Personalitate de referință a muzicologiei românești contemporane, Lavinia Coman (1940-2026) a fost și o binecunoscută pianistă, pedagog și profesor la Universitatea Națională de Muzică din București. A fost de asemenea o cercetătoare asiduă, publicând articole și studii de specialitate, ca și monografii despre viața și opera unor muzicieni de talie internațională ca Frederic Chopin și Franz Liszt, sau de anvergură națională. A scris astfel despre compozitorul Constantin Silvestri și despre două pianiste și profesoare de pian cărora le sunt dedicate volumele Constanţa Erbiceanu. O viaţă dăruită pianului (Ed. Meronia) și Silvia Şerbescu. Prima noastră pianistă (Ed. Grafoart), autoarea fiind discipola celei din urmă. Tinerii pianiști din România studiază după manualele sale de pedagogie cu un conținut extrem de bine detaliat, publicate sub titlurile Vrei să fii profesor de pian? și Pianistica modernă (Ed. Universității Naționale de Muzică din București). Ele sunt rodul expertizei și experienței sale ca formatoare a formatorilor, pentru care a primit Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR) de mai multe ori.

Această instituție i-a descris activitatea didactică și caracterul personal, după ce a aflat vestea trecerii sale subite în neființă, pe 4 februarie, în termenii următori: «Lavinia Coman a încurajat constant formarea elevilor şi, mai apoi, a generaţii de studenţi, cu binecunoscuta-i blândeţe, exigenţă intelectuală şi capacitate de dialog, stimulând gândirea analitică şi creativitatea mai tinerilor săi colegi».

De-a lungul întregii sale cariere de pianistă, Lavinia Coman a oferit mai mult de 400 de  concerte și recitaluri. A făcut turnee în Germania, Austria, Italia, Bulgaria și Franța. În Catalunya a concertat de trei ori: în 1997, 2008 și 2018. A făcut înregistrări radiofonice și de televiziune și două discuri LP.

Între anii 1981 și 1987 a fost directoarea Școlii de artă din București, o perioadă considerată de referință în istoria învățământului muzical românesc, când cursanții acestei instituții au obținut cel mai mare număr de premii naționale și internaționale. Mai sus pomenita Școală de artă era o instituție de învățământ superior pentru cei mai buni studenți de muzică și balet din întreaga Românie. Dar activitatea sa de pedagog nu se rezuma la dimensiunea profesională. Într-un deceniu de foamete – redenumit de regim cu sloganul neinspirat și propagandist de «epoca de aur»–, în mijlocul haosului dictaturii lui Ceauşescu, Lavinia Coman afirma că, pe lângă preocuparea pentru educația elevilor săi, reușea să se asigure și că «cei aproape o mie de elevi mâncau în fiecare zi» – după cum își amintește scriitorul catalan Ramon Solsona (n. 1950), căruia i-a tradus două cărți din catalană în română.

În această perioadă, în ultimul deceniu al regimului comunist, Lavinia Coman a început să fie interesată de limba catalană, după călătoria la Barcelona, via Paris, pe care a efectuat-o între 29 martie și aprilie 1984, acompaniind câțiva elevi de la Școala de artă care participau la renumitul Concurs Internaţional de pian Maria Canals. Unsprezece dintre acești discipoli au obținut premii întâi în concurs, așa cum povestește ea însăși în volumul Şcoala de artă în „epoca de aur”. Din amintirile unei directoare de liceu, publicat în anul 2019, ca și celelalte volume menționate, la Editura Muzicală Grafoart din București. În capitolul intitulat în catalană «La meva Barcelona» («Barcelona mea»), Lavinia Coman explică în romană că: «Titul e în limba calanană și l-am pus mult mai târziu, când am devenit cunoscătoare acreditată a acestei limbi. Pe atunci nu știam o boabă și nici n-aș fi visat că aveam să devin o catalanistă pasionată».

Merită să atragem atenția în special asupra a două fragmente din acest volum memorialistic, printre paragrafele explicative asupra pregătirii tinerilor pianiști, audițiile, premiile și rezultatele obținute de discipolii săi; concret, este vorba de fragmentele dedicate vizitării unor monumente de excepție.

Primul se referă la momentul în  care grupul a vizitat Sagrada Família, la care Lavinia Coman s-a întors apoi de mai multe ori cu ocazia șederilor sale ulterioare la Barcelona. Iată impresiile sale asupra măreței catedrale, datate 7 aprilie 1984: «Astazi e ziua cea mare: vom vizita Sagrada Família. Pe drum, ca un preludiu, întâlnim o casa de Gaudí. Ca un alt preludiu, în stil antic, de data aceasta, admirăm marele arc roman de triumf. In sfârșit, în departare se arată, frumoasă între toate, Sagrada, sclipind din milioanele de emailuri în lumina blânda a apusului. Urcăm în turn pe cele 450 trepte. Vântul circulă prin multiplele goluri ale structurilor. Fațada Nativității îmi dă, într-adevăr, sentimentul începutului de lume. O structură colosală, formată dintr-o mulțime de detalii sculpturale, care te invită la meditație. Ca un roman fluviu, ca o simfonie de Bruckner. Sub colțul drept al fațadei posterioare se află bisericuța veche, care l-a inspirat pe arhitect să-și conceapă capodopera. De fapt, ceea ce se vede e un șantier ciclopic, din care răsar terminate doar cele doua fațade. Și ce se vede cu ceilalți ochi? Poate lucrarea nesfârșită a omului, străduința lui de a sfinți iubirea prin credință, temei al vieții, început a tot ce primeste suflare și mișcă pe pământ. Sagrada pe cerul albastru imaculat, imagine de neuitat. La subsol se găsește muzeul Gaudí. Putem vedea aici fragmente de machete, proiecte, schițe, ridicări de planuri, obiecte personale ale maestrului. Asistăm la chinul titanului care i-a bântuit viața. Nu mă mir deloc că mormântul lui e tot aici, încastrat in temelia propriei himere care l-a devorat».

Mai departe, printre grijile pentru elevii săi, care stăteau în diferite case particulare, la  barcelonezi care se oferiseră să-i găzduiască pe durata concursului de pian, Lavinia Coman nu ezită să-și asume riscul de a întârzia la gala finală ca să vadă, chiar și pe fugă, Parcul Güell: «Calculez: mai sunt două ore pâna la concertul de gală. Tentez o nebunie. Las copilul să se odihnească la Hostal și pornesc cu autobuzul spre Park Güell. Trăiesc o oră de miraj. Nu pot povesti. Repede înapoi, la Hostal, îmi iau fata și ajung la timp în clădirea Ajuntament, în Saló de Cent, unde vor avea loc festivitatea de premiere și concertul de gală. Sala e deja arhiplină [..]. La orele 19:10 apare juriul, în frunte cu doamna Canals și cu președintele Jacques Bernot din Franța, ia loc pe scena. Primarul Barcelonei rostește un scurt salut. Elisabeth Martinez strigă premiile: pe scenă, zăpăceala și multă bucurie. Urmează concertul de gală.»

                                                                                                              ***

Abia după căderea regimului comunist, la începutul anilor 90, a reușit să facă «douăsprezece lecții de catalană» (de care se simtea mândra) cu profesorul Virgil Ani de la Universitatea din București, specialist în Dante, care, puțin mai târziu, s-a mutat la Barcelona pentru a fi împreună cu familia sa catalană.

În 1992, cu ocazia inaugurării de către Generalitatea Cataloniei (guvernul catalan) a Lectoratului de catalană la Universitatea din Bucarest, Lavinia Coman a putut continua studiul limbii catalane. Avea peste cincizeci de ani, dar și o hotărâre de a studia în profunzime care i-a adus un certificat de competență în limba  catalană, cu care era deja în contact prin intermediul muzicii și cântecelor mișcării folk catalane. Astfel, ca anecdotă personală: de-abia aterizasem la Universitatea din București, la începutul toamnei anului 1992, când, pe coridorul Departamentului de Limbi Romanice, s-a apropiat de mine o doamnă cu ochelari mari și o privire expresivă, de o vârstă apropiată de a mamei mele. Și-a întins brațele către mine și, fără să mă slăbească nicio clipă din ochi, într-o catalană impecabilă, mi-a urat bun venit în lumea românească, cântând «Mou, Senyor, mou la meva ànima» («Doamne, umple-mi sufletul»), care m-a impresionat – ne-a impresionat pe amândoi. A fost preludiul unei prietenii care a durat până la moartea sa.

Lavinia Coman a început imediat să se preocupe de lărgirea cunoștințelor sale muzicale despre Catalonia, începând cu cântece populare și continuând cu compozitori moderni și contemporani ca Eduard Toldrà, Xavier Montsalvatge și, mai ales, Frederic Mompou. Cu ocazia centenarului nașterii acestuia din urmă, în anul 1993, am organizat împreună un concert omagiu la Palatul Cantacuzino, sediu al Muzeului George Enescu de la București, unde a locuit compozitorul român, la fel de celebru ca cel catalan. În acei ani, Lavinia Coman a inițiat un întreg dialog între muzica catalană și cea românească, în interpretarea unor tinere speranțe din România, pe care le acompania la pian, la Centrul cultural spaniol de la București. Cunoscătoare a limbii catalane, a contribuit și la traducerea și difuzarea mai multor articole de muzicologie catalană în limba română, pornind de la lectura periodicului Revista Musical Catalana, pe care o primea lunar.

Una dintre misiunile pe care și le-a asumat Lavinia Coman a fost dialogul intercultural. Cunoscătoare a atâtor limbi (pe lângă catalană, vorbea rusa, italiana, spaniola, engleza și germana), comunica cu ușurință cu oameni ale căror culturi și literaturi o interesau, și pentru a revendica dreptul de a contribui la formarea unei societăți civile pe care comunismul, mai ales din cauza perfidei rețele de  agenți ai Securității, o distrusese. Un astfel de impuls civic ar putea părea de la sine înțeles din perspectiva Barcelonei olimpice a anului 1992, dar în România acelor vremuri era neobișnuit. Astfel, cu energia sa cuceritoare și cu concursul altor intelectuali români interesați de cultura și literatura catalană, a organizat la sediul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), la începutul lui decembrie 1994, lansarea și semnarea Cartei Păcii, adresate ONU, în traducere în limba română și promovată de Universitas Albertiana din Barcelona, într-un act de dialog cultural și spiritual între Jaume Aymar i Ragolta, profesor de istoria artei și stareț al mânăstirii Sant Jeroni de la Murtra din Badalona, și preotul și profesorul de teologie român Constantin Galeriu – unul dintre cei mai importanți înțelepți ai ortodoxiei românești contemporane, a cărui prezență a dat evenimentului o solemnitate cu totul specială – moderat de lingvista Anca Dumitru. Lectura publică a Cartei Păcii a fost precedată de un program muzical, cu intervenția sopranei Ecaterina Lal acompaniată la pian Lavinia Coman și Corul de Cameră Gloria Cantus al Conservatorului din București.

În acest context de activitate civică, din acel moment și până în jurul anului 2000, Universitatea de Muzică din București a găzduit întâlnirile Orele Europene ale României, care aveau loc și în alte capitale europene, fiind promovate de asociația Àmbit d’Investigació i Difusió Maria Corral din Barcelona, cu obiectivul de a crea un spațiu de reflecție intelectuală românească în armonie cu ritmul european, care să contrabalanseze decalajul rezultat din înstrăinarea cauzată de dictatură. Aceste Ore aveau formatul unor conversații între participanți, pornind de la o temă propusă, care era de obicei acompaniată de o intervenție muzicală, cu muzică românească și catalană  interpretată de studenți ai Conservatorului. Întâlnirile aveau loc lunar, în primele ore ale serii. De exemplu, cea de vineri, 27 octombrie 2000 a discutat interferențele culturale catalano-române din punct de vedere literar; a doua parte a constat dintr-un concert de muzică românească și catalană cu interpretarea unor piese de Enric Morera, Pau Casals, Frederic Mompou, George Enescu, Tiberiu Brediceanu și Nicolae Coman. O lună mai târziu, pe 10 noiembrie 2000, tema centrală a fost «Sighişoara – festivalul de artă medievală: între tradiție și perspective», și în prima parte a fost abordată arta medievală orașului săsesc din Transilvania, iar apoi a avut loc un concert din repertoriul românesc de muzică veche.

În anii 90 ai secolului trecut, mai precis în anul 1994, s-a înființat la București Editura Meronia, o inițiativa privată și independentă a istoricului Horia C. Matei, menită să publice cărți enciclopedice și istorice, precum și monografii ale unor personaje importante din toată lumea. Curând, la inițiativa Janei Balacciu Matei, s-a creat în cadrul editurii Biblioteca de Cultură Catalană, care urma să devină prima colecție de traduceri din catalană într-o limbă străină din lume. Editura a devenit, în strânsă colaborare cu Lectoratul de catalană, o platformă de difuzare a culturii catalane în jurul căreia s-au grupat primii traducători români din catalană, printre care cuplul Lavinia și Nicolae Coman, Maria-Sabina Draga Alexandru sau Diana Moţoc. Publicarea acestor traduceri a deschis drumuri noi către cunoașterea universului literar catalan în România, care a urmat succesului traducerii în limba română a romanului La plaça del Diamant de Mercè Rodoreda, publicată în anul 1995 ca Piaţa Diamantului.

                                                                                                         ***                                                                    

A doua călătorie a Laviniei Coman în Catalonia, împreună cu soțul său, poetul, compozitorul și profesorul Nicolae Coman (1936-2016), cunoscut printre prieteni cu  diminutivul «Nicuşor», a avut loc în primăvara anului 1997. Găzduiți la mânăstirea  Sant Jeroni de la Murtra, au vizitat Barcelona în timp ce pianista făcea pregătiri și repetiții pentru concertul oferit, pe 22 mai, la biserica Santa Maria del Mar din Barcelona, alături de soprana Montserrat Español și Corul Aurica, în scopul promovării Campaniei de înfrățire cu Sarajevo (Campanya progermanor Sarajevo), capitala devastată aflată atât de aproape de București.

Începând cu finalul de secol, Lavinia Coman și-a asumat formal rolul de traducătoare de literatură catalană, ca o culminare a studiului limbii catalane și a promisiunii pe care și-o făcuse încă din 1996: «când vei găsi o carte pe care să-mi doresc să o traduc, am s-o fac». Era vorba de romanul Les hores detingudes de Solsona, a cărei acțiune se petrece în Ostia Antica din Italia și care, printr-un accident tragic, devine centrul atenției în memoria tânărului protagonist. Un roman premiat, primit cu entuziasm de cititorii  catalani și, ca provocare profesională, și de Lavinia Coman. Versiunea în română, Ceasuri oprite, a apărut în 2001 în cadrul mai sus menționatei colecții Biblioteca de Cultură Catalană a editurii Meronia.

În anii 2001, 2002 și 2004 au avut loc la Bucarest, ca rezultat al acestor eforturi combinate de muncă universitară, traductologică și muzicală, simpozioane de cultură catalană care  în primul rând au adus la București scriitori și profesori catalani. Prezența acestor personalități catalane – romancierul Jaume Cabré, poetul Francesc Parcerisas, critic literar Iolanda Pelegrí, profesorii Josep Guia, Pere Farrés, Joan M. Ribera Llopis, etc., în dialog cu critici și profesori români ca Elisabeta Lăsconi sau Diana Moţoc – avea ca intenție prezentarea culturii catalane la persoana întâi și, pe lângă lansările de traduceri și conferințe universitare, au avut loc și tconcerte de muzică românească și catalană la Palatul Cantacuzino, organizate cu mare atenție și iubire de Lavinia Coman. Presa românească răsuna pe atunci de știri entuziaste cu privire la noutățile literare în traducere românească, printre care Laura a la ciutat dels sants / Laura în orașul sfinților de Miquel Llor, Guadalajara de Quim Monzó, L’ombra de l’eunuc / Umbra eunucului și Senyoria / Excelența de Jaume Cabré, El mar / Marea de Blai Bonet, reeditarea romanului La plaça del Diamant/ Piața Diamantului, și, desigur, concerte.

Trebuie să menționăm aici și traducerile poetului și compozitorului Nicolae Coman, care a urmat, din 1998, cursurile de catalană ale lectorului Joan Llinàs. Rod al acestor studii, Nicolae Coman a tradus mai ales volume de poezie. Concret, s-au publicat la editura Meronia volumele: Antologie poetică  de Miquel Martí i Pol (2002), o Antologie de poezie de autori din Insulele Baleare. Secolul XX (2002) și volumul Poezii de Bartomeu Rosselló-Pòrcel (2003). Pe portal Lyrikline se pot consulta câteva dintre aceste traduceri. 

Cât despre Lavinia Coman, în anul 2005, din nou în spiritul realizării unei fuziuni românești a două culturi – cea catalană și cea italiană – a publicat la Meronia traducerea operei Eu, papa Borgia [Borja papa] de Joan Francesc Mira, volum prefațat de Josep Guia.

Nu în ultimul rând, în anul 2006, Lavinia Coman a tradus la patru mâini, cu Jana Balacciu Matei, ultimul său volum de literatură catalană, colecția de povestiri Cimitir de buzunar, care a apărut mai întâi în România (la Meronia) și, câteva luni mai târziu, la Barcelona, cu titlul Cementiri de butxaca. În această carte, Solsona construiește un cimitir literar dintr-o succesiune de cincizeci de povestiri pline de vitalitate și umor, care au în titlu cuvântul «mormânt». «Mormântul lui Ceauşescu» este dedicată lui Nicuşor Coman. Reproducem aici povestirea pe care Ramon Solsona i-a oferit-o Laviniei Coman, cu titlul «Mormântul pianelor»:

«Pianista crezuse întotdeauna ca la moartea ei o sa cânte cineva la pian, să-și ia un ultim rămas bun. Dar lucrurile n-au mers cum își închipuise. Într-o noapte a auzit bătăi grăbite în ușă și i s-a spus să părăsească imediat casa, că s-a revărsat Dunarea. A mai avut timp să-ăi ia câteva haine și să sară în barca pneumatică. Pianista stă cu spaimă în suflet pentru pian, lăsat în voia sorții în mijlocul salonașului. S-a-ntors după trei zile, a găsit casa marcată c-o dungă maronie. Inăuntru, pereții musteau de umezeală, podeaua era plină de mâzgă și-alunecoasă, totul era numai mâl, naufragiu, dezordine, scaunele-și schimbaseră capricios locul, instalația electrică era terminată, nici un aparat nu putea fi folosit. Dar pianul era intact. Cele nouă trepte ce despărțeau salonașul de restul casei se dovediseră providențiale și pianista a rasuflat ușurată. Conservatorul nu avusese atâta noroc. Cele șapte piane de la parter erau distruse și te cuprindea groaza în materie moartă, mută, de nefolosit, acoperita de mâl. Pianista-și închipuia moartea instrumentelor ca pe-o suferință umană și i-a mulțumit Domnului că-i salvase pianul din salonaș. Cu el și-a reluat orele, a pregătit noi concerte și-au continuat să dialogheze ca doi prieteni. Peste câțiva ani, iar a auzit că i se bate la ușă și e anunțată că Dunărea se revarsă. Apa intra pe sub ușă, se infiltra pe lânga ferestre și, încet-încet, se înălța pe trepte până a inundat salonașul. Pe măsură ce nivelul apei creștea, pianul se agita tot mai tare, respira greu, obosit, horcăia ca pe moarte. Murea pianista. Dunărea nu-și ieșise din matcă și pianul nu era pândit de nici un pericol, dar ea, în halucinațiile agoniei, se simțea totuna cu pianul din salonaș. Al ei era gâfâitul, nu apa o îneca, ci o insuportabilă apăsare în piept. Până ce neliniștea a dispărut de parc-ar fi fost apa care se scurge și pianista a respirat fără greutate. Deodată a răsunat un straniu și superb acord de pian, o flamă de timbru scânteietor, pur și viu ca nici un alt acord știut. Ecoul a rămas suspendat în întunericul din salonaș grație unei pedale magice și s-a stins apoi lent, maiestuos, blând, până s-a topit în tăcerea definitivă».

                                                                                                   ***

În anul 2008, de Paști, familia Coman s-a întors în Catalonia. Pianista a oferit, în format restrâns, badiu-hauskoncert cu piese catalane și românești. Cu acea ocazie, profitând și de coincidența cu Anul centenar Mercè Rodoreda, împreună cu profesoara Marta Nadal, specialistă în romanciera catalană, au urmărit ruta literară Mercè Rodoreda, prin Barcelona si Romanyà de la Selva, unde locuise autoarea.

Nicolae Coman și-a încheiat activitatea de traducător cu ocazia Anului Joan Maragall (2010-2011), cu traducerea unei antologii de poezie maragalliană cu titlul Excelsior. Nicolae Coman a ales să introducă în volum traducerea poeziei «Cant espiritual», adâugându-și astfel numele listei intelectualilor din București care que l-au publicat mai de mult în reviste literare de limbă română: Ramiro Ortiz (1915), Al. Popescu-Telega (1928) i Nicolae Iorga (1930). Mărturisea Nicolae Coman, în Revista Haidé: «A trebuit să redau în limba română muzicalitatea caracteristică lui Maragall, un sunet unic și inconfundabil în limba sa originală, limbă ce, chiar în momentul în care scria autorul, se afla în plin proces de modernizare. Am încercat să sugerez în română influența poeziei populare în stilul acestui poet, referințele culturale și naționale, contextul cultural iberic, ca și cel mai vast european».

Dacă reluăm activitatea muzicală a familiei Coman, trebuie menționată și legătura laturii componistice a personalității lui Nicolae Coman cu cultura catalană. Acesta a compus ciclul L’ombra del mar/ Umbra mării, șapte lieduri inspirate de poemele lui Miquel Martí i Pol. Ciclul a fost interpretat la Conservatorul din Bucarest pe 18 aprilie 2015, cu ocazia primului Colocviu internațional de catalanistică și traducere de la Universitatea din București, în interpretarea sopranei Alina Bottez, acompaniată la pian de Lavinia Coman. Ciclul (min. 52) se regăsește în concertul în onoarea lui Nicolae Coman cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani.  Programul din 18 aprilie 2015 a mai cuprins piese de compozitorii catalani Xavier Montsalvatge, Enrique Granados și Josep Rodoreda, precum și lieduri de George Draga inspirate de poeme de Carles Duarte în traducerea Janei Balacciu Matei.

Poemele din cadrul ciclului compus de Nicolae Coman sunt: «L’ombra del mar» (Umbra mării), «Apunt» (Schiţă), «L’amor, tal volta» (Iubirea, uneori), «Arbres» (Arbori), «Un sonet per a tu» (Un sonet pentru tine), «El cant» (Cântecul), «Us proposo de compartir» (Vă propun să împărtăşim), care formează o succesiune armonioasă după viziunea compozitorului-poet care le selectase din volumul antologic de Miquel Martí i Pol. La 27 octombrie 2016 a trecut în neființă poetul Nicolae Coman, la scurtă vreme după omagiul adus de comunitatea muzicală românească traiectoriei sale impresionate.

Doi ani mai târziu, în 2018, Lavinia Coman a revenit la Barcelona cu ocazia sărbătorii de Sant Jordi (Sfântul Gheorghe), pe 23 aprilie, care este în Catalonia Ziua Cărților și a Îndrăgostiților. A luat parte la serata «Un Sant Jordi romanès» («Un Sant Jordi românesc»), care a avut loc la Biblioteca Naţională a Cataloniei. Evenimentul a constat, pe de o parte, în lansarea traducerii în catalană a volum antologic de poezie de Nichita Stănescu, Ànima gramatical/ Sufletul gramatical, cu prefațatorul D. Sam Abrams și traducătorii cărții și, pe de altă parte, un concert de voce și pian oferit de soprana Eulàlia Ara și pianista Lavinia Coman, care a adus un omagiu lui Nicolae Coman cu un repertoriu de piese românești compuse de el și opere catalane de Enric Morera, Eduard Toldrà, Frederic Mompou și Enric Granados.

Câteva luni mai târziu avea loc la Universitatea din București cel de al XVIII-lea Colocviu de catalanistică al Asociației Internaționale de Limbă și Literatură Catalană, care a reunit în capitala României aproximativ o sută de catalanofili din toată lumea. În programul activităților culturale s-a aflat și un concert de muzică catalană și românească la Palatul Cantacuzino din București, cu soprana Simona Jidveanu și pianista Lavinia Coman.

Anul 2018 a fost cu siguranță anul catalan al Laviniei Coman. Institut de Projecció Exterior de la Cultura Catalana (IPECC) a acordat în toamnă premiul Josep Maria Batista i Roca – Memorial Enric Garriga Trullols a zece catalani sau catalanofili rezidenți în străinătate. În acea a treizecea ediție a premiului, pianista și traducătoarea română Lavinia Coman a fost una dintre persoanele premiate pentru implicarea sa în difuzarea culturii catalane în România, și mai ales pentru contribuția sa adusă în mediu muzical atât de ea, cât și de Nicolae Coman.

Această distincție a venit când Lavinia Coman era profesoară emerită la Conservator, deși își continua activitatea de profesor cu ore de pian, cursuri de formare de formatori și coordonarea unui program masteral de dialog cultural și musical. Lavinia Coman, care venise la Barcelona cu discipola sa, tânăra pianistă Ana Maria Ioan, a primit premiul din mâinile vicepreședintelui Parlamentului, Josep Costa, și ale președintelui IPECC, Xavier Tudela. Lavinia Coman și Ana Maria Ioan au atins apoi clapele pianului galben instalat în claustrul Centrului de Arte Santa Mònica, în cadrul evenimentului Versos i urnes/ Versuri și urne, în cadrul căruia a intervenit și poeta româncă Ileana Mălăncioiu, al cărei volum de poezie La vèrtebra se lansa cu această ocazie în traducere catalană.

Un ultim episod de activitate muzicală catalană la Bucarest a mai avut loc în anul 2019, când, de Sant Jordi, s-au lansat traducerile Janei Balacciu Matei Istoria Catalunyei și volumul antologic al lui Marius Torres, Sfinxul din noi. Antologie poetică bilingvă, cu profesorii Joan Ramon Veny și Margarida Prats. Soprana catalană Eulàlia Ara și pianista Lavinia Coman au oferit un repertoriu de piese muzicale inspirate de poemele lui Màrius Torres, pe lângă trei compoziții pentru pian și voce de Torres însuși, scrise în anul 1942; programul a inclus și piese de M. Rosa Ribas, Manuel García Morante și Jordi Vilaprinyó, ca și compoziții de Nicolae Coman pe versuri de poeți români și internaționali.

În ultima vreme, Lavinia Coman s-a concentrat asupra publicării operei poetice și muzicale a lui Nicolae Coman, ca și asupra redactării unei biografii a compozitorului român. Concentrată asupra muncii, viața cuplului Coman a fost transpusă și efectiv în literatură, datorită scriitorului Ramon Solsona. Disset pianos/ Șaptesprezece piane, volum publicat la Proa în anul 2021, este considerat «primul roman catalan […] care pomenește cu un anumit grad de profunzime de această țară [România] și despre poporul său», afirma criticul Joan Josep Isern, lucru de care, afirma Solsona într-un interviu cu periodista Montserrat Serra, «sunt foarte mândru». Mai spunea Solsona, în ziua lansării volumului: «Disset pianos e o carte despre cultură și muzică, scrisă cu dorința de a apropia cele două orașe: Barcelona și București». Și, de asemenea, popoarele lor. Așa cum menționează în secțiunea de mulțumiri finale, Solsona explică acest lucru astfel: «Laviniei Coman […] îi datorez fundalul celei de a doua părți a romanului, căci a trăit – a îndurat – confiscarea casei familiei. […]  Soțul ei, Nicolae Coman, a fost un cunoscut muzicolog și compozitor. Și poet. El s-a aflat la originea personajului fictiv Dumitru Costadinescu. Repet, fictiv, fiindcă Dumitru Costadinescu nu a existat». Catalanofila și traducătoarea Jana Balacciu Matei a publicat traducerea în limba română, Şaptesprezece piane, la câteva luni după apariția versiunii catalane, la editura Meronia.

Conversațiile telefonice – chiar și în ultima vreme tot prin telefonul cu fir – cu Lavinia Coman erau mereu o mică simfonie de veselie, optimism și bucuria reconectării cu prieteni despre care voia în primul rând să știe ce mai fac. Coda finală era rapidă și energică, allegro și presto, în formă de rondo, cu vocea sa ritmată spunând «pa, pa, pa, pa, papapapaaaaa…!», cu rezonanțe ca niște acorduri finale ale solistului în timp ce mâinile sale se pregătesc să părăsească claviatura la finalul concertului. De data aceasta, din nefericire, au sunat ultimele acorduri ale concertului vieții sale. Odihnească-se în pace.

Prin amabilitatea revistei catalane de cultură online Lletres Bàrbares, Prăvălia Culturală publică articolul semnat de Xavier Montoliu Pauli și apărut în numărul 57 din martie 2026 ianuarie în traducerea Mariei Sabina Draga-Alexandru. Originalul în catalană poate fi citit aici.

The post Cu alți ochi contemplă acum Frumusețea, pe care a răspândit-o în jurul cu atâta generozitate. In memoriam Lavinia Coman. «Pa, pa, pa, pa, papapapapapa!» appeared first on Prăvălia Culturală.

Festivalul Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiană în România, care are loc anual în mai multe orașe din țară, ajunge anul acesta pentru al doilea an consecutiv la Craiova. Între 27 și 29 martie, la Cinema Inspire Mercur, publicul va avea ocazia să descopere trei filme care vorbesc despre muzică, putere și libertate, teme clasice ale cinematografiei italiene, dar privite prin sensibilități contemporane. Selecția include și cel mai nou film al lui Paolo Sorrentino, regizorul premiat cu Oscar pentru La grande bellezza.

Programul începe vineri, 27 martie, de la ora 19:00, cu Primavera, debutul în cinema al lui Damiano Michieletto, faimos mai ales pentru montările sale în teatru. Experiența sa scenică și în acest film, care are o eleganță vizuală și muzicală care transformă Veneția începutului de secol XVIII într-un decor splendid. Povestea urmărește destinul unei tinere violoniste crescute într-un orfelinat, a cărei viață se schimbă odată cu sosirea unui nou profesor de muzică, nimeni altul decât Antonio Vivaldi. Dincolo de biografia celebrului compozitor, filmul propune o reflecție despre talent, curaj și despre felul în care muzica poate deschide uși neașteptate.

Sâmbătă, 28 martie, de la ora 19:00, festivalul continuă cu La grazia, noul și impresionantul film al lui Paolo Sorrentino, unul dintre cei mai influenți cineaști italieni contemporani. Prezentat la Festivalul de Film de la Veneția, filmul i-a adus lui Toni Servillo premiul Coppa Volpi pentru cea mai bună interpretare masculină. Actorul revine într-un rol emblematic pentru universul lui Sorrentino: un președinte al Italiei aflat la final de mandat, prins între imaginea publică și realitatea puterii. Ca în multe dintre filmele regizorului, delicatețea vizuală și ironia fină se împletesc într-o meditație despre politică și fragilitatea omului din spatele funcției.

Festivalul se încheie duminică, 29 martie, de la ora 19:00, cu Fuori, cel mai recent film al regizorului Mario Martone, o poveste pătrunzătoare inspirată din volumul autobiografic L’Università di Rebibbia. Filmul o urmărește pe scriitoarea Goliarda Sapienza într-un moment de ruptură din viața sa: după ce ajunge în închisoare, în Roma anilor ’80, întâlnirea cu două tinere deținute devine un punct de cotitură. Experiența detenției se transformă treptat într-un spațiu neașteptat al solidarității și al regăsirii vocației de a scrie. Interpretată de Valeria Golino, autoarea celebrului roman L’arte della gioia capătă pe ecran o prezență puternică într-un film despre libertate, prietenie și posibilitatea de a începe din nou.

Mai multe informații despre organizare și achiziția de bilete le găsiți în următoarele link-uri:

27 martie, 19:00, Primavera: https://www.inspirecinema.ro/movie/e2238735-115d-11f1-bddf-3417ebeb9a6a

28 martie, 19:00, La grazia: https://www.inspirecinema.ro/movie/1e78cec0-115e-11f1-bddf-3417ebeb9a6a

29 marie, 19:00, Fuori: https://www.inspirecinema.ro/movie/06c645a7-1160-11f1-bddf-3417ebeb9a6a

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post Visuali Italiane 2026: cele mai noi filme ajung la Craiova appeared first on Prăvălia Culturală.

Filmul de animație japonez “Scarlet” regizat de Mamoru Hosoda a ajuns și în cinematografele din România la câteva luni după premiera internațională a anime-ului. Regizorul Hosoda mai este cunoscut de asemenea și pentru celelalte filme ale sale: “The Girl Who Leapt Through Time” / “Toki wo kakeru shojo” (2006), “Copiii lupului” / “Okami kodomo no ame to yuki” (2012), “Belle” / “Ryû to sobakasu no hime” (2021). Scenarist, nu doar regizor Mamoru Hosoda creează povestea narativă în mare parte din filmele sale. Filmul “Belle” s-a bucurat și de dublajul în limba română.

Mamoru Hosoda a fost puternic influențat de animațiile pe care le-a văzut în anul 1979. Două dintre acestea ar fi: “Anne of Green Gables” (1979) – Isao Takahata,  “Lupin III: The Castle of Cagliostro” (1979) – Hayao Miyazaki. Hosoda a analizat deja metodele de regie și compozițiile de cadru ale lui Hayao Miyazaki și Rintaro într-o colecție de eseuri scrise de absolvenți de școală primară. Hosoda a menționat seria “Anne of Green Gables” al lui Isao Takahata drept cel mai influent anime dintre toate. El spune că Takahata, ca „regizor care nu desenează”, l-a învățat că desenul nu este singura modalitate de a domina un film. 

În 1989, Hosoda a văzut un articol în revista Animage care recruta stagiari pentru producția filmului “Only Yesterday” al studioului Ghibli și a susținut un test de recrutare. Deși nu a trecut examenul, a primit o scrisoare de la Hayao Miyazaki, în care acesta îi spunea că a decis să nu angajeze pe cineva ca Hosoda deoarece credea că i-ar diminua talentul.

Revenind la anime-ul “Scarlet”, acesta este produs în colaborare cu Sony Pictures, ceea ce este rar pentru un film anime original. În cadrul Festivalului de Film de la Veneția (2025): animația a câștigat premiul colateral Fanheart3 Award (categoria Nave d’Argento for Best OTP), acordat personajelor Scarlet și Hijiri (protagoniștii filmului). Alegerea numelor este isteață, deoarece Scarlet înseamnă roșu aprins, culoare asociată adesea cu pasiunea, focul sau eleganța, calități deosebit de potrivite cu firea aprigă a eroinei care este cuprinsă de dorința de a-și răzbuna tatăl. Hijiri înseamnă în mod obișnuit sfânt, sacru, maestru spiritual, cel iluminat, referindu-se desigur la ideea de puritate, înțelepciune spirituală. În Japonia, acest cuvânt se mai referă și la sfânt budist sau ascet rătăcitor. Denumirea evidențiază foarte bine caracterul protagonistului masculin, mai ales când și Scarlet îl întreabă pe băiat dacă este cumva călugăr, un mic joc de cuvinte tipic japonez. Deoarece în orice anime sau manga numele reprezintă o parte importantă din personalitatea personajelor, fiind un mic “spoiler”, dacă cunoști însemnătatea numelor.

Povestea, fiind de o profunzime extremă, ne prezintă dinamica vieții și a morții care se află în același loc – un fel de purgatoriu, dar în tradiția budistă japoneză există o credință conform căreia există 49 de zile după moarte. Se crede că sufletul trece printr-o perioadă de 49 de zile în care este judecat în fața a 10 regi ai morții (Jūō). În acest timp, familia face ritualuri pentru a ajuta sufletul să treacă mai ușor. Această perioadă seamănă cu un purgatoriu: nu e nici rai, nici iad, ci o etapă de tranziție și purificare. Atmosfera emană un cadru mistic, plin de secrete.

De asemenea, povestea se mai bucură și de o reinterpretare a tragediei shakespeariene “Hamlet”. Doar că de această dată nu mai avem un prinț cuprins de nebunie, din contră avem o prințesă – lucru ce ne invită la o altfel de contemplare a piesei. O nouă dimensiune i se acordă tragediei arhicunoscute și arhiinterpretate. Un fel de Hamlet pe tărâmul morților – spus pe scurt. Atmosfera este realizată în culori pastel, culori calde combinând animația 2D cu cea 3D unde noul și vechiul, binele și răul, trecutul și viitorul, eternitatea și efemeritatea se întâlnesc într-un cadru greu de definit în cuvinte. Povestea este greu să o exprimi în cuvinte, fără să i se strice lirismul definit de genul anime în general, unde profunzimea este baza oricărei povești, nu o parte din evoluția personajelor. Însă, acea profunzime reflectă nivelul emoțional al fiecărui personaj, de un realism crud, chiar dacă aparent este doar o animație. Emoția se transmite prin forța interpretărilor actorilor, care reușesc cu succes să aducă povestea la viață.

Firul narativ își extrage puterea din maturizarea personajelor: Scarlet și Hijiri evoluează învățând să conlucreze cot la cot, deși la început par a fi total opuși. Stilul clasic de “enemies to lovers” face ca povestea să fie atrăgătoare pentru orice tip de public, fiind o poveste de iubire tandră, fără prea mult romantism pasional. Personajele sunt extrem de bine conturate, iar direcția regizorului de a merge pe o piesă de teatru fiind foarte interesantă, chiar surprinzătoare. Celelalte personaje “terestre” păstrează numele clasice din tragedie: Claudius, Gertrude, Polonius, etc. Spun “terestre”, fiindcă mai există și personajele din “lumea de dincolo” pe care vă voi lăsa să le descoperiți singuri.

În mod normal, o comparație între penultimul film lansat în anul 2021 “Belle” și cel lansat în 2025 “Scarlet” nu s-ar putea face o comparație adevărată, dar aș vrea să subliniez o similitudine: ambele eroine pătrund în lumini diferite decât cea cu care sunt ele obișnuite și ambele caută să înțeleagă înțelesul din spatele morții unuia dintre părinți. Deși lumile sunt diametral opuse: cea virtuală vs cea de dincolo, lungmetrajele folosind animația 3D, Scarlet este mult mai puternică, matură și mai stăpână pe ea însăși decât Suzu/Belle, deși ambele eroine au o evoluție și o transformare uluitoare spre finalul poveștii. Fiecare poveste se remarcă ca fiind autentică și fiecare vine cu propria frumusețe vizuală, dar și narativă.

Muzica (compusă de Taisei Iwasak) este eclectică și energică care se unește perfect cu evoluția lui Scarlet și cea a lumii spiritelor.  Hosoda a subliniat că dorința de a explora tema răzbunării a stat la baza conceperii proiectului, considerând „Hamlet” drept una dintre cele mai vechi și relevante povești de acest tip. Alegerea unei protagoniste feminine, o prințesă medievală, a reprezentat o decizie deliberată pentru a aduce o perspectivă nouă asupra conflictului dintre răzbunare și iertare. Regizorul a declarat că, spre deosebire de alte adaptări, a dorit să răstoarne paradigma clasică a tragediei shakespeariene: dacă în „Hamlet” fantoma tatălui cere răzbunare, în „Scarlet”, spiritul părintelui îi cere fiicei să ierte. Această inversare a motivației centrale a generat un conflict interior profund, reflectat atât în evoluția personajului principal, cât și în structura narativă a filmului.

Mamoru Hosoda a mărturisit că alegerea temei răzbunării a fost influențată de contextul global post-pandemic și de creșterea conflictelor internaționale, considerând că ciclul aparent nesfârșit al răzbunării este la fel de relevant astăzi ca și acum 400 de ani. Regizorul a dorit să ofere o reflecție asupra modului în care indivizii și societățile pot rupe acest cerc vicios, propunând o alternativă bazată pe compasiune și transformare personală. În plus, Hosoda a recunoscut că experiența sa ca părinte a influențat profund mesajul filmului, dorind să transmită generațiilor viitoare speranța unui viitor în care alegerea vieții și a iertării să prevaleze asupra dorinței de răzbunare.

Regizorul a optat pentru o structură narativă care alternează între realismul istoric al Danemarcei secolului al XVI-lea și o lume de dincolo (Otherworld), inspirată de „Divina Comedie” a lui Dante și de alte opere clasice. Această alternanță a permis explorarea vizuală și tematică a graniței dintre viață și moarte, trecut și prezent, realitate și mit. Regizorul a colaborat strâns cu echipa artistică pentru a asigura coerența vizuală și emoțională a filmului, insistând asupra detaliilor expresive ale personajelor și asupra integrării armonioase a tehnicilor 2D și 3D.

Jin Kim, unul dintre cei mai apreciați character designeri din industria globală, cunoscut pentru contribuțiile sale la Disney („Frozen”, „Tangled”, „Big Hero 6”), a fost responsabil de designul personajelor principale, Scarlet și Hijiri. Kim a adus o abordare care combină sensibilitatea 2D cu adaptabilitatea la modelele 3D, facilitând astfel tranziția între cele două stiluri de animație. Kim a declarat că designul lui Scarlet a fost inspirat parțial de personajul Belle din filmul precedent al lui Hosoda, „Belle”, cele două împărtășind trăsături de caracter precum curajul și vulnerabilitatea. Pentru Hijiri, Kim s-a inspirat din fizionomia celebrului jucător de baseball Shohei Ohtani, dorind să creeze un contrast vizual și de personalitate între cei doi protagoniști.

Nobutaka Ike, cu experiență în filme precum „Paprika”, a coordonat direcția artistică a fundalurilor și a scenografiei. Ike a urmărit să redea autenticitatea epocii medievale, inspirându-se din picturi, gravuri și documente istorice despre Danemarca secolului al XVI-lea. Echipa de background artists a lucrat la realizarea unor peisaje vaste, inspirate de deșerturile din „Lawrence of Arabia”, dar și de gravurile nordice ale epocii. Osamu Mikasa a definit o paletă cromatică ce alternează între tonuri reci, terne pentru lumea reală și nuanțe saturate, aproape suprarealiste, pentru Otherworld.

Pentru costume, s-au consultat surse istorice despre vestimentația daneză din perioada 1550–1650, inclusiv inventare, picturi și textile autentice, pentru a reda cu acuratețe croiala, materialele și accesoriile epocii. S-a acordat atenție detaliilor precum broderiile, evitând clișeele hollywoodiene și adaptând elementele pentru a servi atât autenticitatea, cât și expresivitatea vizuală. „Scarlet” a reprezentat un salt tehnologic pentru Studio Chizu, trecând de la un raport 50/50 între 2D și 3D (ca în „Belle”) la aproximativ 80% CG și 20% animație tradițională. A fost o colaborare strânsă între animatori 2D, modelatori 3D, specialiști în efecte vizuale și programatori AI.

Pentru a putea încheia această recenzie despre unul dintre filmele acestui an, un film care cu siguranță îmi va rămâne în suflet, vă invit și pe voi să vizionați anime-ul Scarlet la cinema, mai ales dacă vă doriți o experiență profundă de regăsire a sinelui. Fanii anime se vor simți ca la ei acasă, iar ceilalți vor descoperi o lume nouă care reușește să nu fie clișeică, ci plină de surprize. Părerea mea este că acest nou film de animație japonez primește 10/10.

MONICA OLTEANU este studentă la specializarea Cinematografie, Fotografie, Media, în cadrul Departamentului Arte și Media al Universității din Craiova. 

The post Scarlet (o combinație între Hamlet și mitologie) appeared first on Prăvălia Culturală.

Poate că pentru niciun scriitor român aceste cuvinte nu au fost mai potrivite și, în același timp, mai puțin potrivite ca pentru Blecher. Cu o viață de numai 29 de ani (1909-1938), din care ultimii zece trăiți într-un corset de gips (tratamentul vremii pentru teribila boală morbul lui Pott, tuberculoza colonei vertebrale), într-o lungă și zadarnică peregrinare prin sanatorii din Europa și România, pentru ca în 1934 să se întoarcă acasă, în așteptarea morții, nu a beneficiat de „termen lung”. A reușit, însă, în foarte scurtul timp ce i-a fost menit să-și convertească nefericirea într-o unealtă excepțională. A făcut-o unind o luciditate extremă cu imaginația și visul, a făcut-o cu „demența aceea la rece, perfect lizibilă și esențială, cum își dorea. Definitivată, dacă nu scrisă, în ultimii patru ani ai vieții, începând din 1934, când publică un volumaș de versuri (Corp transparent) și două dintre cele trei romane terminate: Întâmplări din irealitatea imediată, 1936 și Inimi cicatrizate  1937 (cel de-al treilea, Vizuina luminată. Jurnal de sanatoriu, va vedea lumina zilei abia în 1971), opera lui, întâmpinată la apariție cu entuziasm, a rămas într-un mare con de umbră decenii de-a rândul în, condițiile convulsiilor societății românești. Reintră în circuitul literar românesc în perioada scurtei deschideri din anii ’70, de care s-a bucurat lumea noastră în anii comunismului. Adevărata intrare în acest circuit, nu doar românesc, ci și european, se produce însă după 1990, când cititorii descoperă cu uimire capacitatea aparte a acestui scriitor, atât inovator la vremea lui și perceput ca atât de original astăzi, de a-și converti, într-adevăr suferința proprie în instrument de interogație asupra condiției umane.

Așa se explică că  „întâmplările” și „inimile cicatrizate” ale lui Blecher pot fi citite astăzi în atâtea limbi – spaniolă , italiană, engleză, franceză, suedeză, poloneză, portugheză, maghiară, în unele opera integrală.

În această toamnă cele două romane antume ale lui Blecher au ajuns și la Barcelona, în haină catalană, prin intermediul traducerilor semnate de catalanofila Jana Balacciu Matei și precedate de ample prefețe semnate de doi mari cunoscători și promotori ai literaturii române în lumea catalană: criticul D. Sam Abrams – Esdeveniments en la irrealitat immediata și traducătorul Xavier Montoliu i Pauli – Cors cicatritzats. Ambele poartă pe coperta a IV-a frazele de despre Blecher semnate de Mircea Cărtărescu, scriitorul român atât de citit, cunoscut și admirat în Catalonia.

Publicate la două edituri de recunoscut prestigiu în panorama editorială catalană, Adesiara din Barcelona (Edeveniments) și Fonoll din Lleida (Cors cicatritzats), cele două cărți au fost prezentate împreună, la 28 septembrie, în cadrul Săptămânii Cărții Catalane, cel mai important târg consacrat cărții în această limbă, organizat an de an începând din 1983. Prezentarea, cu participarea traducătoarei și a celor doi prefațatori, moderată de apreciatul om de televiziune, Xavier Grasset, s-a bucurat de o numeroasă audiență, în care publicului li s-au adăugat cititori deja pasionați de literatură română și scriitori catalani interesați de opera lui Blecher.

Avusese, neîndoielnic, o contribuție și îndemnul scriitorului și criticului Jordi Llavina i Murgadas: „Adevărații iubitori de literatură nu ar trebui să piardă Întîmplări din irealitatea imediată.” În articolul intitulat Capodopera necunoscută. din 9 septembrie publicat în prestigiosul ziar „Ara” (Acum), mărturisea: „pe măsură ce citeam mi se întărea impresia că mă aflu în fața unei capodopere a unui autor… despre care, până de curând, nu știam nimic.” Și, vorbind despre această „bijuterie cu majuscule”, nu uita să sublinieze faptul că romanul lui Blecher apăruse cu doi ani înaintea celebrului roman al lui Sartre, Greața.

La rândul ei, Marina Romero, ziaristă a canalului 3CAT, în interviul din 29 septembrie cu traducătoarea și cei doi prefațatori, sublinia, între altele cât de impresionată fusese de convertirea în Inimi cicatrizate, a fragilității fizice (scriitorul era obligat să stea  întins pe spate, în pat, scriindu-și cărțile pe o lădiță de lemn, ținută pe genunchi) în vitalitate. „În ce anume lume, în ce anume realitate se petreceau astea?” cita ea, fraza care o emoționase.

 Vă invităm să ascultați emisiunea Més nit: La prosa de Max Blecher ho questiona tot de la vida.

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post Max Blecher – de curând și în lumea catalană appeared first on Prăvălia Culturală.

În urmă cu o lună, am descoperit-o pe Elena Vlădăreanu, una dintre vocile actuale ale poeziei românești contemporane la Sala Beckett din Barcelona. Evenimentul a avut loc pe 11 februarie 2025 în cadrul renumitului Festival Alcools, creat în 2015 de regizorul şi profesorul catalan Hermann Bonnín (1935-2020), coordonat în prezent de poetul şi dramaturgul Andreu Gomila. Am rămas impresionată de spectacolul poetic pe două voci, cea a autoarei, Elena Vlădăreanu, și cea a actriței catalane, Silvia Bel, în română și, respectiv, catalană, grație traducerii lui Xavier Montoliu Pauli. Două limbi romanice, despărțite geografic, se întâlnesc într-un joc poetic armonios și plin de sensibilitate. 

La 19 fix începe lectura, după ce a sunat gongul, ca la teatru. Spațiul cu o scenografie minimalistă ne transportă prin cuvintele scriitoarei -rostite sau ecranizate- la experiențele sale.

S-ar putea să vă întrebați cum îi place atât de mult unei catalane literatura română şi, mai ales, poezia. Ei bine, vă spun. În timpul pandemiei, partenerul meu de viață, născut la Suceava, mi-a deschis o lume nouă, o cultură cu totul aparte, prin opera lui Mihail Eminescu, povestindu-mi despre viața lui, dar și despre moartea sa. Atunci, am citit poezia Luceafărul și Scrisorile, care mi-au deschis ușa literaturii române, iar de atunci am început sa citesc mai mult. Așadar, la scurt timp după aceea m-am cufundat în poezia pentru copii a poetei Otilia Cazimir, care mi-a amintit de poeta spaniolă Gloria Fuertes (1917-1998), ale cărei versuri le ascultam mereu în copilărie.

Pentru că sunt foarte curioasă, am vrut să aflu mai multe despre cultura românească, aprofundând în istoria dacilor, apoi în perioada medievală, citind despre viața domnitorului Ștefan cel Mare, contemporan al monarhilor catolici spanioli și al lui Cristofor Columb. L-am descoperit si pe marele savant Nicolae Iorga –un mare cunoscător al culturii catalane. Am mai citit și din amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, în pur stil Tom Sawyer.

După pandemie, am pătruns deplin în poezia românească din secolul al-XX-lea. De pildă, o lectura fascinantă a fost antologia de poezie a lui Nichita Stănescu, intimă și sentimentală, tradusă în catalană tot de Xavier Montoliu Pauli, de data aceasta împreună cu Lilika Voicu-Brey.

Poeții români mai contemporani sunt prezenți, de un timp încoace, în festivalurile catalane de poezie. Încerc să particip cât pot la evenimente pentru a-i cunoaște pe poete/poeți în carne și oase, nu doar prin lectura operelor lor. Îmi vin în minte două întâlniri destul recente la Barcelona, în 2022 și anul trecut, respectiv, cu Marta Petreu si Mircea Cărtărescu. Totuși, prin Elena Vlădăreanu am descoperit poezia generației 2000, o abordare critică față de societate și față de lumea de astăzi, așa cum scriu noii poeți catalani.  

Poeziile -traduse în catalană- citite de actrița Sílvia Bel m-au transportat în emoțiile și sentimentele poetei ca într-o călătorie în interiorul ei. Traducerea atentă și fluidă a fost de mare ajutor pentru a putea urmări poeziile citite chiar de scriitoare. Deși sunt obișnuită să aud limba română datorită familiei logodnicului meu, la început mi-a fost puțin greu să ascult o voce diferită și mai rapidă. Însă, treptat, am reușit să citesc versurile poetei, având traducerea în catalană proiectată în spatele scenei.

Poezia Elenei Vlădăreanu este critică la adresa societății contemporane. Am putut asculta și versuri nostalgice cu o notă autobiografică, în care ne arată emoțiile tinerilor de optsprezece ani, frica, tristețea de a trăi într-o realitate incertă. Și, desigur, critica editorilor actuali, care se îmbogățesc în detrimentul scriitorilor. O Elena radicală și intimă care dezvăluie trecutul și prezentul țării sale, îmbinate în poemul în care descrie un dialog între mamă și fiică, precum și gândurile arhaice ale unei profesoare din școala de astăzi.

“La grădiniţă, printre altele, fiică-mea învaţă:

Tata merge la birou de dimineaţa până seara

El face banii.

Bunica îmi citeşte poveşti şi desenează cu mine.

Ea îmi face educaţia.

Mama poartă şorţ şi stă la bucătărie.

Ea îmi face mâncarea şi îmi spală vasele.

Eu sunt o prinţesă, când mă fac mare nu vreau să fiu ca mama.”

(A la guarderia, entre d’altres, la meva filla aprèn:

El pare va a l’oficina del matí fins al vespre

Ell guanya els diners.

La iaia em llegeix contes i dibuixa amb mi.

Ella m’educa.

La mare porta davantal i està a la cuina.

Ella em fa el menjar i em renta els plats.

Jo soc una princesa, quan sigui gran no vull ser com la mare.)

Pe scurt, recitalul a fost o călătorie intimă catalano-română a unei femei provocatoare care se luptă să iasă dintr-un trecut misogin prin cuvinte absolut vibrante.

Puteți citi și interviul cu Elena Vlădăreanu: „Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva”

(Textul a fost scris în catalană și tradus în română de Cristinel Simioniuc)

NEUS BONET I SALA este poetă și fotografă. Puteți consulta site-ul ei artistic: Nenuse Creacions

The post O călătorie intimă cu Elena Vlădăreanu appeared first on Prăvălia Culturală.

Festivalul Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiană în România, ajuns deja a patra ediție, organizat de Institutul Italian de Cultură din București, va avea loc pentru prima dată și la Craiova. Este o bucurie să vedem filme italiene contemporane într-un cinematograf emblematic precum Cinema Patria, din inima orașului.

Festivalul se va desfășura între 21 și 23 martie, iar în fiecare seară va fi proiectat câte un film recent din cinematografia italiană.

Vom avea parte de o experiență vizuală și senzorială, prin trei filme care ne vor purta prin diferite zone geografice ale fascinantei Italii: Veneția, Napoli, Sicilia.

Programul festivalului la Craiova:

Vineri, 21 martie, ora 19:00 – Festivalul debutează cu proiecția filmului, Gloria!, primul lungmetraj al regizoarei Margherita Vicario, o producție cinematografică despre un grup de tinere muziciene care sfidează ierarhiile machiste și rigiditatea puterii. Filmul a fost prezentat în competiția Festivalului de la Berlin.

Sâmbătă, 22 martie, ora 19:00 – Vom avea ocazia să ne întâlnim cu actorul James Franco în filmul Hey Joe, un triller impresionant, regizat de Claudio Giovannesi. Acțiunea se petrece în anii ’70, la Napoli, și urmărește povestea unui veteran american care își caută fiul într-o Italie complet schimbată. Atunci când am văzut titlul filmului, mi-a zburat gândul la celebra melodie cântată de Jimi Hendrix. Oare există vreo legătură? Vom descoperi împreună în seara proiecției!

Duminică, 23 martie, ora 19:00 – Festivalul se încheie cu pelicula Iddu – L’ultimo padrino (Iddu – Scrisori siciliene), în regia lui Fabio Grassadonia și a lui Antonio Piazza. Ne vom opri în Sicilia anilor 2000, cu o dramă-comedie remarcabilă despre putere și corupție, care închide o trilogie dedicată mafiei siciliene. Printr-o abordare cinematografică curajoasă, regizorii oferă o perspectivă provocatoare asupra filmelor despre mafia italiană.

Vă invităm, așadar, la cinema să descoperiți filme fascinante despre o lume plină de intrigi și transformări fabuloase!

Biletele pot fi achiziționate de pe site-ul Eventbook: https://eventbook.ro/hall/cinema-patria-craiova

Pentru alte detalii și informații legate de filme, puteți consulta și pagina web a Institutului Italian de Cultură din București: https://iicbucarest.esteri.it/ro/gli_eventi/calendario/visuali-italiane-bucuresti/

ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.

The post Trei seri de film italian la Craiova appeared first on Prăvălia Culturală.

Într-un viitor îndepărat, chiar foarte îndepărtat, zeci de mii de ani după o post-apocalipsă atomică, lumea este bântuită de mutanți și demoni fără posibilitatea de-a mai apărea vreo putere centrală, ceva între un fel de ev mediu și Vest Sălbatic la fel de atomizat. Doris Lang este mușcată de un vampir antic numit Magnus și caută, la rândul ei, un vânător de vampiri care să o salveze de contele malefic și să o ajute să nu se transforme și ea într-un vampir. În găsește pe D și-l angajează să-l ucidă pe contele Magnus (așa cum ne spune Franco Moretti, vampirii sunt aristocrați). D este un vânător de vampiri destul de taciturn, cu ochii ascunși sub borurile incredibil de largi ale unei pălării albastre, îmbrăcat cu o pelerină la fel de albastră și păr lung, mereu în vânt de fiecare dată când pleacă undeva călare pe calul său cyborg de încredere. Va urma o călătorie cu un tempo rapid și scurte expuneri privind lumea vampirilor și cum puținii oameni se descurcă, adică se apără. Castelul contelui vampir găzduiește o serie de creaturi grotești, prilej pentru violența din zona body horror pentru care anime-urile SF din acea perioadă sunt cunoscute. Ceea ce vrea să spună că vom vedea chestii destul de grafice cu membre și organe, pixeli de sânge și arme letale, deci un trigger warning se impune. Tot ca un produs al timpului său, Vampire Hunter D ne arată, deși doar pentru un scurt moment, masculinitatea toxică cu care suntem cu toții familiarizați, anume, protagonistul crede că să fii bărbat ar însemnă să nu arăți emoții sau că ți-e frică. Pe de altă parte, aflăm despre ceva important despre libertate. Deși D este un dhampir, adică jumătate vampir, jumătate om născut din relația unei muritoare cu un vampir, ni se spune, alege să-și trăiască viața ca un muritor și respinge codul rigid al vampirilor.

Cincispreceze ani mai târziu, în 2000, Yoshiaki Kawajiri (cel din spatele iconicului Ninja Scroll) regizează o adaptare pentru începutul acestui secol. Vampire Hunter D: Bloodlust păstrează același setting de Vest Sălbatic postapocaliptic (deși mai urbanizat), dar violența este redusă, la fel și diversitatea corporală a creaturilor care locuiesc în această lume dubioasă. Vampirii sunt pe cale de dispariție, fiind vânați de vânători de recompense precum D, forțați să se ascundă în câteva zone tainice și întunecate. Sigur, se știe că vampirii sunt activi doar noaptea, incusiv și un dunpeal precum D, adică un jumătate om-jumătate vampir; ceea ce nu se știe este că vampirii îți păstrează privilegiile aristocratice și, în viziunea lui Kawajiri, ultimii supraviețuitori vor să ajungă-n spațiu cu propria lor rachetă spațială. În secvențele cu villain-ul animației, contesa Carmilla Elizabeth Bathory (așa se numește personajul, referințele sunt eteroclite și puternice), regizorul preferă să o plaseze pe aceasta într-un castel cu imagerie ce amintește d estetica lui H.R. Giger, dacă Giger ar fi fost fan Rosso Profondo al lui Dario Argento. Fiind un produs cultural mai apropiat de noi, Vampire Hunter D: Bloodlust se eliberează de crusta masculinității toxice, personajele masculine nu mai exaltă ascunderea suferinței și nu ezită să se arate vulnerabili. Unul din antagoniști, vampirul Meier Link nu crede că ar putea fi împreună cu muritoarea Charlotte. Un happy-end există, iar cei doi îndrăgostiți din lumi diferite părăsesc planeta devastată în nava spațială ascunsă de ultimii vampiri. Cât despre protagonist, fiind un vânător de vampiri, D nu poate avea o viață personală (cel puțin așa ne-a făcut să credem vechea temă dragoste versus datorie), rătăcește peste tot și îi părăsește pe cei la care ține și dispare undeva dincolo de ruine.

ALEXANDRU IONAȘCU este critic și teoretician. Are un doctorat în Filologie la Universitatea din Craiova. 

The post Vampiri ca noi appeared first on Prăvălia Culturală.

Scriitoarea și jurnalista Elena Vlădăreanu (1981) locuiește la București și lucrează la Radio România Cultural, unde realizează partea de ecran dintr-o emisiune de referință dedicată teatrului și cinematografiei: Scena și ecranul. Este o artistă independentă și una dintre cele mai importante voci din poezia românească contemporană. De la debutul său în 2001/2002, a scris șapte volume de poezie. În 2021 a publicat primul său volum de proză, August (București: Editura Nemira). Ca scriitoare de literatură pentru copii, primii ei cititori sunt cele două fiice ale ei. Pregătește un doctorat despre reprezentarea biografică și autobiografică în teatrul românesc. De asemenea, a scris, publicat și i-au fost montate texte dramatice neconvenționale. Majoritatea acestor texte performative au ca punct de plecare experiențe autobiografice ale autoarei și ale persoanelor intervievate în faza de documentare. Angajată în țesătura asociativă în cheie feministă, în 2018 a înființat, împreună cu câteva artiste și scriitoare (Alexandra Turcu, Cătălina Stanislav, Corina Sabău, Liliana Basarab, Ruxandra Ghițescu și, la început, Robert Bălan și Vio Ivanovici), Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei.

Elena Vlădăreanu este invitată pe 11 febrarie 2025 la Festivalul Alcools, dirijat de poetul Andreu Gomila, în Sala Beckett din Barcelona. Împreună cu actriţa catalană, Sílvia Bel, vor citi poezia sa în română şi în varianta tradusă în catalană. Versiunea catalană a interviului a fost publicată în revista digitală Lletres Bàrbares.

Xavier Montoliu Pauli: În majoritatea prezentărilor tale, spui că „trăiești și lucrezi în București”. Este o declarație în favoarea Bucureștiului (adică de-a rămâne în țara ta) sau este o simplă realizare a vieții tale de zi cu zi, cu familia, unde lucrezi şi unde ai un rol ca creatoarea recunoscută?

Elena Vlădăreanu: Cred că nici una, nici alta. Nu m-am gândit niciodată până acum dacă această informație conține și altceva decât informație. Am scris-o prima oară într-un text de prezentare, oferea strict această informație despre mine. Apoi a tot apărut pentru simplul motiv că am luat cu copy-paste prezentarea inițială la care, după caz, am adăugat sau eliminat una-alta. Dacă stau acum să mă gândesc, Bucureștiul e un loc în care mă simt bine, în siguranță, dar nu am dezvoltat, deși sunt de aproape 25 de ani aici, acel gen de legătură solidă cu orașul astfel încât să-l visez. Mereu mă gândesc la asta, de ce visăm, când visăm, doar anumite orașe, mai exact orașul de origine. Sunt plecată de aproape 25 de ani din Medgidia, deci viața mea aici e deja mai lungă decât viața mea acolo, dar tot Medgidia îmi apare în vis. Probabil în loc de București ar putea fi orice alt oraș, deși viața mea e acum aici, aici sunt prietenii mei și ai fetelor mele.

X: Meseria ta actuală este cea de jurnalistă la Radio România Cultural unde ai o emisiune, aș spune zilnică, dedicată lumii teatrului și cinematografiei, Scena și ecranul, atât românească, cât și internațională, unde abordezi tot felul de aspecte de actualitate și urmărești de aproape festivalurile de film din România care, de ceva vreme încoace, au devenit un reper la nivel european. Să vorbim despre cinema: dacă nașterea nouvelle vague în cinematografia românească poate fi plasată la mijlocul anilor ’90, cum au evaluat acești treizeci de ani de cinematografie românească, altfel cunoscută în Barcelona grație ciclului anual al cinematografiei românești organizat de „Filmoteca de Catalunya-ICR Madrid”? Mă refer aici și la colaborările cu festivalurile independente catalane, precum D’A Film Festival.

E: E prima oară când mi se pune o întrebare despre mediul cinematografic românesc. De regulă, eu sunt în poziția de a întreba, asta și pentru că meseria mea are o latură mai degrabă imediată, de prezentare, și mai puțin analitică. Pentru mine, Noul Val Românesc (NVR) începe în primii ani din 2000, cu regizori precum Cristi Puiu, Cristian Nemescu, Radu Muntean, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu. Sigur, anunțați de filmele din anii ’90 ale lui Nae Caranfil (È pericoloso sporgersi, 1993, Asfalt Tango, 1996), dar nu aș coborî totuși data de naștere a noului val românesc în anii ’90. Dacă privesc această perioadă a cinematografiei românești, am într-un fel senzația că ”am fost acolo”. Și chiar am fost – la o proiecție oarecum privată, pentru oameni din presă, a filmului Marfa și banii (r. Cristi Puiu, 2001), film cu care cred că începe Noul Val Românesc. Nu știam foarte multe despre cinematografie atunci, eram foarte tânără, venită din provincie, deci nici filme foarte multe nu văzusem la ora aia, dar era ceva ce recunoșteam în acel film, așa cum, mai târziu, am recunoscut în Furia (r. Radu Muntean, 2002), în Occident (r. Cristian Mungiu, 2002), în Poveste la scara C (r. Cristian Nemescu, 2003): o anumită relație a artistului cu mediul în care se formează, o dorință de a înțelege acest mediu referindu-se mereu la el. De ce recunoșteam asta? Pentru că era o preocupare comună a scriitorilor care au debutat la începutul noului mileniu, dar și a creatorilor de teatru. Eram toți, mai mult sau mai puțin, din aceeași generație (poate nu ca vârstă, ci ca moment al debutului), toți ne poziționam polemic față de ceea ce însemna mainstream în zona artistică, dar și față de sistemele educaționale și de validare, încercam să ne afirmăm și să evoluăm ca independenți. Ce observ este că de câțiva ani, cineaștii români încep să depășească „noul val românesc”. Cred că în prezent am putea spune că asistăm la o perioadă de căutări. Deși încă se fac filme în siajul NVR, se vede, mai ales la cineaștii tineri, care încă sunt studenți la licență sau la masterat la facultățile de film, o dorință de a privi altfel lumea și de a crea noi narațiuni vizuale. Observ un interes pentru reprezentarea în film a poveștilor comunității LGBTQIA+, de exemplu, care erau ca și inexistente în cinematografia românească – am făcut recent o emisiune despre asta, numeri pe degetele de la o mână filmele în care apar tematici legate de minoritățile sexuale. Observ, iar, la anumite filme ale unor cineaști foarte tineri o altă relație cu timpul și cu reprezentarea vizuală a timpului. Încet-încet cred că se îndepărtează de abordarea realistă a duratei – celebra ciorbă românească mâncată în timp real – , îndreptându-se spre ținuturi mult mai poetice, pentru că altele par să fie punctele de interes acum: studiul de personaj, studiul de relație, timpul subiectiv, spațiul. Iar aici am în minte cineaști și cineaste care nu și-au lansat încă primul lor lungmetraj, precum Bogdan Alecsandru, Alma Buhagiar, Teona Galgoțiu, Lucia Chicoș, Alexia Drăgan, Andreea Lăcătuș. Dintre filmele cunoscute internațional, care au fost în festivaluri și care se îndepărtează de estetica NVR, mă gândesc în primul rând la Touch Me Not al Adinei Pintilie (2018, Ursul de Aur la Berlin), care a venit ca o cometă. La fel a și dispărut, nelăsând urme sau urme vizibile deocamdată – un tulburător studiu vizual al intimității și sexualității. Un cineast care mă face curioasă prin libertatea pe care o simt în filmele lui de până acum este Sebastian Mihăilescu, care a debutat cu un fals documentar despre Ceaușescu (Pentru mine tu ești Ceaușescu, 2021), cel mai cuminte dintre filmele lui, dacă pot să zic așa, urmat de două absolut țicnite, greu de plasat, de rezumat, de descris: Mammalia (2023) și Vampiru Zombi (2024). Aștept să văd noul film al Anei Lungu, o cineastă care, la fel, se îndepărtează de NVR printr-o privire amuzată, autoironică și autoreflexivă cu care privește spațiile și viețile private. Filmele lui Radu Jude, un cineast venit din NVR, de care s-a desprins însă rapid, găsind o pistă pe care deocamdată aleargă singur: aceea a unui cinema complex, care se uită spre trecut și spre prezent, care pune întrebări și pune în discuție imaginea și felul în care se poate construi o imagine, care propune moduri de a integra vizual și alte discursuri, cum ar fi teatrul sau literatura. Ruxandra Ghițescu a debutat cu un film (Otto Barbarul, 2020) în care face o introspecție a vârstei adolescenței, a depresiei și a pierderii, iar maniera în care folosește ea imaginea aici vine din altă parte, sigur nu din NVR. NVR a fost o mișcare esențială în cinematografia românească, la fel cum acum este esențial să vedem alt tipuri de discursuri vizuale. 

X: Și, în ceea ce privește teatrul, România este una dintre țările europene de vârf în domeniul dramaturgiei, unde sunt explorate diverse forme de expresie artistică, cu spectacole interactive, teatru documentar etc. Sala Beckett a găzduit acum ceva ani, lectura dramatizată a doi dramaturgi români contemporani: Alina Nelega și Bogdan Georgescu, în cadrul proiectului Fabulamundi Playwriting Europe. Ce tendințe se impun pe scena românească actuală după părerea ta?

E: Aici îmi este oarecum dificil să răspund pentru că îmi lipsește o cunoaștere în profunzime a fenomenului teatral. Faptul că nu pot călători pe cât ar fi nevoie pentru a vedea toate producțiile care mă interesează – din motive personale și profesionale – mă împiedică să am o vedere de ansamblu asupra a ceea ce se întâmplă în teatrul românesc. Am urmărit mai degrabă zona independentă de-a lungul anilor, în ultimii șase-șapte ani concentrându-mă mai ales pe acele spectacole care, într-o formă sau alta, pun în scenă autobiografii și biografii. Îmi permit doar o observație generală: aceea că zona independentă continuă să fie spațiul-laborator, unde au loc experimente, încercări, eșecuri. Artiștii independenți continuă să lucreze mult, spectacolele sunt produse cele mai multe cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național (o linie de finanțare a Ministerului Culturii), ceea ce le și condamnă de multe ori la o existență efemeră. În lipsa unei susțineri constante, multe spectacole mor după cinci reprezentații, pentru că fondurile nu pot acoperi mai mult de atât. Mai observ și că mediul instituționalizat a asimilat de-a lungul timpului nu doar oameni din zona independentă, ci și metode de lucru, discursuri, estetică, asta și datorită faptului că mulți artiști care au debutat și s-au format în mediul neinstituționalizat au ajuns la mijlocul carierei să colaboreze cu teatrele subvenționate.

X: Să trecem acuma la experiența ta ca dramaturgă. În timp ce putem vedea unele dintre lucrările tale pe scena, spune-ne, te rog, și cum s-a născut cercetarea ta teoretică asupra teatrului și care este propunerea ta pentru producțiile tale, în care este perceput un angajament politic și social ferm?

E: Din păcate, spectacole montate pe texte scrise de mine nu se mai joacă din același motiv menționat mai sus: toate sau aproape toate au fost create în regim independent cu o finanțare limitată și limitativă, astfel încât au mai trăit după epuizarea resurselor financiare doar în mod excepțional și datorită câte unui festival sau unui alt proiect independent. E adevărat că nici nu am mai scris pentru teatru în ultimii doi ani. Asta și pentru că am scris mai multe despre teatru. În cercetarea doctorală m-a interesat să combin două aspecte care mă interesau: în primul rând, să vorbesc despre un fenomen pe care l-am văzut născându-se și crescând – mă refer la apariția teatrului documentar în România. Iar în al doilea rând m-a interesat să urmăresc acele producții documentare care au un nucleu biografic sau autobiografic pentru că eu însămi în textele pe care le-am scris pentru teatru am fost interesată de lucrul cu material biografic.  

X: Acum să trecem la debutul tău ca poetă. Ai început să publici poezie, mai întâi în antologii și din 2002, de una singură, cu volume care se situează între autenticitate, realitate și autoficțiune: pagini (Timpul, 2002; Vinea, 2003); fisuri (Pontica, 2003); Europa. zece cântece funerare (Cartea Românească, 2005) și spațiu privat. a handbook  (Cartea Românească, 2009). Cum au fost începuturile tale literare la București, în timp ce învăţai și, mai ales, ce a însemnat așa-numita „generație douămiistă” în poezia românească contemporană din care faci parte ca una din cele mai remarcabile voci?

E: Începuturile au fost grele nu doar ca toate începuturile, ci și pentru că primii ani după 2000 – eu am venit în București în toamna lui 2000 și tot atunci aș putea spune că am început să frecventez mica lume literară din București – erau ani tulburi, grei, post-tranziție îi numim acum, dar atunci nu îi simțeam cu nimic mai buni decât cumpliții ani ’90. Mediul literar era agresiv, toxic; gândindu-mă acum la cenaclurile pe care le frecventam în primii ani de București le văd mai degrabă ca pe niște întâlniri în care eram încurajați să ne sfâșiem unii pe alții, cu cât erai mai agresiv față de creația unui coleg cu atât câștigai mai rapid prestigiu. Era cu câțiva ani buni înainte de apariția rețelelor sociale, înainte ca toată viața noastră să se mute online, deci cred că am prins ultimele întâlniri literare din București. Se mai fac și acum întâlniri, dar sunt mai degrabă benigne, nu au amploarea celor de la începutul anilor 2000, în care cei mai mulți dintre noi ne-am format și am debutat. Cu toată toxicitatea lor, cred că până la urmă, în acel moment, conta să ne strângem într-un loc și să ne citim textele, să vorbim despre ele. Dacă dădeam la o parte pojghița observațiilor de multe ori agresive și neargumentate, acolo am învățat până la urmă să discutăm un text și să ne înțelegem propria literatură. În ceea ce privește sistemul editorial, și aici era o mică junglă: nu era nimic reglementat, nu semnam contracte, de multe ori cărțile erau trase la imprimante de apartament, nu exista distribuție, ne trezeam cu 200 de exemplare (tirajul uzual pentru un volum de poezie în anii 2000) în brațe.

Ca să răspund și la partea a doua a întrebării: când vorbim despre generația 2000, ne referim la scriitori debutați în 2001-2005, cu un nucleu principal format din cei care frecventau cenaclul Fracturi de la Facultatea de Litere a Universității București și cenaclul Euridice condus de profesorul Marin Mincu. De altfel, Marin Mincu, care ne îndemna să scriem și texte teoretice pe care le publica în revista Euridice, este cel care a forțat coagularea acestei generații. Ca trăsături distincte ar fi discursul intimist, descrierea viscerală a mediului și a societății, critica socială, relațiile interumane subminate de pauperitate și de nedreptate socială. Cei mai mulți eram studenți atunci și scriam practic despre viața noastră care era grea, cu primele joburi plătite foarte prost, cu cazări insalubre (prin cămine sau la gazde), cu sentimentul că suntem neînțeleși de cei din generația părinților noștri, profesori sau chiar scriitori. Poate că volumele noastre de debut aveau un aer comun, dar foarte curând acest aer s-a risipit și fiecare și-a urmat propria direcție, unii au renunțat la scris, alții s-au pierdut definitiv.  Dacă e cineva care vrea să afle mai multe despre literatura acestei generații nu ar trebui, zic eu, să rateze primele volume scrise de Marius Ianuș (ezit să îl recomand, pentru că de câțiva ani Ianuș a devenit portavoce a multor idei extremiste și legionare, dar primele lui volume cred că sunt reprezentative pentru anii 2000), Domnica Drumea, Ruxandra Novac, Răzvan Țupa, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Miruna Vlada, Oana Cătălina Ninu, Ștefan Manasia, Dan Coman, Andrei Peniuc, adi urmanov. Peniuc și urmanov propuneau un alt tip de discurs din care, mai târziu, s-au infuzat poeziile scrise de Cosmina Moroșan, Gabi Eftimie, Valentina Chiriță (Val Chimic). Prozatorii generației 2000 sunt Ionuț Chiva, Ioana Baetica, Adrian Schiop. Sper că nu am uitat pe nimeni, mereu ezit să dau nume din această teamă, a omiterii neinteționate. Iar dintre cei debutați imediat după primul val 2000: Cristina Ispas, Vlad Moldovan. 

X: În ultimele tale volume de poezie, continui să abordezi subiecte nu atât de comune în poezie, întotdeauna din punctul de vedere al onestității; titlurile deja o dezvăluie: Non Stress Test (Casa de Pariuri Literare, 2016), Bani. Munca. Timp liber (Nemira, 2017), minunata lume disney (Nemira, 2019). Care sunt interesele tale sociale manifestate în lucrarea ta poetică față de societate, patriarhat…?

E: Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva. Mai degrabă am o temă care mă preocupă, cum se întâmplă acum când sunt preocupată de ecologie, de inteligența artificială, de limbajul generat. Și dacă stau mult timp cu o astfel de idee în minte, la un moment dat tot ceea ce scriu sau citesc sau văd ajunge să fie făcut prin această lentilă. Se întâmplă ca lucrurile pe care le scriu să pară a fi foarte concrete sau foarte legate de prezent, asta și pentru că eu însămi sunt așa, îmi place să știu pe ce lume trăiesc, citesc presa, urmăresc ce se întâmplă în lume.

X: Textele tale, fie ele în proză fie în poezie, sunt destul de narative și, chiar, se întrezărește un aspect performativ – tot la nivelul formal al poeziei. Încotro se îndreaptă această interdisciplinaritate literară sau, cu alte cuvinte, la ce lucrezi în prezent?

E: În prezent îmi definitivez lucrarea de doctorat și asta îmi ocupă tot timpul de câțiva ani încoace. Am în lucru un volum de versuri în care mă interesează să lucrez cu limbajul generat, mă interesează relația om-inteligență artificială, probleme legate de ecologie. Totodată am în lucru și o proză distopică pentru că e un gen care mă atrage și da, îmi doresc ca în 2025 să lucrez la aceste două cărți.

X: Tot pe la începutul anului 2000, trebuie plasate începuturile tale în domeniul jurnalismului făcând cronici literare. Ţin minte de o cronică a ta publicată în 2001 în urma reeditării romanului catalan Piaţa Diamantului, a scritoarei Mercè Rodoreda (1908-1983), apărută la editura Meronia din București în colecţia „Biblioteca de Cultură Catalană” coordonată de Jana Balacciu Matei. Printre altele, ai afirmat că singurătatea era singura identitate a protagonistei feminine dincolo de orice poreclă (Colometa). În această lectură, este deja perceput și angajamentul tău față de literatura de gen…

E: Da, când am intrat în presă, în 2001, obișnuiam să scriu despre cărți. De fapt, scriam despre orice, dar mai ales despre literatură și cărți. Și tocmai apăruse o colecție de literatură catalană, am și făcut cred niște interviuri atunci cu scriitorii traduși care veniseră în România să-și lanseze aceste cărți, mi-a plăcut mult ce am citit atunci. Dar asta se întâmpla în urmă cu aproape 25 de ani, deci nu mai știu mare lucru și nici ce scriam nu îmi mai amintesc. Altfel, da, cred că întotdeauna au fost prezente în scrisul meu literar sau non-literar niște preocupări care inițial erau personale: față de inegalitățile sociale, față de situația fetelor și femeilor etc. Scriam mai degrabă instinctual, ca să zic așa, fără ca aceste preocupări să fie dublate și de o lectură teoretică, de exemplu. Eram feministă fără să am habar ce e ăla feminismul și chiar dezicându-mă, în interviuri, de feminism, pentru că cunoașterea mea atunci era una foarte limitată și reduceam feminismul la discriminări la locul de muncă, de exemplu. Evident că făceam o greșeală cumplită, gândind că dacă mie nu mi s-a întâmplat, discriminarea nu există. La 20 și un pic de ani cred că îmi lipsea răbdarea de a observa și de a analiza ceea ce vedeam, grăbindu-mă să mă exprim despre niște lucruri pe care nu le cunoșteam suficient. În literatură însă lucram instinctual și instinctele, la tinerețe, funcționau bine.

X: Interesul tău de a pune creația feminină la locul ei a condus, în 2018, la înfiinţarea, alături de alte artiste și scriitoare, Premiile Sofia Nădejde. Ne poți spune de unde a venit această inițiativă, cine a fost Sofia Nădejde și, mai ales, ce consecințe a avut organizarea celor cinci gale desfășurate până acum pe scena literară românească?

E: Am ales să dăm proiectului nostru numele uneia dintre primele scriitoare feministe din România. Sofia Nădejde, care a trăit între 1856 și 1946, scria despre situația femeilor, despre importanța educației și a drepturilor egale. O scriitoare extrem de prolifică – a scris poezie, teatru, roman și a publicat constant articole de opinie în revista Contemporanul -, cu orientare socialistă, Sofia Nădejde nu a fost recuperată de regimul comunist, dimpotrivă, uitată de-a binelea. Scrierile sale – publicistica și romanele – au fost reediate după prima ediție a Galei ”Sofia Nădejde” pentru Literatura Scrisă de Femei. În 2019, Maria Cernat și Adina Mocanu au strâns într-un volum mare parte din publicistica Sofiei Nădejde, iar ulterior, editura Publisol a reeditat o parte dintre romanele sale, recontextualizate în prefețe semnate de cercetători contemporani importanți. 

Am început să lucrăm la proiectul ”Sofia Nădejde” în 2018, când am avut și prima ediție a Galei Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei. A fost mai degrabă ceva impulsiv, recunosc, dar dacă nu ar fi fost așa probabil nu ar fi fost deloc. Practic a fost un eveniment cu cca 50 de participanți organizat în trei luni de la zero, inclusiv făcut rost de bani. Până în 2018 nu se organizase încă niciun eveniment public care să fie explicit, în statut, gender oriented. Apăruseră niște cărți cu tematică de gen, niște numere speciale în anumite reviste academice, dar aspectul de gen era abordat mai degrabă discret. Noi am fost destul de agresive și cred că asta a fost bine, pentru că imediat am atras atenția asupra acestui eveniment absolut independent, aproape spontan, stârnind reacții negative virulente, dar și multă susținere. În ziua primei ediții a Galei, care a fost pe 10 decembrie, ne întrebam cu groază dacă va veni totuși cineva. Și a fost sala atât de plină încât au fost oameni care ne-au ascultat de afară. Treptat am crescut acest eveniment astfel încât la ultimele trei ediții, pentru care am și reușit să obținem sprijin de la Administrația Fondului Cultural Național, se apropiase tot mai mult de un micro-festival interdisciplinar: aveam literatură, dar și discuții, teatru, proiecții de film, lecturi de poezie, conferințe. Ultima ediție, cea din 2022, am ținut-o în trei orașe, la Sibiu, Brașov, București. Am vrut să-l păstrăm cumva marginal, să nu fie neapărat mainstream, nu știu cât ne-a ieșit, dar eu continuu să mă refer la el ca la un micro-festival. Cred că cel mai important lucru făcut de „Sofia Nădejde” a fost să arate că se poate. A fost în primul rând un model de management cultural, iar aici chiar cred că a contat că oamenii au avut încredere în noi. În al doilea rând, după prima ediție deja, au început să apară mai multe evenimente gender oriented în mod explicit. În legătură directă sau nu cu proiectul nostru, festivaluri de film importante (precum Les Films de Cannes a Bucarest sau Animest) au alocat spațiu special creațiilor realizate de femei, a început să se vorbească tot mai mult despre femei în literatură și arte într-un mod critic la adresa sistemului și a machismului lumii artistice. Mai sunt multe de făcut, în programa de bacalaureat nu avem încă nicio scriitoare, dar manualele cel puțin cuprind acum și multă literatură scrisă de femei, ceea ce în 2018 se întâmpla mai timid. Am oprit festivalul după ediția din 2022 pentru că deja era prea mult pentru echipa noastră mică. Cerea dedicare totală, doar că fiecare din noi avea o grămadă de alte lucruri de făcut, proiecte, joburi, familie. E și o problemă a liniilor de finanțare: noi, așa mici cum eram, concuram cu festivaluri mari de muzică, teatru sau film și, pentru că nu puteam să sperăm la numere de spectatori similare cu cele de la un festival de muzică sau de film, simțeam nevoia să compensăm prin conținut. Iar ăsta nu poate fi decât un drum direct către burn out pentru cei din echipă. Nu știu cum va fi și dacă va fi un viitor pentru „Sofia Nădejde”. Am păstrat o deschidere către colaborări, am început să construim o bibliotecă „Sofia Nădejde” (care deocamdată este doar un raft în atelierul artistei Liliana Basarab), poate că la un moment dat vom relua și festivalul.

X: Dacă vrei, pentru a termina, spune-ne cum e percepută actualitatea socială și politică din România acum, când au trecut 35 de ani de la căderea regimului comunist. În urmă cu câteva săptămâni, ne-a ajuns vestea despre suspendarea primului tur al alegerilor prezidențiale, o tendință (pe de altă parte, foarte în ton cu restul Europei) către poziții extreme de dreapta, umbra lungă a invaziei lui Putin în Ucraina, atât de prezentă în Moldova, cât şi în România…

E: Da, din păcate observăm în întreaga Europă această revenire a naționalismelor, a extremismelor, a simpatiilor de extremă dreaptă. Nu o să vorbesc acum despre politică pentru că nu mă pricep absolut deloc, dar vreau să scriu ce mi-aș dori să găsesc în programele electorale ale politicienilor și nu găsesc:  preocupare reală față de mediu și soluții concrete pentru reducerea poluării, reciclare, protejarea parcurilor și pădurilor. În ultimii ani, culminând chiar cu ultimele zile din 2024, când au fost puși la pământ ultimii arbori, am asistat cum o parte însemnată din parcul din apropierea casei noastre, în urma retrocedării, a fost supusă, zi și noapte, unui tratament criminal: copaci tăiați, otrăviți, găuriți, tăiați doar puțin cât să se usuce singuri și asta în ciuda protestelor repetate ale oamenilor și, aș zice, cu aprobarea autorităților. Și Poliția, și Garda de Mediu, și Primăria au închis ochii pentru că planurile sunt ca pe locul eliberat de copaci să se construiască un parc de distracții. În condițiile în care Bucureștiul este un oraș extrem de poluat, în care avem nevoie de arbori și verdeață pentru a putea respira, tăiem copaci pentru a lăsa locul unui parc de distracții. Aș vrea să mai văd în programele electorale măsuri concrete și preocupare reală pentru cazurile sociale, de la ajutoarele sociale, care sunt încă umilitor de mici (de exemplu, citesc chiar azi că ajutorul pentru o persoană diagnosticată cu autism este de 500 de lei, echivalentul a 100 de euro, în condițiile în care numai o ședință de terapie urcă spre 300 de lei), la construcția de adăposturi, cantine sociale etc. M-aș bucura ca politicienii să nu se mai folosească de comunitatea LGBTQIA+ după cum bate vântul și să arunce niște praf în ochii electoratului doar pentru câteva voturi în plus, ocolind însă să răspundă concret la ceea ce îi preocupă pe membrii comunității, cum ar fi parteneriatul civil. În continuare simt o falie socială între noi, prin care îmi și explic de altfel succesul pe care unele discursuri extremiste l-au avut în rândul populației. Aceste discursuri s-au propagat mai ales prin intermediul unei platforme unde nu există diferențe de statut între utilizatori, așa cum este Tik Tok, un mediu în care oamenii nu se simt judecați. În timp ce la protestele organizate după primul tur al alegerilor, când pe primul loc a ieșit extremistul de dreapta Călin Georgescu, cei care au luat cuvântul și au ocupat scena au fost numai intelectuali, actori, oameni cu un anumit prestigiu din lumea artistică. Simțeam că asist cum un protest, care este prin natura sa popular, e confiscat și transformat într-un apanaj al elitelor. Nu am o concluzie, o să avem alegeri prezidențiale în primăvară, vom vedea, sunt mai degrabă sceptică decât optimistă, îmi e teamă că majoritatea va alege tot un candidat de dreapta din simplul motiv că ideile naționaliste par seducătoare în vremuri de criză.

X: Mulțumesc frumos, Elena!

E: Mulțumesc mult pentru spațiul și timpul acordate, abia aștept să ne vedem și să ne auzim la Barcelona!

The post Elena Vlădăreanu: „Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva” appeared first on Prăvălia Culturală.

Cum a luat naștere spectacolul Caliban și vrăjitoarea? Ați mai lucrat sub această formă și cu alte actrițe/alți actori din alte teatre naționale sau internaționale?

Mihaela Drăgan: Propunerea a venit din partea teatrului din Craiova, acum un an. Vlad Drăgulescu m-a sunat și mi-a propus să facem Shakespeare în romani, o coproducție între Giuvlipen și Teatrul Național din Craiova. Noi am reușit să obținem o finanțare de la Berlin și să venim să-l facem. Este prima dată când facem o producție cu Teatrul Național din Craiova. Am mai lucrat pe sistemul acesta la Teatrul Evreiesc din București și la Teatrul din Sfântul Gheorghe. Și cu Teatrul Dramaturgilor din București avem două coproducții, numai că ei nu au ansamblu iar, acolo, noi am adus actorii. Dar dacă avem ocazia să lucrăm cu teatre care au ansambluri, da, tot timpul ne place să cooptăm și actorii teatrelor în care lucrăm. Așa s-a întâmplat și în colaborarea cu Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântul Gheorghe. Ne place să lucrăm si cu artiști din afara echipei noastre, pentru că experiențele și perspectivele noastre artistice fiind de cele mai multe ori diferite, tot timpul se produce un schimb relevant pentru ambele părți.

Iulia Colan: Și eu am mai avut colaborări cu alți actori atunci când nu eram angajată Teatrului Național din Craiova și colaboram cu Bucureștiul. De atunci, am fost monogamă. Recunosc că aș încerca să colaborez și-n alte părți sau cu alți actori. La un moment dat, devine rutinar să lucrezi cu aceiași oameni. Chiar acum, în spectacolul Reconstituirea avem doi colegi colaboratori. Evident că e altă prospețime să lucrezi cu oameni noi. 

Anastasia Dade: Mihaela a luat legătura cu mine printr-o profesoară de la facultate căreia îi sunt tare recunoscătoare că m-a recomandat. Când mi-a povestit mai în amănunt despre acest proiect și temele pe care le vom aborda, mi-am zis că e clar că lucrurile de care avem cel mai tare nevoie vin singure înspre noi. Sunt la prima mea colaborare cu un teatru și a fost o bucurie că s-a întâmplat alături de Mihaela, Zita, Nico și Iulia. Nu am simțit o secundă presiunea aceea neplăcută care vine cu începerea unui proiect în teatru, ci mai degrabă un mediu profi însoțit de o relaxare care ne-a permis din prima să fim creative și să vorbim liber. Formula în care suntem este unică, după părerea mea, și de aceea nu pot să spun că am mai experimentat asta până acum.

În plus, în logica dramaturgică se susține sa fie un spectacol bilingv pentru că romani ca limba hegemonică în ficțiunea pe care am propus-o e folosită numai atunci când personajele opresoare vorbesc între ele.

Ce anume te-a inspirat, Mihaela, să adaptezi Furtuna de Shakespeare? De ce această piesă?

Mihaela Drăgan: Atunci când Vlad Drăgulescu ne-a făcut propunerea, ne-a lăsat și mână liberă, să alegem noi ce vrem să facem. De fapt, cred că el se aștepta să facem chiar Shakespeare, sincer vorbind, să fie literalmente Shakespeare tradus în romani și jucat așa. Din păcate, nouă ne-ar fi plăcut să avem mai mult timp de repetiție ca să facem tot spectacolul în limba romani, însă pentru ca în afară de Zita, nimeni din echipă nu vorbește limba, am ajuns la decizia de a fi un spectacol bilingv. În plus, în logica dramaturgică se susține să fie un spectacol bilingv pentru că romani ca limba hegemonică în ficțiunea pe care am propus-o e folosită numai atunci când personajele opresoare vorbesc între ele. Acesta este rolul limbii în spectacol, o trimitere la realitatea istorică în care coloniștii și-au impus propriile limbi în teritoriile pe care le-au invadat. Ceea ce m-a inspirat în alegerea Furtunii, a fost cartea Silviei Federici, Caliban și vrăjitoarea. Femeile, corpul și acumularea primitivă (editura Hecate) și atunci nu am stat pe gânduri. Am rescris complet Furtuna și în noul text care a rezultat cu același titlu ca și cartea lui Federici, apare chestionarea relevanței lui Shakespeare în zilele noastre.

Și cum se potrivește contextului politic și social de astăzi? Cum ai abordat procesul de adaptare a textului original pentru a reflecta teme contemporane? Sau pentru a vizibiliza ceea ce a fost trecut cu vederea?

Mihaela Drăgan: Adaptarea textului Furtunii s-a produs în felul următor: am încercat să păstrez limbajul shakespearian, cel puțin la partea de început, dar pe parcursul desfășurării piesei, mi-am dorit ca personajele să folosească un limbaj cât mai modern, progresist sau politizat. Apariția lui Sycorax mi-am dorit să fie ca a cuiva care vorbește din viitor pentru ca personajul e unul vizionar si merge pe linia conceptului meu de roma futurism în care tehno-vrăjitoarele ne conduc spre o schimbare. Deci, cam acesta a fost procesul de rescriere. A fost mult bazat pe felul în care Shakespeare scrie, am păstrat unele elemente, cum ar fi blestemele pe care Caliban le folosește, sunt cele pe care chiar personajul din piesa lui Shakespeare le utilizează sau felul în care Miranda se exprimă. Am încercat să păstrez din esența personajelor lui Shakespeare, dar să le dezvolt pe parcurs inspirată de textele sau discursurile revoluționarilor ca Malcolm X, Angela Davis sau Ghassan Kanafani.

Una dintre ele a fost cât se poate de personală în ceea ce privește asumarea mea în a-mi înțelege originile, în a-mi „asuma identitatea mea romă”, cum spun și în spectacol.

Au fost provocări întâmpinate în timpul pregătirii spectacolului? Care ar fi acestea? Cum ați lucrat împreună la acest spectacol?

Mihaela Drăgan: Textul a fost aproape scris când ne-am apucat de repetiție, în afară de final pe care îmi place mereu să-l scriu în timpul repetițiilor la un spectacol. Pentru începutul și finalul piesei le-am dat actrițelor teme, să scrie ce reprezintă pentru ele Shakespeare, de ce le place să interpreteze rolurile din piese lui. Mai sunt și cântecele. În afară de cel de la început pe care le-am compus eu, fiecare actriță și-a compus singură momentul de muzică. Cred că ridicasem mai mult de jumătate din piesă când am lucrat finalul. În general, am lucrat destul de bine și organic, chiar surprinzător și pentru mine pentru ca acesta este al doilea spectacol pe care îl regizez și, totuși, m-am simțit tot timpul stăpână pe situație. Iar actrițele au fost foarte bune, au avut încredere în mine și în ce am propus, împreună chiar am coagulat o echipa care a funcționat minunat.

Zita Moldovan: Bineînțeles, provocări sunt mereu și cred că asta e frumusețea creației. Sigur că a fost ceva mai greu pentru că o parte din spectacol se joacă în limba romani, ceea ce nu e ușor atunci când nu știi limba. Eu sunt vorbitoare de romani, dar colegele mele nu sunt și a necesitat timp să se acomodeze cu limba.

Iulia Colan: Provocarea pentru mine a fost lansată din prima, de când m-a sunat Mihaela să-mi propună proiectul. Dar vorbesc despre o provocare pozitivă. Mi s-a părut foarte interesantă propunerea cu inversarea realității. Lucrul cu fetele a fost relaxat. Ne-am înțeles foarte bine și de aceea zic că a contat mult în realizarea a ceea ce ați văzut. Am descoperit niște oameni generoși, lângă care m-am simțit ocrotită. Provocări cu tentă negativă nu aș zice că au fost. Cel puțin, în viziunea mea. 

Anastasia Dade: Au fost mai multe provocări, cum se întâmplă în orice proiect care își propune mult. Una dintre ele a fost cât se poate de personală în ceea ce privește asumarea mea în a-mi înțelege originile, în a-mi „asuma identitatea mea romă”, cum spun și în spectacol. Nu știu foarte multe despre familia mea, despre originile mele. Incertitudinea aceasta m-a făcut să am un fel de sindrom al impostorului care, oricât de neplăcut ar fi fost, m-a ajutat mult în construirea Mirandei, în înțelegerea mai profundă a ei.

În acest spectacol s-a amestecat o dimensiune personală cu cea ficțională. Cum v-ați construit personajele? Au existat momente dificile în abordarea personajului pe care l-ați interpretat?

Iulia Colan: În general, rolurile devin personale pentru mine. Nu am pornit neapărat de la mine în abordarea lui Ariel, dar am ajuns să-i justific unele fapte printr-un filtru personal care-l absolvă într-un fel. Fiecare personaj are dreptatea lui. Depinde de ce parte te situezi. Am ales, ca de fiecare dată, să nu-mi judec personajul, să fiu de partea lui și, spre final, să devin el. Adică să fiu eu. Paradoxal. Acolo există și un monolog personal, din experiența mea proprie. Și replica pe care mi-o asum și acum și cu care voi rămâne e: “nu vreau să fiu câinele nimănui”.

Anastasia Dade: Fără să îmi dau seama, am început să vorbesc despre asta încă de la întrebarea anterioară, ceea ce îmi confirmă că, într-adevăr, personal, aceasta a fost cea mai mare provocare pentru mine în acest proiect. Spectacolul începe cu toate patru fiind noi și atât, ceea ce mi se pare o provocare în sine pentru orice actor, aceea de a se juca pe el însuși. Spectacolul se și termină cu monologul Iuliei spus în aceeași manieră în care începem, adică cât se poate de real și de rupt din convenția teatrală.

Zita Moldovan: Eu joc Prospero și Sycorax și atunci când mi-am construit personajele m-am gândit că cei doi sunt unul și același personaj. Diferențele dintre ei sunt cele legate de principii și acțiuni, dar de multe ori noi, oamenii, suntem duali și există întotdeauna două personaje sau persoane care se duelează în noi. Așa m-am gândit și la Sycorax și Prospero.

Mihaela, știu că ești și actriță. Sunt curioasă de ce nu ai jucat în acest spectacol?

Mihaela Drăgan: Pentru că nu-mi place sa joc în propriile spectacole. Mi se pare așa, o dovadă de ego pe care vreau să o evit. Și pentru că, nu știu, mie mi se pare complicat să fii și înăuntru spectacolului și în afară și să-ți iasă bine actoria și regia. Plus că am senzația că poziția asta și de actor și de regizor în același proiect nu e corectă față de ceilalți actori, pentru că eu le dau indicații lor, iar mie nu îmi dă nimeni indicații. Adică, actrițele trebuie să treacă prin procesul ăsta, în care trebuie să reia o scena de mai multe ori până le iese, proces care câteodată, vine cu multe frustrări, deoarece vezi că nu-ți iese, nu-ți iese, iar încerci, și ai pe cineva din afară care îți spune fix la milimetru ce n-ai făcut bine. Dar tu când faci switch de la regizor la actor, nu ai pe nimeni care să-ți suna unde greșești, știi? Munca actorului din timpul repetițiilor in lucrul la un personaj este un proces vulnerabil pentru actor la care regizorul este martor iar mie, personal, nu mi se pare corect față de celelalte actrițe, switch-ul asta.

Mi se pare de bun augur că oamenii încep să se deschidă și să primească fără prejudecăți adevărurile altor oameni.

Cum ați simțit publicul la Craiova?

Mihaela Drăgan: Reacțiile au fost bune, cele care au ajuns la mine și inclusiv reacțiile din partea comunității rome. Cred că a fost emoționant pentru ei și lansarea cărții, dar și spectacolul, adică chiar s-au simțit reprezentați și ne-am bucurat. În special, pentru că unele teme din piesă sunt clar adresate și comunității. Mi-a plăcut că au venit și foarte mulți tineri. Desigur că există și multe referințe istorice în textul meu pe care probabil nu toată lumea le înțelege. De exemplu, în ultima scenă, după ce Prospero e omorât, e o referință la Revoluția din Haiti, care a pornit fix dintr-un ritual voodoo. A fost prima revoluție de succes și a inspirat și alte revolte ale altor națiuni. Însă, pentru mine, nu e neapărat important ca oamenii să aibă referințele acestea culturale și istorice, adică teatrul are mai multe substraturi, iar tu îl percepi în funcție de unde ești la momentul acela, atunci când vizionezi un spectacol. Ideea este ca povestea și mesajul să ajungă la tine, chiar dacă nu ai contextul istoric.

Zita Moldovan: Am jucat de trei ori doar până acum acest spectacol, de fiecare dată cu sala plină. Asta înseamnă că stârnește interes și asta mă bucură. Reacția publicului este câteodată euforică sau rezervată, depinde de cum primești tu ca spectator tot ce se întâmplă pe scenă și cum rezonezi cu subiectele și temele spectacolului.

Iulia Colan: Reacția publicului a fost extrem de călduroasă, iar publicul mi-a părut realmente curios. Mi se pare de bun augur că oamenii încep să se deschidă și să primească fără prejudecăți adevărurile altor oameni. E semn de evoluție și civilizație.

Shakespeare în romani este o noutate în lumea teatrală și cred că e timpul să avem variante de Shakespeare, de Cehov, de ce nu, și în limba romani.

Aș dori să vă întreb și despre volumul care cuprinde piesa Furtuna de William Shakespeare în limba română și romani, dar și pe cea scrisă de Mihaela Drăgan. Trebuie să menționez aici că traducerea în romani a fost făcută de Norica Costache, iar cea în română de George Volceanov. Mi se pare extraordinar să avem o astfel de ediție, nouă în peisajul românesc. Ce înseamnă pentru voi acest demers?

Anastasia Dade: Vreau doar să spun că mă face să mă simt mândră. Am fost într-un context, la un moment dat, în care se vorbea de spectacolul nostru și cineva a spus: „Nu am reușit să ajung la spectacol, deși îmi doresc mult, dar am citit cartea” și cred că asta spune tot.

Mihaela Drăgan: A fost o propunere venită de la domnul Coande. Cartea încă nu a apărut pe piață, dar poate la toamnă o punem în vânzare. Mi-a plăcut ideea de a avea o carte care să cuprindă Furtuna în limba romani și piesa mea. Mi se pare necesar să fie și textul scris. În plus, mi se pare că colonialismul este o temă despre care noi nu discutăm, nici măcar în cercurile mai progresiste. Cred că în România discursul despre decolonialism, decolonialism cultural sau eurocentrism în artă este destul de incipient și precar. Constat asta și la Berlin, unde performez des, iar publicul, mai familiarizat cu astfel de problematizări, pare să înțeleagă mai bine contextul comparativ cu publicul din România, care nu este atât de expus la acest gen de discurs.

Zita Moldovan: Este foarte important că avem această traducere și că se întâmplă asta pentru prima dată în România. Shakespeare în romani este o noutate în lumea teatrală și cred că e timpul să avem variante de Shakespeare, de Cehov, de ce nu, și în limba romani, într-o nouă viziune și abordare din perspective diverse și inovatoare.

Mai voiam să vă mai întreb ceva legat de scenografie, pentru că mi s-a părut foarte interesantă și puternică vizual. La un moment dat am avut impresia că sunt într-un film. Care este ideea din spate?

Mihaela Drăgan: Mi-a plăcut scenografia. La început, când am vorbit cu Lia Dogaru, scenografa, i-am dat exemplu spațiul din filmul Dogville. Nu mi-am imaginat că ea va face ceva atât de mare. M-am gândit că o să fie ceva mai pe minimal, mai ușor de transportat în turneu. Însă aici nu m-am băgat, am lăsat-o pe ea și a făcut ceva grandios. Da, mi-a plăcut conceptul. Eu doar i-am propus să avem harta în care să fie din nou o reinterpretare o rescriere geografică și am folosit o una colonialistă, nu mai știu, de pe la 1800 și ceva, iar apoi am reașezat națiunile în funcție de puterea lor.

Și în încheiere, îmi puteți spune ce planuri aveți în următoarea perioadă?

Iulia Colan: Momentan mă pregătesc de premiera la spectacolul Reconstituirea în regia Catincăi Drăgănescu, proiect început a doua zi după premiera  Caliban și Vrăjitoarea, cu trupa Giuvlipen, după care aștept o vacanță binemeritată, zic eu.

Anastasia Dade: Îmi doresc să mă implic în proiecte cu teme sociale relevante, o să încep un proiect în acest sens, dar încă nu simt că pot împărtăși prea multe. Pot spune doar că sunt entuziasmată și este tot un proiect care s-a potrivit să fie pentru și pe sufletul meu.

Zita Moldovan: Ne dorim, în viitor, să facem un turneu național și internațional, dacă se poate, cu Caliban și Vrăjitoarea. Mai avem și proiecte personale pe care trebuie să le ducem la bun sfârșit. Eu creez și haine cu influențe romani (Loly se numește brandul meu și înseamnă „roșie” în limba romani), de aceea am și realizat costumele din spectacol împreună cu Adelina Galiceanu. Ne dorim, sigur, și un spațiu cultural al nostru. Un teatru rom de stat ar fi ceea ce ne lipsește acum. De asemenea, vrem să facem noi spectacole și am pus ochii și pe Cehov, dar încă suntem în faza de documentare, deci nu pot spune prea multe despre asta.

Mihaela Drăgan: Următorul plan este sa avem un turneu național si unul internațional cu spectacolul. În Ungaria și Italia, e deja confirmat ca vom juca.

Fotografii de Cosmin “Kleiner” Stoian

The post Caliban și vrăjitoarea: Ideea este ca povestea și mesajul să ajungă la tine, chiar dacă nu ai contextul istoric appeared first on Prăvălia Culturală.

Festivalul Theater Networking Talents (TNT), organizat de Teatrul Național „Marin Sorescu” și coordonat de regizorul Bobi Pricop începe marți, 2 iulie 2024 la Craiova. 

Timp de patru zile, cea de-a șasea ediție a Festivalului TNT va găzdui un showcase incluzând șase spectacolele semnate de șase tineri regizori din promoția 2024, absolvenți ai programelor de regie licență și master ale facultăților de teatru din România din promoția 2024. 

Anul acesta TNT găzduiește la Craiova manageri, directori artistici și reprezentanți ai aproape 20 de instituții teatrale din România, printre care se numără Teatrul Nottara, Teatrul Excelsior, Teatrul Mic, Teatrul Național de Operetă și Musical ,,Ion Dacian”, Teatrul ,,Țăndărică” București, Teatrul Masca, Teatrul ,,Ion Creangă” București, Teatrul pentru tineret și copii ,,Colibri” Craiova, Teatrul Național ,,Radu Stanca” Sibiu, Teatrul Municipal Bacovia Bacău, Teatrul Dramatic ,,I.D.Sîrbu” Petroșani, Teatrul Național Târgu Mureș, Teatrul de Nord Satu Mare, Teatrul ,,Regina Maria” Oradea, Teatrul Municipal ,,Csíki Játékszín” Miercurea Ciuc, precum și teatre independente precum Reactor de Creație și Experiment sau Teatrelli. 

Spectacolelor tinerilor regizori vor fi urmate de sesiuni de Q&A moderate de redactorii publicației Teatrul Azi, criticii de teatru Irina Zlotea și Octavian Szalad. Programul acestora cuprinde: 

• ,,10”, regia Norbert Nagy, absolvent al programului de masterat Arta Regiei, Universitatea de Arte din Târgu-Mureș – miercuri, 3 iulie, ora 18:00, Sala “Amza Pellea”
• ,,Afară, în fața ușii”, regia Alexandru Ianăși, absolvent al programului de licență Regie de Teatru, Universitatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” – vineri, 5 iulie, ora 18:00, Sala Studio “I.D. Sîrbu”
• ,,Auch!”, regia George Zamfir, absolvent al programului de masterat Regie de Teatru, Universitatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” – joi, 4 iulie, ora 15:00, Sala “Amza Pellea”
• ,,Lucruri mici și extraordinare”, regia Rebeca Crețu, absolventă a programului de licență Regie de Teatru, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” – joi, 4 iulie, ora 17:00, Sala Studio “I.D. Sîrbu”
• ,,Memoriile unui Lolo”, regia Mark-Cristopher Demeter, absolvent al programului de masterat Arta Regizorului, Universitatea de Arte din Târgu-Mureș – miercuri, 3 iulie, ora 15:00, Sala Studio “I.D. Sîrbu” 
• ,,Peste cadavrul meu”, regia Irina Caraulă (Alaska), absolventă a programului de licență Regie de Teatru, Universitatea Babeș-Bolyai – vineri, 5 iulie, ora 15:00, Sala “Amza Pellea” 

 În deschiderea celei de-a șasea ediții a festivalului, va fi prezentat începând cu ora 17:00 la Sala Atelier a Teatrului Național ,,Marin Sorescu” un preview al spectacolului ,,Reconstituirea”, în regia Catincăi Drăgănescu (concept Catinca Drăgănescu și Ciprian Făcăeru). 

Inspirat din filmul cu același nume regizat de Lucian Pintilie și alte opere impregnate de spiritul anilor ‘68, spectacolul urmărește tineri din colțuri diferite ale lumii, care chestionează propria identitate și felul în care funcționează lumea din jurul lor. Dragostea, arta și revoluția se amestecă într-un carusel de emoții și experiențe. Ar putea fi 1968, sau ar putea fi acum. Revolta e în aer, revoluția e o stare de spirit, „la vie est plus forte que l’imagination”.

Spectacolul este o producție a Teatrului Național Marin Sorescu, parte a proiectului #ACuTe, co-finanțat prin Programul Europa Creativă al Uniunii Europene.

De la ora 19:00 vor avea loc la Sala I.D. Sîrbu un spectacol-lectură cu fragmente din piese scrise de dramaturgii canadieni Martin Bellemare, Mishka Lavigne, Olivier Sylvestre și Marie-Claude Verdier. 

Finalul primei zile va aduce un concert susținut de trupa Dl. Goe de la ora 21:00 în grădina Teatrului Național din Craiova.

În acest an organizatorii festivalului acordă o atenție deosebită dramaturgilor și traducătorilor ce lucrează în domeniul artelor spectacolului. Spectacolele lectură precum cel cu fragmente din piese scrise de dramaturgi contemporani canadieni, cel după piesa „Să vezi elefanți roz” de dramaturga estoniană Piret Jaaks sau performance-ul Combates de Dramaturgia organizat în parteneriat cu Instituto Cervantes reprezintă doar una dintre componentele ce conturează perspectivele acestei ediții dedicate dramaturgiei și traducerii. 

Dezbaterile și atelierele moderate de criticul de teatru Iulia Popovici întregesc această agendă, atât prin tematicile abordate, cât și prin prezența invitaților ce-și vor împărtăși perspectivele prin prisma propriilor experiențe profesionale în România și în străinătate. 

Pe lângă acestea, în cele patru zile de reprezentații artistice și schimburi de idei, TNT va propune vizionări de filme, concerte, lansări de carte, petreceri și întâlniri-laborator interdisciplinare.

O seară dedicată cinemaului – Cinema Night este programată miercuri, 3 iulie, în cadrul căreia vor fi prezentate filme realizate de absolvenți ai specializărilor Regie de Film ale universităților din România. Selecția filmelor, realizată de Andrei Rus, include: 

• ,,Berliner Kindl”, regia Lucia Chicoș (UNATC)
• ,,Dimineața lui Oedip”, regia Eszter Tompa (UBB)
• ,,Linge-mă”, regia Bianca Stancu (Universitatea din Craiova)
• ,,Dansez și eu la nunta părinților mei”, regia Andreea Chiper (UNATC)
• ,,Circ”, regia Ion Alexandru Sîrbu (UBB)
• ,,Preludiu”, regia Szatmári Loretta (Universitatea Sapientia)
• ,,Antrenamentul de noapte”, regia Bogdan Alecsandru (UNATC)

În plus față de parteneriatele pe care festivalul le consolidează și în acest an cu facultățile de teatru din România, prin TNT este susținută și cooperarea interuniversitară la nivel național, ca dovadă fiind prezentarea în data de 3 iulie la ora 13:00 a spectacolului ,,Expuși” de Ionuț Sociu și Vlad Bălan, regia Vlad Bălan, produs în cadrul rezidențelor Teatrului Național din Craiova, în parteneriat cu UBB Cluj și Departamentul de Arte și Media al Universitatea din Craiova, sub coordonarea regizorului Bobi Pricop, asistent Mihai Gligan. 

Ca platformă de networking și spațiu-experiment al dialogurilor din și în zone creative, TNT dezvoltă de la an la an secțiunea specială People of TNT, dedicată profesioniștilor din peisajul cultural național și internațional. Anul acesta, peste 60 de tineri actori, regizori de teatru și de film, teatrologi, compozitori, manageri culturali și consultanți artistici vor fi parte din corpul People of TNT. Acestora li se adaugă profesori de teatru, critici, dramaturgi și traducători și, nu în ultimul rând, directori de teatre, instituții culturale publice și companii independente din întreaga țară. 

Theater Networking Talents (TNT) este organizat de Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova cu sprijinul Ministerul Culturii. Printre partenerii acestei ediții se numără Instituto Cervantes, Ambasada Spaniei în România, Centrul Autorilor Dramatici din Québec, UNITER, Teatrul Azi, Tipografia, April Hub. 

PROGRAM

2 iulie

17:00, Sala Atelier –  RECONSTITUIREA, concept Catinca Drăgănescu și Ciprian Făcăeru, regia Catinca Drăgănescu. Spectacolul face parte din proiectul ACuTe și este o producție a Teatrului Național „Marin Sorescu” Craiova

21:00, Sala ,,I.D. Sîrbu” – SPECTACOL LECTURĂ cu fragmente din piese scrise de dramaturgii canadieni Martin Bellemare, Mishka Lavigne, Olivier Sylvestre, Marie-Claude Verdier, regia Laurențiu Tudor & LANSARE DE CARTE Dramaturgie contemporană din Québec, volum editat de Fundația Culturală „Camil Petrescu” în parteneriat cu Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, Centrul Autorilor Dramatici din Québec, Ministerul Culturii și Comunicațiilor din Québec, Consiliul de Arte și Litere din Québec

22:30, Grădina TNC (Intrare Sala Studio ,,I.D. Sîrbu”) – OPENING CONCERT – DL. GOE

3 iulie

11:00, Foaier TNC 19- TNTalks – Între culturi: România, Canada și retur. 

Participanți: Martin Bellemare, Mishka Lavigne, Olivier Sylvestre, Marie-Claude Verdier

Moderator: Iulia Popovici

13:00, Sala Atelier – EXPUȘI, de Ionuț Sociu și Vlad Bălan, regia Vlad Bălan – 1h10’

Spectacol produs în cadrul rezidențelor TNC, în parteneriat cu UBB Cluj și Departamentul de Arte și Media, Universitatea din Craiova, sub coordonarea regizorului Bobi Pricop, asistent Mihai Gligan

15:00, Sala Studio “I.D. Sîrbu” – MEMORIILE UNUI LOLO de Alex Gorghe, regia Mark-Cristopher Demeter, Masterat Universitatea de Arte din Târgu-Mureș – 1h30’ + Q&A

spectacol produs de #Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca

18:00, Sala “Amza Pellea”- 10 de Székely Csaba, regia Nagy Norbert, Masterat Universitatea de Arte din Târgu-Mureș – 2h15’ + Q&A

22:00, Shhh! Silent Garden – CINEMA NIGHT + Q&A. Scurtmetraje realizate de studenți și absolvenți ai secțiilor de regie de film din cadrul UNATC București, UBB Cluj, Universitatea din Craiova, Universitatea Sapientia

4 iulie

11:30, Foaier TNC – LANSARE DE CARTE – ,,Actorul, ca minerul. Ratările tranziției în teatru” de Iulia Popovici

12:00, Foaier TNC – TNTalks – Parlez-vous teatru? Cum traducem

Participanți: Cătălina Stanislav, Alex Văsieș, Raluca Rădulescu, Ioana Anghel, Ciprian Marinescu, Elise Wilk

Moderator: Iulia Popovici

15:00, Sala “Amza Pellea” – AUCH! de George F. Walker, regia George Zamfir, Masterat UNATC București – 1h30’ + Q&A

17:00, Sala Studio “I.D. Sîrbu” – LUCRURI MICI ȘI EXTRAORDINARE de Daniela Arroio și Micaela Gramajo, regia Rebeca Crețu, Licență UNATC București- 1h30’ + Q&A

19:00, Tipografia Hub – COMBATES DE DRAMATURGIA, organizat în parteneriat cu Instituto Cervantes

5 iulie

11:00, Sala Atelier – SPECTACOL LECTURĂ după piesa estoniană “Să vezi elefanți roz”

de Piret Jaaks, regia Mihai Gligan

12:00, Foaier TNC – TNTalks – Bucătăria dramaturgului. „Mirodenii” româno-spaniole

Participanți: Ionuț Sociu, Alex Tocilescu, Doru Vatavului, Esther Carrodeguas, Nando Lopez, Paco Gamez, Alina Cantacuzino, Jorge Jiménez, Alex Stanciu, Miguel Cuerdo

Moderator: Iulia Popovici

15:00, Sala “Amza Pellea” – PESTE CADAVRUL MEU de Stefan Hornbach, regia Alaska Licență UBB Cluj – 1h45’ + Q&A

18:00, Sala Studio “I.D. Sîrbu” – AFARĂ, ÎN FAȚA UȘII de Wolfgang Borchert, regia Alexandru Ianăși, Licență UNATC București – 1h50’ + Q&A

The post O nouă ediție a Festivalului THEATER NETWORKING TALENTS (TNT) la Craiova appeared first on Prăvălia Culturală.