Poveștile Fragariei

© Lavinia Dragotă

MONICA MANOLACHI este poetă, traducătoare, cercetătoare în domeniul poeziei și al studiilor culturale, și predă limba engleză la Universitatea din București. A publicat Performative Identities in Contemporary Caribbean British Poetry (Ars Docendi, 2017). Joining the dots / Uniți punctele (PIM, 2016) este cel mai nou volum de poezie. Poemele următoare fac parte din volumul Poveștile Fragariei către Magul Viridis (Brumar, 2012), alcătuit în perioada 2009-2010, în timpul unui stagiu de cercetare la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie, în care tratează printre altele despre migrație, identitate rizomatică și transformare.

 

treceam printr-un coșmar de emigrantă

 

un braț șuierător, cel mai întunecos

din plurivers, aruncase ancora

în marea deșertificată.

clicuise într-o clipă cât alții în secole

de pe o coastă pe alta a epavei.

în vechiul sat, aruncat cu tot cu oameni

peste bord, umblam în sus și-n jos

cu harta ferfeniță de dinainte.

 

m-am ferit cu ea în fața turlei

orbitoare. ca o mireasă

pășeam pe iarbă. mirele se ascunsese

cum e obiceiul. sprijinită pe gard,

priveam când la buchet, când în jur,

prin voalul ce prinsese flacără în mijloc.

ardea mocnit, cu cenușă pe margini.

 

un drumeț se apropia cu hârlețul

pe umăr. bună ziua, l-am auzit de departe.

mi-am tot reglat ochii, să-l asemuiesc.

buzele subțiau întrebarea,

vântul îi micșora nasul de nisip,

căutătura i se lărgea mult de tot,

îmbrăcându-l treptat cu peisajul din spate.

 

mătușa aura se scufundă în bunica ei

în sufragerie. în prag, unchiul viorel

dă sfaturi lui gigi, să-și mai tundă mustața.

pe neve, profesoarele sting țigările

în perdea. vin la masă. copiii se hlizesc,

încercând arderea în formă de inimă.

 

tot soiul de oameni prin camere.

ca la nuntă. eu, pe brațul unui fotoliu

din piele neagră, disperată. diasporată

într-o incertitudine fără granițe. ia, o floare,

o primată acolo. știau toți cine e mirele,

numai eu plângeam și urlam în gând.

 

mă kilnuia flacăra albă a rochiei

de pe umeraș. de ce nu-mi dădea ghes

inima să întreb cine este el?

mi-am decupat încet ochii.

i-am pus pe așteptările oarbe.

râdeau cu lacrimi.

 

trei feluri de a privi o căpșunăreasă

 

dac-aș fi o sceptică și o pesimistă,

interiorul unei căpșune ar fi o lădiță stingheră:

vinzi tot în contul celuilalt și rămân doar pete,

umilințe, șantaje, spaime, înstrăinarea

în „mintea servilă a unei specii mioritice inferioare“

incapabilă să-și amintească și să uite

peronul pustiu, unde șuieră surd

jalea câte unui copil îndepărtat,

îmbrățișat numai la telefon ori în vis.

 

dac-aș fi doar o visătoare,

frumusețea însăși ar fi o căpșunăreasă

la fereastra avionului, privind cum răsăritul

își întinde brațele înăuntrul nopții,

adunându-i pistruiatele fructe

clipă de clipă. i le-ar gusta una câte una,

ascultându-i murmurele solitare,

până când buzele – purpură, învăluind-o

în fericita uitare cu tot albul norului din urmă.

 

am însă și o latură practică.

voi căuta mai aproape în spuma norului,

unde căpșunăreasa noastră se șamponează

nebunește, se săpunește pe sâni

în conferințe de presă, cu peria politică

își freacă rapănul esențial de pe spinare,

se clăbucește pe coapse cu bureți ideologici,

își rade călcâiele cu piatra ponce a psihanalizei,

se clătește cu filme, se șterge cu prosopul

teoriei pure, își usucă părul cu feonul

unei noi idei, iar la urmă se cremuiește

cu poeme, parfumându-se paf, paf

într-o melodie.

 

 

delta, forma transformării

 

de la o vreme tot visez malul unei ape:

corpul meu un arhipelag      în zare,

o mână aici, un picior      dincolo.

 

planez pe deasupra acestei eliberări,

mă aud cântând singurătatea la depărtare:

o zădărnicie de apropiat      insule

 

mă vânează văpăi      în stoluri

mă caută creasta valului

pe unde surâd sirenele,

pe unde își dau cuvântul      încrezătoare.

 

alung atingerea din țipătul lor

și trec mai departe cu umbra      norilor

în dulcea amenințare a unei amiezi.

 

de marea neagră nu mi-e teamă,

căci eu mi-s râul ce o hrănește.

 

acte de identitate

 

luați, luați-mi identitatea!

doar ea nu zace în pașaport, în nume, prenume,

în poșete, în numere, în coduri,

în dosare secrete, în parole, în acte,

 

ci în articularea de unul singur

și cu altul prin balamalele acestea de impresii,

în cor, simultan sau pe rând, față în față,

din profil, spate în spate…

ele nu-s tot acte?

așadar pândiți-o vânați-o momiți-o

speriați-o copiați-o umbriți-o răsturnați-o

huliți-o anulați-o sublimați-o

și când nu va mai fi

apostrofați-o peste umăr că de ce nu este

apoi virgularizați-o, (împarentezați-o)

luați-i din nou piuitul – pe muțește,

împărțiți-o frățește, că este la identitate

cât lumea largă și înapoi…

îmblânziți-o cât vă țin baierele.

 

este o minune haotică. în ea se iartă

din toate sensurile                 cu veșmintele rupte

de dinainte, o primăvăratică răspântie

cu ambuscade, o colecție de antice cavalcade.

 

în mijloc, îndoită, memorata liniște vă salută.

 

*

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *