpretarea, unde este inclusă și metoda scolastică a hermeneuticii, îi aparține Eului, egoului. Se confirmă, astfel, punctul de vedere secund al lui Koselleck, anume că modul în care historia, prin res gestae, este înscrisă în document.

1.3 De la scriptala document. Arhiva, Foucault și Ricœur

Scripta însemna cândva Scriptura. Totalitatea textelor sacramentale scrise prin inspirație divină de către Apostoli. Rolul lor principal șiprincipial era acela de atestare, deci testamentare, a trecutului recent sau îndepărtat. Ca atare, rolul Scripturii poate fi divizat în act care atestă și act care mărturisește. Ce înseamnă însă actul? El poate însemna arbitrarietate, în măsura în care trebuie, pentru a cunoaște, restituit câmpul uniform al cuvintelor și lucrurilor. Și aici deja facem trimitere la Foucault[20].

Scripta, Scriptura în vremea în care nu devenise documentera un obiect viu, citit nu atât pentru a extrage o informație pasivă, ci pentru a înțelege și a însuși un trecut în egală măsură viu și actual. Primii oameni vedeau în Scriptură Istoria așa făcută și încheiată. Vedeau lumea de dinainte și lumea actuală așa cum trebuia să fie și cum o percepeau ei. Documentul reprezintă actul de lectură și extragere de informație pasivă în căutarea unui sens care să ofere o mai bună o mai bună înțelegere a prezentului, pe când Scripturaactualiza trecutul în prezent.

Documentul istoric apare odată cu distanța care apare atunci când istoria nu mai este naturală, ci devine. În sensul lui Foucault, înainte Istoria era o țesătură perfect unitară a lumii și a semnelor lucrurilor care se aflau în ea. „Istoria unei ființe vii era chiar ființa însăși, în interiorul întregii rețele semantice care o lega cu lumea”[21].

Putem vorbi, prin urmare, de o mathesis, în sens foucaultian, până în secolul al XIX-lea, când are loc o schimbare de paradigmă: începe să își facă loc empiriculși necesitatea dovezii empirice. Dovada empirică înlocuiește viul, înlocuiește mathesis-ul, iar locul pe care îl ocupă devine ființa care îi este propriedincolo de orice cronologie stabilită[22].

Scripta reprezenta signatura lucrurilor: ea dădea un sens și o formă (semnificatul semnificant) lumii, rețeaua care lega realitatea de obiecte și viceversa. Documentul însă reprezintă o operă incompletă și neunitară pentru simplul motiv că el reprezintă reflexia și reflecția gândirii autorului revelat prin intermediul actului interpretativ[23]. Documentul este o masă de informație inertă, care, dispus în stive arhivistice, ajunge să fie privit de către istoric, iar cel din urmă trebuie să vadă ce ascunde documentul, să scoată la iveală sau să îi ceară documentului probe suficient de relevante demersului istoriografic.

Însă natura inertă a documentului intră în conjuncție cu natura activă, dinamică a istoricului. Iar asta duce la disjuncția interpretativă, fiindcă istoricul, ca orice altă ființă, este subiectiv, iar subiectivismul istoricului, persoana care întreprinde un demers cercetător, se (poate) interpune între persoană și document, evidențiind numai ceea ce reprezintă interes pentru subiectivismul istoricului. Siegfried Krakauer a asertat că legile științifice – sub incidența cărora cade și documentul– au o origine dublă: pe de o parte, materialul observat și analizat (documentul) și, pe de altă parte, mintea observatorului[24]. Iar până la ivirea documentului în lumea avem de-a face cu ivirea ideiiîn lume, care este, înainte de a fi materializată și condensată în document, este periată, aplatizată și potențial distorsionată, iar lumea care o ia în primire face astfel în funcție propriile sale lentile și nevoi[25].

Deci există o serie de „spații” care ocupă sau care formează lumea documentului: spațiul colateral, enunț cu „margini populate cu alte enunțuri”, spațiul asertiv: jocul enunțiativ, unde aserțiunea ocupă singură un loc, spațiul material, care constituie enunțul în mod contextual (scriptural vs.oral). Ele reprezintă zona amniotică, fiindcă orice modificare suferită de vreunul sau toate spațiile este resimțită de documentul însuși. Dacă el se schimbă – sau își schimbă semnificația–, se schimbă și istoria.

Se mai poate vorbi și de Geisteswissenschaften și Naturwissenschaften, primul termen referindu-se la dorința, tentativa de înțelegere a vieții istorice, iar al doilea concentrându-se asupra legilor care controlează procesele naturale.

Avem deci știința spiritului și știința naturii. A înțelege procesele naturale, repetabile și reproductibile și a înțelege la vie de l’espritsunt două demersuri paralele într-o oarecare măsură. Ele se intersectează doar într-un plan absolut, precum dreptele paralele.

Kracauer folosește cei doi termeni în sens de opoziție. Putem argumenta că, pentru el, cei doi termeni conduc la ideea de istorie: primul se referă la materialul observat, la natura în sine a evenimentului, pe când al doilea se referă la mintea celui ce observă; în alți termeni, la modul în care observatorul interpretează materialul observat.

Ceea ce invocă Kracauer e similar cu ceea ce afirmă și Ricœur, care spune că documentul se prezintă în fața istoricului (i.e.: „natura” observată), iar istoricul extrage din el toate informațiile necesare în funcție însă de propriile idiosincrazii (modul în care se face observarea). Subiectivismul oricărui demers hermeneutic, așa cum afirmă Kracauer, este constant fiindcă legea pozitivistă este extinsă atât asupra naturii, cât și asupra istoriei naturale, altfe zis, e vorba atât caracteristica unei realități date (natura), cât și de felul acesteia[26].

Aici putem vorbi deja de producerea unei realități prin intermediul procesului hermeneutic, și putem exemplifica prin modul în care o realitate este creată de către persoanele/ personalitățile influente: de la Augustin, Toma d’Aquino până la Marx, Freud, Nietzsche.

Fiecare dintre aceste personalități, care în sine au fost niște învinși ai istoriei, după cum afirmă Koselleck, au influențat modul în care realitatea și modul în care documentulînsuși a fost interpretat.

Revenind la subiectul discuției, documentul se prezintă în fața istoricului, acesta extrage informația necesară pentru demersul său, însă întotdeauna va exista o optică care îl va cenzura întotdeauna pe istoric, în sensul că întotdeauna va lăsa pe dinafară ceea ce nu se potrivește cu modul în care își reprezintă sau îi este prezentată lumea. Putem vorbi, în atare situație, de un document-imagine, care este un produs între Fiktum și Abgebildete. Documentul, care atestă pentru o parte a istoriei sau o alta, nu este nici strict ficțiune, fictiv, nici reprezentare. Reprezintă, în opinia noastră, un hibrid între trecerea timpului peste care se suprapune in-stabilitatea istoriei.

Spațiul între limitele căruia se află documentul este unul vast, format din semne: acestea, ca și gândirea, se schimbă, intră în contact cu alte semne și, ca atare, spațiul inițial formează o serie de alte spații[27]. Acestea sunt cel colateral, cel enunțiativ și cel material.

Dintre toate trei, cel care ne interesează în mod special este spațiul material. În accepția noastră, spațiul material reprezintă însuși enunț contextualizat (de la oral la scriptural), devenind imobil deci, fiind con-semnat așa cum este (1) prins odată emis și (2) înțeles. Și ne întoarcem iarăși la tensiunea dintre obiectul în sine și observator.

1.4 Concluzii preliminare

Timpul, din ante-Antichitate și până în prezent, a suferit o multitudine de mutații. În primă fază, acesta era un timp organic, omul se ghida în existența sa după mersul Soarelui. Odată cu răsăritul răsărea și omul, odată cu apusul omul se culca. Fazele zilei erau simțite diferit. Imediat ce are loc Revoluția Industrială apare și ceasul mecanic, care aduce cu sine și timpul mecanic. Timpul mecanic a reprezentat un demon încastrat în spatele unui cadran.

Aici putem face o distincție: pentru Antici, timpul era ciclic și totodată telic. Acesta ajungea la ora terminus și apoi începea din nou, iar odată cu el însăși Creația. Timpul mecanic însă nu mai are sfârșit, nu mai are un scop în sine. Acesta merge înainte, un perpetuum mobile.

Istoria, și ea, suferă o serie de mutații. În Antichitate, Istoria era identică cu timpul: ciclică și ducând cu sine o intenție: planul divin, care avea un termen-limită. Odată cu marile revoluții din știință, Dumnezeu este înlocuit. Momentul înlocuirii coincide cu teoretizările pe care Auguste Comte le face în ceea ce privește știința pozitivă. Iar Istoria nu mai este un mersul timpului în lume și al omului odată cu el, ci devine o știință naturală. Iar de aici derivă o serie de consecințe, printre care și modul în care poate fi aceasta înțeleasă.

Ideologia, societatea, individul și o pleiadă de alți teoreticieni (Braudel, Foucault, Kracauer et alii) au reșapat atât modul în care a fost înțeleasă Istoria și ce s-a întâmplat cu ea de, din obiect imobil (Istoria), a devenit un obiect fragmentat, fracturat (istorii).

[1]               Vezi Reinhart Koselleck, Conceptele și istoriile lor. Semantica și pragmatica limbajului social-politic, cu două contribuții ale lui Ulrike Spree și Willibald Steinmetz, traducere din limba germană de Gabriel H. Decuble și Mari Oruz, coordonarea și unificarea traducerii de Gabriel H. Decuble, Art, București, 2009.

[2]               Niall Ferguson, Istorie virtuală. Evoluții alternative și ipoteze contrafactuale, traducere de Cătălin Drăcșineanu, Polirom, Iași, 2013.

[3]               Op. cit., p. 94.

[4]               Reinhart Koselleck, op. cit.,pp. 13-32.

[5]               Vezi Fernand Braudel, Scrieri despre istorie, traducere de Sînziana Barangă, Editura Comunicare.ro, București, 2008, cap. „Timpurile istoriei”.

[6]               Veziop. cit., p. 45.

[7]               Ibidem.

[8]               Jean-Louis Chrétien, Michel Henry, Jean-Luc Marion, Paul Ricœur, Fenomenologie și teologie, prezentare de Jean François Courtine, traducere de Nicolae Ionel, cu o postfață de Ștefan Afloarei, Polirom, Iași, 1996, p. 20.

[9]               „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era cu Dumnezeu, iar Cuvântul era Dumnezeu”, citat din „Evanghelia după Ioan”, 1:1, Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament cu trimiteri, ediție revizuită, traducere de Dumitru Cornilescu, Editura Scoietății Biblie Interconfesionale din România, București, 2011, p. 1025.

[10]              Vezi Ricœur, „Experiență și limbaj în discursul religios”, în Jean-Louis Chrétien et alii, op. cit., pp. 16-17.

[11]              Idem, p. 22.

[12]              Aceasta este o ipoteză de lucru; însă, în urma documentării făcute, putem afirma că singurele modele discursive care au dominat hermeneutica și discursul religios deopotrivă până după Renaștere sunt date de Platon și Aristotel.

[13]              Vezi Jean-Luc Marion, „Fenomenul saturat”, în Teologie și fenomenologie, pp. 84-85.

[14]              Immanuel Kant, Kritic der reinen Vernunft, A 58/ B 82, A 51/ B 76, citat de Marion, op. cit.,p. 94.

[15]              Idem, p. 95.

[16]              Berend Geert Kreiter, Philosophy as Weltanschauung in Trendelenburg, Dilthey and Windelband, teză de doctorat, Vrije Universiteit Amsterdam, 2007, p. 2. Teza este disponibilă la adresa https://pdfs.semanticscholar.org/b81f/7c0e583cd15365b288674d2109c4b780571e.pdf, accesat la 24.04.2018, 23:33.

[17]              Vezi Jean-Luc Marion, cap. cit., p. 114.

[18]              Unum per se ens plenumși Unum per aggregationem Semiens phaenomenon, Ep. CXXXIII a lui Des Bosses, vezi Jean-Luc Marion, cap. cit., p. 80.

[19]              Jean-Luc Marion, cap. cit., n. 1., p. 116

[20]              Cuvintele și lucrurile, traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu și Mircea Vasilescu, studiu introductiv de Mircea Martin, dosar de Bogdan Ghiu, RAO, București, 2008, p. 84, p. 89 și p. 97.

[21]              Idem, pp. 199-200, vezi și p. 201.

[22]              Idem, p. 305, v.și continuarea.

[23]              Aici facem clar delimitată diferența dintre actul interpretativ ca atare și hermeneutică ca act scolastic. Fie și doar fiindcă, într-un sens sau altul, allegorisis ni se pare mai potrivit a fi folosit în sensul interpretării documentului discursiv față de hermeneutica, a cărei praxisa vizat Scripturile și, prin extensie, textul parabolic în sens biblic. Pentru o prezentare pe larg a discuției, vezi articolul „Hermeneutics”, de C. Mantzavinos, la adresa https://plato.stanford.edu/entries/hermeneutics/, accesat la 2.05.2018, 5:30 a.m.

[24]              Siegfried Kracauer, History: The Last Things before the Last.  Completed after the Death of the Author by Paul Oskar Kristeller, Markus Wiener Publishers, Princeton, NY, p. 20.

[25]              Idem, p. 7.

[26]              Siegfried Kracauer, op. cit., p. 20.

[27]              Vezi Foucault, Arheologia cunoașterii, traducere, note și postfață de Bogdan Ghiu, Editura RAO, București, 2010, pp. 121-126.

The post Despre istorie și conceptul de timp appeared first on Prăvălia Culturală.