TANIA BRUGUERA este o artistă și activistă cubaneză. Ideea pentru Immigrant Mouvement International a apărut în 2005, când artista a început să fie preocupată de reprezentarea migranților în media după revoltele care au avut loc în Franța. Pentru Tania Bruguera, artistul trebuie să fie activ și implicat, prin arta sa, în societate. Performance-urile ei explorează teme precum politicul, raporturile de putere, istoria Cubei.

Traducere din franceză: MEDEEA IANCU

Am fost numiți în diferite feluri. Ilegali. Străini. Muncitori sezonieri. Trecători de frontiere. Indezirabili. Exilați. Criminali. Intruși. Teroriști. Hoți. Nerezidenți. Invadatori. Fără acte.

Vocile noastre se unesc pentru a exprima principiile următoare:

1. Știm că legătura internațională este realitatea la crearea căreia au ajutat migranții; în aceasta locuim cu toții. Înțelegem că calitatea vieții unei persoane într-o țară depinde de munca migranților. Ne identificăm ca o parte din mecanismul de schimbare.

2. Toți suntem legați la mai mult de o țară. Fenomenul multilateral al migrației nu poate fi rezolvat în mod unilateral, altfel generează o realitate vulnerabilă pentru migranți. Implementarea drepturilor universale este esențială. Dreptul de a fi inclus aparține tuturor.

3. Avem dreptul de a ne muta și dreptul de a nu fi forțați să ne mutăm. Cerem aceleași privilegii precum corporațiile și elita internațională căci ei sunt liberi să călătorească și să se stabilească în locul dorit. Merităm să avem parte de oportunitate și șansa de a progresa. Avem cu toții dreptul la o viață mai bună.

4. Credem că singura lege care merită respectul nostru este una imparțială, o lege care protejează pe toată lumea, oriunde. Fără excepții. Fără excluderi. Condamnăm criminalizarea vieții migranților.

5. Afirmăm că a fi migrant nu înseamnă a fi membrul unei clase sociale specifice, nici a purta un statut legal particular. A fi migrant înseamnă a fi un explorator; aceasta implică mișcarea; este condiția noastră comună. Solidaritatea este bogăția noastră.

6. Recunoaștem că indivizii dotați cu drepturi inalienabile sunt adevăratul barometru al civilizației. Ne identificăm cu victoriile abolirii sclaviei, cu mișcarea pentru drepturile civile, evoluția drepturilor femeii, și cu recentele realizări ale comunității LGBTQ. Este responsabilitatea noastră și datoria noastră istorică de a face din drepturile migranților următorul triumf în căutarea demnității umane. Este inevitabil ca maltratarea migranților astăzi să fie dezonoarea noastră mâine.

7. Susținem valoarea experienței umane și a capacității intelectuale pe care migranții o aduc, cât și munca pe care o produc. Apelăm la respectarea cunoașterii culturale, sociale, tehnice și politice pe care migranții o inspiră.

8. Suntem convinși că funcționarea granițelor internaționale trebuie reinventată în serviciul umanității.

9. Înțelegem necesitatea revigorării conceptului de bun comun, de pământ ca un spațiu accesibil și benefic tuturor.

10. Mărturisim că frica creează limite, limitele generează ura și ura nu folosește decât opresorilor. Înțelegem că migranții și non-migranții sunt interconectați. Când drepturile migranților sunt respinse, drepturile cetățenești sunt în pericol.

Demnitatea nu are naționalitate.

The post Manifestul migrantului (2011) appeared first on Prăvălia Culturală.

LIDIA BUJOR, absolventă a Facultății de Pedagogie, Psihologie și Metodica Învățământului Primar de la Universitatea din Bălți, Moldova.

O cunosc pe Lidia de când am venit în Italia.

Lucra acasă la ea ca învățătoare și sunt convinsă că își făcea treaba cu multă pasiune. Stau dovadă mărturiile și mesajele trimise și azi de foștii ei elevi. A avut grijă de familia ei: soț, doi copii ai ei și de o nepoată.

Dar viața, destinul au vrut, au decis altceva pentru ea. Când a înțeles că nu se mai poate, a decis să își salveze familia.

A venit în 2001, în Italia când avea 45 de ani, iar copiii aveau Cristina, 15 ani și Adrian, 17, să facă munca de badantă pentru a-și putea întreține familia acasă, pentru a le da copiilor posibilitatea de a avea un viitor care să le permită o viață decentă.

Dar cu ce preț? A trebuit să renunțe la tot ceea ce sufletul ei ar fi vrut, la tot ceea ce a construit prim muncă, efort, iubire și pasiune. A lăsat tot acasă și a venit aici, în Italia. Unde pleacă la muncă de atâția ani, la 7.30 dimineața și se întoarce acasă la 10 seara. În unele zile are o pauză după amiaza. Dar de multe ori, în această pauză, muncește în alte locuri pentru a-și completa veniturile.

Este un fel de femeie înger, un fel de femeie Făt Frumos care a reușit să facă mult bine celor dragi și celor pe care îi îngrijește sau celor în casa cărora pășește.

La un moment dat, am decis să scriu despre aceste femei, despre badante, iar Lidia mi-a destăinuit că a rezistat ținând un jurnal. Veți recunoaște scrisul ca terapie. Mi-a înmânat jurnalul ca să îl folosesc pentru studiul meu.

Acum mi-am zis că rândurile Lidiei pot aduce un pic de lumină asupra unei vieți ca a multor altora care au luat drumul pribegiei pentru a-i salva pe cei dragi.

În 2006, Lidia avea 50 de ani, iar copiii erau ambii studenți, deci deja pe drumul bun.

(CAMELIA DRAGOMIR)

Lidia, la cinci ani după sosirea în Italia

29.07.2006

De ce mă simt la fund de mare? De ce aerul nu-mi ajunge?

De ce simt această greutate pe suflet – nu la figurat, ci mai real decât s-ar putea. De ce a vrut destinul să plec eu de acasă?

Nu eram eu cea mai puternică.

Ar fi fost mai bine dacă am fi găsit o altă soluție.

O bună perioadă de timp, un „credo” al meu a fost că bărbatul trebuie să țină casa. Când am înțeles că nu întotdeauna e așa, a trebuit să decid eu.

Mă uitam în ochii tăi și mă vedeam pe mine, aceasta îmi dădea forță, energie; mă simțeam iubită, protejată, fericită. Când mă pierdeam, când eram dezorientată, obosită, necăjită, mă uitam în ochii tăi, mă regăseam și toate se întorceau la locul lor. Dar, la un moment dat, ochii tăi au început să privească pe alături de mine, nu mă mai regăseam.

M-a durut. Dar am plecat, am închis ochii și am pășit în necunoscut, în noapte. Cu inima strânsă ca un clește, cu respirația întreținută, cu pasul nesigur, ca pe picioare  străine, cu frica în spate și în ochi. În căutarea ta. Și a mea.

Va fi  o zi când veți aprecia (ori Nu) sacrificiul meu?!

Viața mea a încetat când m-am despărțit de voi.

Acum trăiesc doar în amintire și în vise.

Amintirile mă poartă în trecut. Mâinile fiindu-mi ocupate, nu încurcă creierului să fixeze pe un ecran momentele cele mai plăcute, triste și chiar dureroase ce ne-au fost date să trăim… la o distanță în timp și în spațiu retrăiesc emoțiile mai profunde, analizez faptele, cuvintele, privirile…

Nu se mai poate reîntoarce sau reface ceva – e un adevăr pe care-l cunoaștem…

Uneori, mă las purtată de vise, închipuindu-mi clipe senine, ce mi-ar putea dărui viitorul – alături de voi…dacă n-ar fi destinul atât de nemilos.

În viață, fiecare are nevoie de o persoană apropiată, de încredere, o persoană, pe care să poți conta, a cărei prezență să-ți dea siguranță în ceea ce faci, în ceea ce ești.

O persoană care să te iubească, gata oricând a te proteja, ajuta…

Doamne, cum ai putea să mă auzi, să mă asculți! În imensitatea Universului nu sînt decât un firicel de praf, ce are calea vieții măsurată în centimetri și încărcată de păcatele lumești. Sunt un punct mobil (relativ) pe traiectorie fixă, proiectată de Tine și pe care numai Tu o știi.

Sunt prea neînsemnată ca să-ți oprești privirea asupra mea, ca să-ți apleci urechea la rugăciunea mea :

– Ocrotește-mi-i, Doamne !

– Ferește-i de toate cele rele !

Când îți schimbi locul de trai, ocupațiile, pierzi punctele de sprijin, pierzi rădăcinile, pierzi din personalitate. Timpul stă pe loc când ești departe. Când ești departe, timpul se măsoară în kilometri. S-a oprit timpul în interiorul tău (viața a pierdut gustul, culoarea).

Dar zboară timpul vertiginos pe lângă tine, purtând cu sine anii tăi, brăzdându-ți cu riduri chipul și cu argint vopsindu-ți tâmplele.

Când ești umilit îți rămâne un gol în suflet – atât de mare – că nu-l poate umple nici gândul la bucuria reîntâlnirii cu cei dragi.

Tristețea a cicatrizat sufletul tău. În întunericul ei, te simți ca o plantă căreia îi lipsește lumina. Bucuria e atât de departe ca o luminiță ce pâlpâie slab, timid, ce se pierde.

Oare se vor deschide porțile sufletului tău și pentru bucurie?!

Noul te înfricoșează – e necunoscută lumea ce te așteaptă, necunoscute-s persoanele, exigențele, un mediu nou, cu legi noi. Te simți ca o cenușăreasă ce va păși pragul castelului. Îți tremură sufletul ca o frunză în pom. Te poartă destinul – ca pe frunză vântul…

Am sărit de pe vatră pe jăratec!!!

Ce trebuie să faci când ești umilită, când îți stau lacrimile în gât? Să rabzi ori să pleci? (unde?)

Cu răbdarea treci și marea, îmi repet necontenit. Dar câtă trebuie să ai?

În italiană, răbdare e pazienza iar pazzo înseamnă nebun. Ce au în comun aceste două cuvinte? După părerea mea, sunt două stări succesive: dacă o practici prea mult pe prima, la un moment dat te trezești în a doua stare. Devii nebună.

Mi-i sufletul umed

Suprasaturat…

Să-l atingi, picură.

Picături sărate,

Picături amare,

Picături fierbinți

mi-i sufletul rană deschisă

ce nu contenește să picure…

Lungi sunt zilele

Albe-s nopțile

Triste-s florile

Dese ploile

Să fiu o pasăre aș vrea

Să mă înghită cerul

Să nu mai pot, tot aș zbura

Spre a-mi atinge țelul

Aș trece frontiere–n zbor

Nu m-ar opri nici vântul

Măcar pe-o clipă să cobor

Unde-s mereu cu gândul…

The post Nu m-ar opri nici vântul… appeared first on Prăvălia Culturală.

ANA DUMITRESCU este cineastă. A regizat mai multe filme din care Khaos despre criză în Grecia sau Même pas peur! despre discursul politic în Franța. Ultimul ei film Licu o Poveste românescă a fost premiat de Golden Dove la Dok Leipzig și este difuzat la numeroase festivaluri. Filmul o să fie cinematografele din Romania, din 24 august 2018. Mai multe detalii: www.anadumitrescu.com

Să fii străin într-o țară e un lucru pe care l-am cunoscut acum doi ani. Țara despre care vorbesc este România. Cu toate că mă numesc Dumitrescu, pentru mine România este (era?) o țara necunoscută. Părinții au plecat în Franța, iar Franța este țara în care am crescut, copilărit, mers la școală. Franceza este limbă mea maternă. Nu am avut ceea se numește o „educație românească”. Am descoperit România după 1990 când veneam în vacanțe. Atâta tot. Prima dată când am mâncat sarmale a fost la vârstă de 35 de ani. Prieteni mei erau (și sunt încă majoritatea) francezi. Universul meu a fost Franța.  În realitate, am trăit doi ani în România între 2007 și 2009, dar era vorba de doi ani în niște condiții particulare. Nu eram implicată în societatea românească. În 2009 m-am întors „acasă”, în Franța.

Adevărata experiență a fost 2016 când am venit tot din motive profesionale (ca și în 2007), dar în condiții puțin diferite. În 2016, am înființat firma mea. Am lucrat și trăit în condiții pur românești, în afara cercului francez.

Și așa am descoperit ce înseamnă să fii imigrant. În primul rând, a trebuit să mă descurc într-un sistem total necunoscut. Și nu este simplu. Tot ce cunoșteam din sistemul francez, nu folosea aproape la nimic aici. Ce părea evident într-un loc (Franța), nu mai era evident în celălalt (România). Este vorba de administrație, dar și de relațiile umane. Nici până în ziua de azi, după doi ani, nu cred că am priceput sută la sută cum se gândește în România. Modul de a gândi diferă foarte mult de cel din Franța. Cu administrația m-am descurcat până acum. De multe ori când nu pricep ceva stau și insist și insist și insist până mi se explică foarte bine. Cred că am fost obositoare pentru mulți, dar am reușit să pricep lucrurile.

Altă problemă este limba. Înțeleg totul, dar mă exprim mai greu. Nu este ceva fluid, nici la scris, nici la vorbit. Vorbesc o română tradusă din franceză și cu un accent puternic franțuzesc. Structură frazei o gândesc în franceză. Din cauza faptului că mă exprim mai greu, este un pic mai complicat să mă înțeleg cu cineva. Imediat mi se spune că nu am priceput. Ceea ce este fals. Repet, dar înțeleg absolut totul din ce mi se spune. M-am descurcat până și la țară, pe oriunde m-am dus în România. Dar nu ajung să exprim chiar totul.

Vorbesc o franceză perfectă, fără accent, dar la nivel universitar mă simt tratată ca o analfabetă aici. Oameni te judecă după nume. Dacă te numești Dumitrescu și scrii prost înseamnă că ești analfabetă. Altfel nu se poate. Dar, uite, că se poate. Numai textul asta îmi cere un efort enorm. Asta pentru că scriu direct în românește. Nu în franceză. Atunci, trebuie să mă concentrez mult mai mult.

Partea interesantă din povestea asta este că părinți meu au fost imigranți în Franța. Erau cei care vorbeau cu accent românesc și nu pricepeau cum funcționează țara. Acum eu sunt o imigrantă în România. Sunt ceea ce se numește o franceză de origine românească.

Am crezut că mai întâlnesc oameni ca mine. Am mai întâlnit, dar foarte puțini. Și toți au plecat înapoi în Franța.

Acum sincer, dacă cineva mă întreabă cineva acum unde o să trăiesc peste un an, nu știu ce să-i răspund. De multe ori îmi lipsește o libertate de gândire pe care o aveam acolo. Nimănui nu-i păsă dacă ești credincios, feminist, etc. Aici am impresia că dacă ești cumva diferit de normele societății, este o dramă. Personal nu mă supăr din cauza asta, pentru că sunt o artistă. Se consideră că artiștii au o viață mai diferită de restul societăți, ceea ce este ok pentru mine. Trăiesc cu un francez și nu am familie în România. În fine, sunt liberă să fiu ce vreau să fiu și aici. Nu știu cum ar fi fost cu o familie și un partener român. Nu cred că ar fi fost așa de simplu. Nu știu.

După doi ani se creează vrând-nevrând și relații puternice cu o țara pe care o cunoșteam de departe. Am întâlnit mulți oameni formidabili care să zbat pentru o lume mai bună pentru copiii lor.

Ceea ce îmi place în România e că nu este totul încadrat. În Franța totul este reglementat. Este bine dintr-o anumită perspectivă, însă nu lasă spațiu pentru puțină nebunie. În România totul este o aventură. Câteodată sunt obosită, dar de multe ori apreciez aventură asta.

Acolo unde mă simt cel mai bine este printre oamenii simpli. Îmi place mai mult să discut cu un șofer decât cu un profesor. Profesorul are o atitudine neutră de multe ori. Șoferul vine cu o părere, o opinie, iar asta îmi place mult de tot, chiar dacă nu sunt de acord cu părerea lui. Dar putem avea un dialog.

Mi-am găsit o familie adoptivă printre romii lăutari. Am lucrat cu o familie care a depășit cadrul profesional. Sunt niște oameni minunați. Nu suport să văd discriminarea împotrivă lor. Cred că ne este frică de ceea nu cunoaștem. România a fost mulți ani închisă în ea. Iar în 2018 a rămas această frică. În Franța trăiești cu o serie de oameni care vin din lumea întreagă. Eu nu trăiesc cu frică. Amestecul lipsește în România. Dar cred în viitor se vor schimba lucrurile. Sunt optimistă. Români nu sunt mai rasiști decât alții, dar, poate, mai puțin informați.

Cert este într-un an am învățat ce înseamnă să ai două culturi. Am învățat să privesc România altfel decât înainte. O iubesc, dar mă mai și enervează. Avem o relație complexă, cu o implicare sufletească.

Am înțeles ce înseamnă să fii un imigrant. Cât de greu este! Ce dificil este să te descurci, să te înțelegi cu oamenii. M-am gândit la părinți mei și mi-am dat seama cât de greu a fost și pentru ei. Acum eu trăiesc ce au trăit ei. Mă gândesc la toți oamenii care pleacă în  străinătate. Ce greu trebuie să le fie. Se pare că atunci când ieși din confort, vezi lucrurile cu alți ochi. Nu regret asta.

The post Eu nu trăiesc cu frică appeared first on Prăvălia Culturală.

FLORIN BUZDUGAN a absolvit studiile universitare de licență în cadrul Facultății de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”. Masteratul și l-a făcut în Teoria Literaturii și Literatură Comparată, Universitatea din București, cu o teză de master despre teoria contrafactualului; în prezent, urmează studii doctorale la Facultatea de Litere, Universitatea din București, continuând cercetările în ceea ce privește conceptul de contrafactual. În prezent, se ocupă de Traducerile de Sâmbătă, un proiect cultural care se axează pe traduceri literare și teoria traducerii.

I. Introducere

În eseul de față ne propunem să abordăm problematica exilului prin două trăsături fundamentale: caracterul memorialistic al scrierilor autorilor din exil (Paul Goma, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Andrei Codrescu etc.) și problematica pe care o ridică, ipso facto, exilul. Pentru a putea ilustra teoriile abordate de teoreticieni diverși privind aspectul memorialistic, pe de o parte, și cel de text analizabil prin prisma fie a studiilor postcoloniale fie a celor de istorie literară, pe de altă parte.

Pentru a exemplifica, ne-am ales doi autori cunoscuți atât la noi, cât și la străini: Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, și Radu Pavel Gheo, Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a.

II. Noțiuni teoretice privind termenul „exil”

În urma documentării privind atât etimonul termenului, cât și natura sa și încărcătura teoretică, teologică și filosofică pe care termenul a acumulat-o de-a lungul timpului, am ajuns la concluzia că, așa cum zice și motoul cu care eseul se deschide, exilul reprezintă, în primul rând, o stare de fapt, o dezrădăcinare și o strămutare dintr-un spațiul (cultural) în altul, nemaifiind o condiție ce ține doar de spațiul Europei de Est sau Est-Centrale, ci căpătând, din ce în ce mai mult, un caracter global.

Așa cum afirmă Nancy E. Berg, „An exile is a person compelled to leave or remain outside his country of origin on account of well-founded fear of persecution or for reasons of race, religion, nationality or political opinion (…)”[1].

Așadar, o primă interpretare, de bază, a termenului exil, este una generalizantă și generală, cea care include conceptele de religie, naționalitate și opinii (opțiuni) politice. Dintre cei care intră în această categorie, îi putem aminti pe B. Fundoianu (religie), Mircea Eliade și Emil Cioran (opțiuni politice). Privitor la categoria naționalității, în studiile pe care le-am consultat noi, în special cele care au legătură directă cu exilul românesc, singurii care au fugit din România în exil din pricina naționalității sunt cei din grupul germanilor (șvabilor) din Transilvania, numind-o aici pe Herta Müller.

Din punct de vedere, istoric, Alexandru Boldor afirmă că exilul este un fenomen, probabil, vechi ca umanitatea însăși și, totodată, unul dintre subiectele cele mai vechi din literatura universală[2]. Astfel, mergând pe ideea aceasta, nu ne este greu să spunem că primul exilat al omenirii, poate, istoric[3] vorbind, este poetul Ovidiu, exilat de împăratul Augustus. Cu el începe, cel mai probabil, in concreto, odiseea, însă în sens invers, dinspre propriul tărâm, propria țară, într-un loc alogen, cu care el nu este familiarizat, și în care va trăi până la sfârșitul vieții.

Aceasta ar fi varianta scurtă a definirii termenului de exil. Dar termenul în sine ridică o serie de probleme conceptuale și, de ce nu, terminologice, deoarece deseori el poate și, poate, chiar este confundat cu termenii emigrant, expatriat, diaspora.

Problema cu acești termeni este că deși au caracteristica exilului: a pleca dintr-o țară într-o alta din motive politice, totuși diferența rezidă în faptul că, dacă exilatul fuge dintr-o țară într-o alta din cauza unor catalizatori puternic politic, în primul rând, totuși, emigrantul are posibilitatea să se întoarcă acasă oricând. Expatriatul, deși și el este un exilat, alege deliberat, fără a fi forțat din elemente conjuncturale (regim politic, ideologie totalitară, discriminare rasială, religioasă etc.), să își părăsească țara de origine pentru a se așeza (și, în cele din urmă, a se aculturaliza) în noua sa țară. Unul dintre acești scriitori este Emil Cioran, care, deși a simpatizat cu Legionarii, nu risca să fie stigmatizat – prea mult – de regimul comunist pentru simpatiile sale. Cu toate acestea, el simțea un soi de anxietate, de nerealizare în România, așadar a luat, ca mulți alții, calea Parisului, renegându-și limba și patria.

III. Definind diaspora și exilul

Diaspora este un termen mai greu încadrabil într-un anumit tipar, însă nu imposibil:

„To complete our overview of the phenomenon of exile and its constitutive elements, we also need to mention here a form of community often wrongly identified with exile: the diaspora. Originally the word «diaspora» designated the forced dispersion of major religious and ethnic groups, such as the Jews and the Armenians, a dispersion «precipitated by a disaster often of a political nature[4]»”[5].

După cum se poate vedea, diaspora nu este totuna cu exilul, deoarece, deși este adevărat că diaspora este, la bază, alcătuită din diverse persoane care și-au părăsit casa din varii motive, totuși acest fapt nu mai are importanță deoarece, de-a lungul timpului trecut, cei care au fugit și-au format o nouă casă, un nouă cămin, iar comunitatea lor a intrat în contact cu comunitatea adoptivă[6]  și a pus bazele unei noi relații (aculturație), astfel, după ceva timp, aceștia sunt integrați în societatea respectivă și, astfel, calitatea lor de exilați este anulată prin faptul că 1) continuă legătura cu cultura proprie prin faptul că aparțin de unul și același grup, care are aceeași viziune, aceleași tradiții etc. și 2) pentru că prin aculturație aceștia sunt integrați în sistemul cultural al societății adoptive.

Totuși, aceste noțiuni, diasporă, emigrant etc., nu fac obiectul acestui studiu, însă o distincție clară trebuie făcută. Cum poți defini un concept care, prin aportul modernismului și al postmodernismului, capătă valențe noi?

O definiție în lucru este aceea prin care exilul poate fi definit prin caracterul său „temporar și permanent” (Nancy E. Berg), „While colored by the hopelessness of permanence, it is dynamic and subject to change. This change does not necessarily occur through a change of the conditions leading to the exile but can happen on the part of the exiled”[7].

O altă definiție poate fi aceasta:

„Exile is a condition in which the protagonist is no longer living, or able to live, in the land of his birth. (…) However, exile may be enforced. This last occurrence frequently results from a major difference of political disagreement between the authorities of a state and the person being exiled. Often such exiles are helpless victims of circumstances beyond their sphere of influence; sometimes, however, the exiles are themselves prominent political figures, exiled because of the potential threat to the well-being of their rivals. (Claassen, 9)”

Un alt sens dat noțiunii de exil este acesta:

„«Un fenomen literar încheiat din punct de vedere istoric» în opinia Evei Behring¹, exilul românesc nu poate fi considerat ca atare decât dacă privim fenomenul expatrierii din unghi exclusiv politic².”[8]

Aceste citate au rolul de a contura peisajul în care se poate defini exilul: condiții politice extreme, care pot duce la vătămarea fizică – sau chiar asasinarea – a unor persoane și chiar personaje politice și sociale incomode unui anumit tip de regim politic (totalitarismul), a căror singură șansă de supraviețuire este fuga și cererea azilului politic.

Cu toate acestea, o ipoteză de lucru interesantă este cea propusă de Nancy E. Berg, în eseul său, și de Alexandru Boldor[9], în teza sa de doctorat, anume că – primordial, am putea spune – exilul are la bază două surse antinomice: exilul biblic – din Paradis (banishment) și galut, termenul din urmă desemnând, în concepția (teologică) evreiască, starea de dezrădăcinare și comunitatea de dezărădicinați[10] – și exilul cetățeanului din Roma Antică, care se făcea vinovat de trei crime[11]: lezmajestate, incendiere și otrăvirea unui individ (crimen majestatis, incendium și veneficium).

Cel ce se făcea vinovat de aceste crime avea, conform legii romane[12],  avea libertatea de a se autoexila, însă era deprivat de toate drepturile cetățenești și de protecția asigurată de legea romană. Mai mult, acuzatul era ca și inexistent: „(…) no one was allowed to offer him shelter, no one could defend him and anyone could kill him without a legal consequence”[13].

De atunci și până în zilele noastre este clar deci că termenii de exil și exilat (în engleză, exile și, în latină, exsilium, conform lui Alexandru Boldor, în franceză: exile și exlié) au căpătat de-a lungul istoriei încărcături atât teologice, culturale și politice, care îngreunează punerea lui într-o schemă paradigmatică clar definită și la obiect, deoarece orice persoană care-și părăsește țara poate fi privită ca un exilat.

Unii pot chiar să capete condiția de exilat post factum, nefiind o condiție sine qua non ca cel ce pleacă din propria țară să fie privit ca un exilat – vezi cazul lui Eugen Ionescu, care a plecat din România în Franța înainte ca România să devină stat comunist, însă care, treptat, a devenit exilat per se după ce piesa sa Rinocerii a fost pusă în scenă, iar comuniștii au realizat că este o critică la adresa comunismului, Ionescu conștientizând astfel că întoarcerea în țară este imposibilă.

IV. Exilul românesc. Caracteristici și definire

Caracterul exilului literar românesc este dublat de caracterul memorialistic al scrierilor autorilor. Și este normal să fie astfel deoarece, indiferent de forma în care scriu (roman, poezie, memorialistică propriu-zis), singurul mod prin care pot să coopereze cu durerea ruperii de „glie” este actul creator confesiv, a-și scrie memoriile sau a ține un jurnal prin care să își creeze o dimensiune care să readucă acasă aici, în spațiul alogen:

„The writer in exile may attempt to mediate this lack through the creative process—that is, by recreating home through art. The actual childhood homes of the writers under discussion here are recorded in their writing and presented to the reader.

Much of exile writing is autobiographical, rooted in the experience of the alienated individual. The literature is an expression of the state of exile, and a strategy to resolve this state”[14]. (s.n.)

Discuția despre autobiografie ține de un alt context teoretic, cel propus de Philippe Lejeune și Gérard Genette, contextul în care vorbim de pact autobiografic și de factual și ficțional.

Deși memorialistica are un caracter autobiografic, ea  este un gen de frontieră, nefiind nici biografie pură, nici ficțiune pură, ci un melanj între cele două genuri. Ele îi oferă cititorului ocazia de a privi în intimitatea vieții autorului, însă – contrar obiceiului lecturii de ficțiune – cititorul caută diferențele dintre ceea ce este în ficțiune și indică spre biografic și ceea ce este în biografie și diferă de cunoștințele sale, în general, despre viața autorului în cauză.

Discuția este pusă de Philippe Lejeune în termenii pactului autobiografic, pactul pe care autorul îl face cu cititorul prin indicii paratextuali: jurnal, memorii etc., care fac clar termenii în care lectura (trebuie, urmează) să fie desfășurată. Este similar cu pactul de lectură încheiat între cititor și basm, în condițiile în care a avut loc mutația dinspre caracterul moralizator al basmului înspre cea de scriere arhetipală etc., pact care este încheiat prin formule-tip „a fost odată ca niciodată” sau „pe când lupul și mielul beau apă din același izvor” ș.a., care fac clar faptul că ceea ce urmează a fi citit este ceva ficțional, care nu are o reprezentare dată (in concreto) în lumea reală.

Gérard Genette problematizează caracterul ficțiunii factuale/ ficțiunii ficționale astfel:

„«Nu există proprietate textuală, sintactică sau semantică (prin urmare, nici naratologică) care să permită identificarea unui text ca operă de ficțiune»*, pentru că povestirea de ficțiune este pur și simplu o prefăcătorie sau simulare a povestirii factuale, în care romancierul, de pildă, se preface nici mai mult, nici mai puțin (pretends) că povestește o întâmplare adevărată, fără să caute în mod serios creditul cititorului, dar fără să lase în textul său nici cea mai mică urmă a acestui caracter simulat la modul ne-serios. Însă cel mai neînsemnat lucru pe care-l putem spune e că această părere nu e împărtășită de toată lumea. Ea se izbește de cea a Kätei Hamburger**, care restrânge câmpul «prefăcătoriei (Fingiertheit) doar la romanul la persoana întâi – simulare ce nu poate fi deosebită de povestirea autobiografică autentică – și care pune în evidență, dimpotrivă, în ficțiunea propriu-zisă (la persoana a treia), niște «indicii» (Symptoms) textuale incontestabile de ficționalitate”[15].

Teoria lui Genette este că „(…) niciun povestitor, inclusiv în afara ficțiunii, inclusiv în afara literaturii, orale sau scrise, nu se poate constrânge în mod firesc și fără efort la un respect riguros al cronologiei” și că „Dacă, așa cum presupun, asupra acestei propoziții că nimic nu-i interzice povestirii factuale folosirea analepselor și prolepselor”[16].

Așadar, din teoria lui Genette, dincolo de factual și ficțional, deducem că folosirea analepselor și a prolepselor (deschiderea in medias res proleptic) duce la o ambiguizare a textului, folosirea persoanei I într-un roman, de pildă, poate crea confuzie, în timpul lecturii, privind tipul (genul) textului.

Dar memorialistica este un gen care nu comportă astfel de complexități de definire, deoarece însăși categoria lor (memorialistică, memorie) clarifică aspectul tipului de text pe care îl citim.

 V. Scurt exercițiu critic. Două exemplificări

Având aceste noțiuni clarificate, conchidem acest eseu prin exemplificare, așa cum am afirmat la început.

Monica Lovinescu își începe cartea memorialistică La apa Vavilonului astfel:

„Când am redeschis, în anii ’90, Jurnalele mele din România (din iunie 1941 până în septembrie 1947 – sosirea la Paris) n-am făcut-o din vreo nostalgie a adolescenței. Presupun că n-am mai rezistat ispitei de a încerca să alcătuiesc un fel de Jurnal al Jurnalului sau, cel puțin, să-mi verific «biografia»”[17].

Totuși, pe aceeași pagină ea își continuă autoanaliza spunând că:

„(…) 1941 până în 1947, Jurnalul este intolerabil de prost, romanțios, sentimentaloid, atât de penibil încât am simțit nevoia să rup și să arunc la coș pagină de pagină. Din foarte puținele rămase intacte (…) am alcătuit doar o rubrică de repere necesare, deoarece decalajul între ceea ceea ce credeam c-am fost atunci și ce-a rămas fixat pe hârtie este atât de mare, încât mă pândește o «criză de identitate» (…)”[18].

Ea începe un parcurs invers, odiseic aproape, în care din prezent reparcurge traseul înspre tinerețea sa, deoarece, afirmă autoarea, „Reperele – deși n-ar fi imposibil să n-am mare lucru de «reperat» – vor reconstitui doar traseul meu existențial, așa cum reiese din Jurnal”[19].

Primele 64 de pagini ale cărții reconstituie tinerețea Monicăi Lovinescu, privită cu nostalgie, candoare, dar și cu un ochi critic, descriind momentele în care a publicat primele sale scrieri și decepția pe care a trăit-o realizând, poate dintr-o prea mare percepție critică, nontalentul ei – datorat, mai mult ca sigur, faptului că trăia în umbra și sub exigențele tatălui ei, criticul Eugen Lovinescu[20].

Recreând atmosfera de calm a epocii interbelice, a studenției și a stilului boem de viață al ei, neconstrânsă de vreuna dintre figurile părintești, aceasta totuși aduce în discuție, foarte razant, momentul izbucnirii terorii comuniste la pagina 21, unde, vorbind despre luptele ei cu limbile clasice greacă și latină, aduce în discuție următoarea:

„(…) Plină de răbdare, i-am amintit că nu învăț această limbă decât de câteva săptămâni și nu știu încă bine nici alfabetul. (…) Cu adevărat umilită n-am fost însă decât primind de la mama, în ajunul arestării ei, o carte poștală în care se bucura că mai reușește să citească pe Eschil în original, e drept, slujindu-se și de juxta latină. Probabil aceeași ediție care scăpase de rugul aprins, în 1948, și în care arsese întreaga bibliotecă a tatei”[21].

Motivul exilului Monicăi Lovinescu a fost unul de origine politică: fiind fiica lui Eugen Lovinescu, era văzută ca fiind de origine „nesănătoasă”, iar în perioada în care a fugit din țară, nu fără pericole însă, a fost cea în care beneficia de o bursă din partea Institutului Francez, pe care comuniștii i-au retras-o, ei și multor altor studenți care beneficiau de o astfel de bursă, într-un ultimatum de a-i face să se întoarcă în țară.

Atacată și persecutată de către comuniști pentru calitatea ei de opozant politic, aceasta risca să fie trimisă în închisoare sau într-un lagăr de muncă forțată, împărtășind, astfel, soarta multor intelectuali foști Legionari sau opozanți ai Partidului Comunist.

În La apa Vavilonului Monica Lovinescu recreează atmosfera atât bucureșteană, cât și pariziană a tulburilor ani comuniști, mai ales după preluarea puterii de către Ceaușescu, realizând adevărate portrete (literare) ale intelectualilor de frunte care au luat calea exilului, Emil Cioran, Mircea Eliade, cuplul Ionesco, Ștefan Lupașcu (Stéphane Lupasco) și mulți alții.

Și, asemenea multor exilați, resimte dorul de casă, poate chiar nostalgia după vremurile apuse, în special dorul de mama ei și chinul că nu o poate scoate din închisoare. În alte locuri ale cărții găsim chiar reflecții privind exilul: „Exilul, cu ireversibilitatea lui, ne păta trecerea, iar timpul, ca într-un poem de Virgil Ierunca, punea «niciodată pe lucruri»”[22].

Astfel, ceea ce teoreticienii afirmau în studiile lor întâlnim în cartea Monicăi Lovinescu, dar nu la modul explicit, ci foarte voalat, mai ales că, după ce își asumă rolul de voce a libertății – nu fără chinuri pricinuite de cei de acasă –, aceasta este absorbită complet de activitatea febrilă și (re)aduce Bucureștiul (de altădată) în Paris, capitala Luminilor.

Radu Pavel Gheo, scriitor, teoretician literar, eseist etc., în Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a problematizează și chiar acutizează problema exilului. Acesta în ceea ce pare a fi un cuvânt înainte al cărții afirmă:

„Când am început prima «scrisoare din America» – așa îi ziceau Lumii noi emigranții bănățeni plecați la început de secol să muncească în Statele Unite –, mă gândeam cu îngrijorare cât de greu e să descrii o întreagă lume, mai ales că este vorba despre o cultură mult diferită, dar (pentru ca lucrurile să fie și mai încurcate) cu oameni destul de asemănători celor pe care i-am cunoscut în România”[23].

Sau cuvintele de la pagina 10:

„Îmi amintesc că la examenul de definitivat – adică după doi ani de predare – m-am întâlnit cu doar trei dintre cei 35-40 de foști colegi de la Litere. Restul aleseseră profesii mai rentabile. Sau ținuturi mai rentabile. După încă doi ani, am renunțat și eu, apoi am părăsit Timișoara (orașul la care visez și astăzi) și m-am mutat în Iași. Au urmat doi ani obositori. O satisfacție tot am avut: am trăit «din cultură»”[24]. (s.n.)

Făcând o descriere a felului în care tânărul intelectual se luptă pentru a se afirma și pentru a căpăta un nume „vag (re)cunoscut”, acesta, la pagina 14, spune următoarele, care, considerăm, sunt elocvente pentru argumentul nostru:

„Într-un fel, mă înscriu și eu în șirul celor care nu s-au simțit bine în propria lor țară și în cele din urmă și-au luat inima în dinți și au părăsit-o. Nu cu plăcere, desigur: cine o face cu plăcere? Ținând cont că generația mea avea 18-20 de ani la revoluția din decembrie ’89 și că așteptările noastre erau destul de mari, îmi permit să spun că am fost alungați. De fapt, suntem în continuare alungați, înțelegând prin asta că ni se explică (foarte sugestiv) că nu avem ce căuta aici, fiindcă nimeni n-are nevoie de unii ca noi”[25]. (s.n.)

Prin aceste citate reprezentative, și prin altele, desigur, dorim să ilustrăm ideea că – deși contextul în care Monica Lovinescu pleacă în exil diferă de cel în care Radu Pavel Gheo pleacă în exil – există o trăsătură comună, pe care Gheo o subliniază – în mod conștient sau nu – în acest argument faptul că au fost alungați, statul i-a alungat.

În timpul în care Monica Lovinescu a plecat, ea a plecat din cauza comuniștilor și a persecutării comuniste; în timpul în care Gheo a plecat, a plecat din cauza unei decepții: decepția idealului pe care noua clasă politică i-l promisese lui și celorlalți participanți la revoluție, celor care sperau într-un viitor mai luminos. Problema apare însă în momentul în care, confruntată cu idealul, realitatea se arată a fi una care „pleoștește”.

Stilistic, cele două cărți pe care le avem în vedere diferă total una de cealaltă. Prima, cea a Monicăi Lovinescu, parcurge din momentul actual, cel al scrierii efective, înspre trecut. O incursiune care are drept scop final crearea unui portret (văzut critic, poate) al tinerei Monica Lovinescu și, mai departe, de a se constitui într-o mărturie a atrocităților la care a fost supusă mama ei în închisoare, tertipurile pe care comunismul le-a folosit în tentativele sale de a-i câștiga de partea sa pe fruntașii elitei. Pe de o parte. Pe de altă parte, reprezintă o cronică a vieții trecute, împlinite și a muncii asidue de a condamna comunismul, prin activitatea întreprinsă de Monica Lovinescu la postul de radio Europa Liberă, de a fixa în pagină, pe foaie, portretele celor pe care i-a cunoscut: Emil Cioran, Mircea Eliade, Virgil Ierunca și mulți alții. E un portret și chiar o cronică a boemei franceze, a peisajului și a tipologiei franceze pe care autoarea o readuce în memorie și o compară cu alte amintiri.

Dar, în primul și primul rând, reprezintă o fixare a părinților săi, a tatălui, Eugen Lovinescu, în umbra și sub aripa sa protectoare sub care a crescut, a mamei sale, arestată, torturată și abrutizată chiar de către comuniști, figuri parentale mult iubite.

Dincolo de asta, cartea de memorii a Monicăi Lovinescu reprezintă și o confruntare a sinelui de acum cu cel de odinioară, o judecată și o apreciere a ceea ce a făcut și dacă va fi trecut cu vederea de Istorie, de a cărei existență ea, Monica Lovinescu, a devenit conștientă.

A doua carte, a lui Radu Pavel Gheo, reprezintă o carte de scrisori din America, pe care acesta le scrie din momentul în care ajunge în SUA, după ce se stabilește cu soția sa în orașul Seattle, iar rândurile cu care se deschide sunt edificatoare pentru maniera în care abordează el situația:

„Fiindcă America nu-i ca-n filme, ba chiar mai mult (unii ar zice «mai rău»): viața de zi cu zi în America nu seamănă mai deloc cu cea din filme decât – îndrăznesc să presupun – în măsura în care americanii imită și ei ceea ce văd la televizor. Dar ar fi atâtea de spus despre o cultură în care am aterizat știind teoretic că este cu totul altfel decât cea europeană, fără să-mi pot imagina practic ce înseamnă asta. Acuma știu… și nu-mi dau seama dacă îmi place sau nu. În orice caz, e buimăcitor”[26].

Sau, în alte scrisori, el analizează cu justețe sau chiar cu un ochi critic diferențele de percepție a unui grup etnic (social) asupra unui grup diferit[27], ceea ce creează o legătură atât cu imagologia, cât și cu studiile culturale. Cu alte cuvinte, Radu Pavel Gheo nu doar vorbește despre impactul dintre cele două culturi (română și americană), ci și analizează situația în care el și mulți alții asemenea lui – ruși, spanioli, chinezi etc. – se află, a fi departe de casă fie pentru a lucra, fie pentru a îți face un rost mai bun, pentru a îți întreține familia șamd.

O atenție deosebită o arată față de evenimentele din 11 septembrie, după atacurile teroriste, în care problematizează, în condițiile acestei situații, poziția (sensibilă) a arabilor care s-au stabilit în Statele Unite, emigranți (sau chiar exilați) care puteau fi făcuți in absentia și prin apartenența lor etnică vinovați de actul terorist. Iar scrisoarea sa evidențiază caracterul atât propagandistic dintre Vest și Est (capitalism/ democrație vs. comunism), cât și tensiunile pe care (și el, un exilat, un străin) le vede, le dezbate[28] și ajunge, în urma considerațiilor la o serie de concluzii, printre care: „Politica înaltă e politică înaltă, dar viața individului, istoria mică, e cu totul diferită de ceea ce va scrie istoria mare. Aici, pe coasta de vest, am urmărit zi de zi comportamentul cetățeanului mediu, încrezător în bună funcționare a sistemului în care trăiește (…)”[29].

În definitiv, stilurile celor doi sunt diferite, iar asta deoarece cei doi provin din medii și timpuri diferite, iar caracterul memorialistic sau de jurnal al scrierilor celor doi, evident, suferă deformări: Monica Lovinescu scrie într-un stil ușor emfatic, confesiv, sentimental (oid), după cum ea însăși a afirmat și făcând și o panoramă a unui moment gordian al celei de-a doua jumătăți a secolului XX, pe când Radu Pavel Gheo, în aceste scrisori către cei de acasă, este mai reflexiv, analitic, fiind conștient atât de poziția sa și, mai ales, de trecutul pe care l-a moștenit și societatea în care a crezut că se va schimba.

VI. Concluzii

Ceea ce ne-am propus la începutul acestui eseu a fost să analizăm două texte importante, care acoperă două perioade diferite de timp: Monica Lovinescu și Radu Pavel Gheo.

În analiza acestor texte, am expus o serie de teorie și am teoretizat noi înșine asupra conceptului și termenului (de) exil: ce valențe are, a avut; ce noi sensuri i-au fost date: pornind de la exil biblic până la cel propriu-zis, de la galutul evreilor pentru a se răscumpăra de păcat, exilul în care era aruncat cetățeanul roman care se făcea vinovat de încălcarea legii (vezi supra).

O teorie interesantă, dar care nu face corp comun cu eseul de față, este cea care pune exilul în termenii cyberspace-ului: momentul în care individul pătrunde într-un spațiu ageografic, acultural, exilându-se[30], am putea spune, din lumea exterioară.

O altă teorie, iarăși interesantă, este sociologică, prin care individul exilat, pe de o parte, se re-percepe pe sine ca individ – cu toate trăsăturile sale – și îl percepe și pe celălalt printr-o prismă nouă: cea a impactului, a interacțiunii cu celălalt.

Astfel, conchidem, în ideea că exilul devine un concept din ce în ce mai deschis, predispus la a absorbi noi sensuri (prone to), readucând în prim-plan motoul:  „Exile here is of universal nature: forced separation from home, continual rootlessness, and the impossibility of communication” (Nancy E. Berg), cu mențiunea că exilul devine nu atât o separare sau rupere cu/ de acasă (vezi și John Neubauer și cazul lui Kundera), ci devine o problemă de identificare cu valorile propriei comunități în care trăiești; altfel, spus, exilul devine o problemă transnațională și chiar existențială, cu care indivizii se confruntă din ce în ce mai des (dacă acceptăm că o comunitate este familia însăși; vezi și cazul lui Kafka).

Bibliografie

Albu, Mihaela. „Scriitori români din exil: mesagerii noștri în Europa”, în volumul Distorsionări în      comunicarea lingvistică, literară și etnofolclorică românească și contextul european, pp. 413-423, Iași, 2008, disponibil la adresa http://www.philippide.ro/distorsionari_2008/413-421%20ALBU%20MIHAELA%202008.pdf, accesat la data de 9.01.2015

Albu, Mihaela. „Prezenţe spirituale româneşti în spaţiul american. Recuperări necesare”, în Philologica Jassyensia, An II, Nr. 2, 2006, pp. 147-157, disponibil la adresa http://www.philologica-jassyensia.ro/asociatia/asociatia_admin/upload/II_2_mihaelaalbu.pdf, accesat la data de 8.01.2015

Behring, Eva. Scriitori români din exil. 1945-1989, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001

Berg, Nancy E. „Exile, Literature, and Jewish Writers”, în Exile from Exile: Israeli Writers from Iraq, Suny Press, Albany, NY, 1996, disponibil la adresa http://www.sunypress.edu/pdf/53460.pdf, accesat la data de 8.01.2015

Boldor, Alexandru. Exile as Severance, Louisiana State University, 2003, 2005, disponibil la adresa http://etd.lsu.edu/docs/available/etd-07122005-112749/unrestricted/Boldor_dis.pdf, accesat la data de 8.01.2015

Brodsky, Joseph. The Condition We Call “Exile”, disponibil la adresa https://www.amherst.edu/system/files/media/1622/ConditionWeCallExile.pdf, accesat la data de 8.01.2015

Guillén, Claudio. „On the Literature of Exile and Counter-Exile”, în Books Abroad, Vol. 50, No. 2 (Spring, 1976), pp. 271-280, Published by: Board of Regents of the University of Oklahoma, disponibil la adresa http://www.jstor.org/stable/40130427, accesat la data de 8.01.2015

Ion, Laurențiu-Mihail. Literatura diasporei românești în spațiul cultural american, rezumatul tezei de doctorat, Brașov, 2013, disponibil la adresa http://webbut.unitbv.ro/teze/rezumate/2013/rom/IonMihai.pdf, accesat la 8.01.2015

Neubauer, John; Borbála Zsuzsanna Török. „Exile: Home of the Twentieth Century (John Neubauer), în The Exile and Return of Writers from East-Central Europe. A Compendium, Walter de Gruyter GmbH & Co. KG, Berlin, 2009

Said, Edward. „Reflections on Exile”, în Reflections on Exile and Other Essays, Harvard University Press, Cambridge, USA, 2002, disponibil la adresa http://www.dartmouth.edu/~germ43/pdfs/said_reflections.pdf, accesat la data de 8.01.2015

Vrabie, Diana. „Paradigmele discursului autobiografic”, în Philologica Jassyensia, An III, Nr. 2, 2007, pp. 145-154, disponibil la adresa http://www.philologica-jassyensia.ro/asociatia/asociatia_admin/upload/III_2_Vrabie.pdf, accesat la data de 26.10.2014

——————————————————————————————————————-

[1]                Nancy E. Berg, Exile, Literature, and Jewish Writers, Suny Press, Albany, NY, 1996, disponibil la adresa http://www.sunypress.edu/pdf/53460.pdf, accesat la data de 8.01.2015.

[2]                „Exile is a phenomenon probably as ancient as humanity itself, and one of the oldest topics in universal literature. The great majority of its variants (political, economical, social,) are founded on the idea of «forced displacement.»”, p. iii, în Alexandru Boldor, Exile as Severance, teză de doctorat, disponibil la adresa http://etd.lsu.edu/docs/available/etd-07122005-112749/unrestricted/Boldor_dis.pdf, accesat la data de 8.01.2015.

[3]                Dacă ar fi să mergem pe ideea de vechime dintr-un punct de vedere anistoric, am putea spune că primii exilați ai omenirii sunt Adam și Eva, izgoniți de către Dumnezeu din Paradis, v. Nancy E. Berg, op. cit.

[4]               Chaliand, Gérard and Jean-Pierre Rageau. The Penguin Atlas of Diasporas. Translated by A. M. Barrett. New York: Viking, 1995: xiv. (Also see Seyhan, 11), citat de Alexandru Boldor, op. cit., p. 32.

[5]                Alexandru Boldor, op. cit., pp. 31-32. De asemenea, vezi și: „Often, one or another of these sub-categories of “diaspora” may occasionally interfere with the image of the exiled artist. However, many members of a diaspora are born in the adoptive country, while others do not consider themselves exiles. Furthermore, some people may even not see themselves as belonging to their ethnic community. In short, while the concept of diaspora may be closely related to the idea of exile, exiles may not  be part of a diaspora, and diaspora may not imply exile”, idem, p. 32.

[6]                Deși și aici sunt discuții. Anumite comunități din diaspora, până la un punct, au rămas ermetic închise față de societatea adoptivă, bazându-se, mai degrabă, pe autosustenanță și creștere – sau, cu un termen consacrat unei instituții, bazându-se pe autocefalie.

[7]                Nancy E. Berg, op. cit., p. 4.

[8]                Eva Behring, Scriitori români din exil. 1945-1989, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001, p. 9, apud Mihaela Albu, „Prezențe spirituale românești în spațiul american. Recuperări necesare”, în PHILOLOGICA JASSYENSIA, An II, Nr. 2, 2006, p. 147. Alăturăm și nota de subsol 2, p. 147,  care este edificatoare, aici: „«Asuprire, urmărire politică, discriminare, închisoare și amenințare cu închisoarea, interdicție de publicare și cenzură – cu alte cuvinte motive politice și cultural politice pentru expulzare sau pentru a lua propria decizie de părăsire a țării, toate acestea ni se par determinante indispensabile pentru definirea exilului» (v. Eva Behring, op. cit., p. 12). Cercetătoarea scoate în evidență aceeași accepțiune dată exilului și de Gabriel Dimisianu, în art. Exilul din exil, «România Literară», 25.06.-1.07. 1997, dar și de Adrian Marino în mai multe lucrări ale acestuia. La exilul «asumat din rațiuni de ordin politic» determinat de „utopia negativă” a celor 50 de ani de comunism se referă și Ștefan Stoenescu în «Destin poetic românesc: 1944-2004 – în Statele Unite și Canada», prefață la vol. Timpul – rană sângerândă. Poeți români în Lumea Nouă, București, Editura Criterion Publishing, 2006, p. v.”.

[9]                Alexandru Boldor este, de altfel, unul dintre singurii teoreticieni care abordează conceptul de exil și prin prisma modernismului și a postmodernismului (atât ca curente literare, cât și ca etape culturale): „Modernism and postmodernism, which delineate the cultural evolution of the last century are both profoundly marked by the idea of displacement⁴, even when the subject is an integral part of his native society: «It would appear, almost by definition, that ‘to be’ in the postmodern sense is somehow to be an Other: displaced».⁵”. V. și notele de subsol, p. 5.

[10]               Nancy E Berg, op. cit., p. 8-9. Din păcate, aparatul critic al eseului lui Nancy E. Berg este indisponibil; prin urmare, vom face doar trimiteri la paginile în discuție.

[11]               Alexandru Boldor, op. cit.: „Exile was defined in Roman law as civitatis amissio (loss of citizenship). Loss of civic status was immediate only if it was a case of solum vertere exilii causa (change of location because of exile), involving escape from capital condemnation or if the sentence imposed was interdictio aqua et igni (prevention from enjoying the privileges of water and destination. A Roman exsul could take up local citizenship.¹²”, pp. 13-14.

[12]               idem, p. 14.

[13]               ibidem.

[14]               Nancy E. Berg, op. cit., p. 8.

[15]               *, ** John Searle, „Le statut logique du discours de la fiction”, p. 199; Logique des genres littéraires, cap. IV, „Formele speciale sau mixte”, apud Genette, Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, traducere și prefață de Ion Pop, Editura Univers, București, 1994, cap. „Ficțiune și dicțiune”, pp. 136-137.

[16]               Genette, op. cit., p. 138.

[17]               Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Humanitas, București, 2008, 2010, p. 7.

[18]               ibidem.

[19]               idem, p. 8

[20]               Unul din momentele revelatoare ale crizei sale și neîncrederii sale în sine este cel de la pagina 20, în care descrie „izgonirea-i din rai”: „(…) Ieșisem pe uliță, să ne îndreptăm spre Băncuța, eu gata împodobită cu toate întrebările mele «literare» ce-mi deschideau calea de acces spre el. Îi pun prima, îmi răspunde sec: – Pe latinește! Nu înțeleg. – Cum adică? – Foarte simplu, acum știi și declinările, și verbele. Formezi fraza pe latinește! Am înghețat. Eram izgonită din rai. Între mine și duetul intelectual cu tata, prin care curgea mierea literaturii, se interpuneau, ca un zid umed, născător de singurătăți și tăceri, declinațiile latine”.

[21]               idem, p. 21.

[22]               idem, p. 235.

[23]               Radu Pavel Gheo, Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, ediția a III-a, Polirom, Iași, 2013, p. 21.

[24]               Radu Pavel Gheo, op. cit., pp. 11-12.

[25]               idem, p. 14.

[26]               idem, p.23.

[27]               „M-am întrebat ADESEA cum se formează în conștiința unui grup social (popor, etnie, comunitate) atât ceea ce imagologii numesc autoimage – imaginea despre sine –, cât și perechea indispensabilă a a acesteia, heteroimage, imaginea pe care respectivă o are despre ceilalți, cei din exterior”, p. 146.

[28]               v. pp 101-112.

[29]               idem, p. 112.

[30]               „Internetul atrage utilizatorul într-o dimensiune liminală, inconsistentă: din «spațiul» real al casei sau biroului, individul accesează un «spațiu» derealizat, iluzoriu, la care teoriile media fac referire prin noțiunea de «ciberspațiu». În analiza mea, am arătat că odată pătrunși în acest «nici aici, nici acolo» al spațiul virtual, indivizii sunt deposedați de determinările structurii sociale, însă revenirea în spațiul real, de plecare, este aproape întotdeauna însoțită de o acumulare în plan existențial”, Laurențiu-Mihail Ion, Literatura diasporei românești în spațiul cultural american, rezumatul tezei de doctorat, Brașov, 2013, disponibil la adresa http://webbut.unitbv.ro/teze/rezumate/2013/rom/IonMihai.pdf, accesat la 8.01.2015.

The post Drumul spre casă. Teoretizare asupra exilului literar din și după perioada comunistă appeared first on Prăvălia Culturală.

DANIELA HENDEA s-a stabilit în Statele Unite în 2007, după o escală de cinci ani în Stuttgart, Germania. Pe lângă condiția autismului, cea a emigrarii, a vieții în trei țări pe două continente, reprezintă o temă majoră pe care o abordează în scris. Poemele și traducerile ei au mai apărut în revistele de cultură Familia, Caiete Silvane, Apostrof, Alchemia. 

Un pas înainte, unul la dreapta, unul înapoi,

unul la stânga, un pas înainte, unul la dreapta,

mă prind în square dancing cu ușile glisante,

care traduc literal fiecare gest

executat în raza de acțiune.

Bărbatul tânăr în jachetă galbenă-mi urează

c-un înclinat din cap la fiecare

deschidere welcome to [orice supermarket american],

îmi înmânează pliantul cu ofertele zilei, anticipează

apogeul primul meu pas pe sub senzori. Osmoza

de la lumina naturală la cea artificială se petrece

pe fundalul în culori greu de-ndurat al fructelor,

legumelor din lădițele ce încadrează intrarea.

În spate port rucsacul burdușit, ispitesc

o potențială victimă care să nu-și poată-năbuși

mirarea tu pari de parc-ai fugit de-acasă, cum

mi se șoptise-n ureche, într-un accent perfect

american la coadă-n cinematograful din Stuttgart,

care proiecta în fiecare marți

pelicule-n limba engleză.

Mă echipasem potrivit pentru a o pune

în scenă, starea de confort dosită-n bagajul

de cală, zăcând în depozit de aproape-un

deceniu. Cu mirosul ei emanat din căptușeală în nări,

o zgândăr sub lumina de halogen a neoanelor, printre

oamenii care mișună pe culoarele acestui templu

mercantil în care statuetele arborează valori

nutriționale. Traiectoria se poate prevedea,

se respectă aceleași reguli ca-n trafic, prioritate

de dreapta, nu se așteaptă nimeni la contact vizual,

doar la un zâmbet reflex, un politicos I’m sorry,

când ne ciocnim cărucioarele-n grabă.

Dau ocol

caselor de marcat unde robotește vreo casieriță,

mă așez în fața terminalelor self check-out. Ecranul

unuia mă instruiește temeinic, execut

instrucțiunile pas cu pas, de teamă

să nu afișeze la cea mai mică ezitare see

an attendant for assistance. See în acest caz

ar include și schimb de cuvinte. Experimentul

meu ar eșua.

Scanez codul de bare al cutiei cu salată

de curcan și afine uscate, al sticlei

de kombucha cu gust de piersică și mentă. La final

se derulează din fantă un „Thank you” în cerneală călduță

pe bon, care nu așteaptă reciprocitate. Mă refugiez

în cafeneaua din interiorul supermarketului, after hours,

la capătul tejgelei care se-ntinde pe toată

lungimea ferestrei. Grill-ul, părăsit. Lumina relevând

meniul zilei, stinsă. Toate scaunele împinse sub mese.

Cu o lingură de plastic scobesc salata din cutie,

o-ntind omogen pe suprafața unei jumătăți de

bagel. Primul lucru

după ce cobori din avion, să mânânci un

bagel, m-a povățuit accentul perfect

american de la care mă așteptasem

să mă oprească.

După ce-am debarcat la Chicago O’Hare, am dat

o raită pe la ghișeul înzestrat cu ofițer de securitate,

fără opțiunea de-a tăcea la-ntrebarea Is your visit for

Business or Pleasure?

Ușile s-au deschis numai după blitzul

aparatului de făcut poze biometrice, colectarea

de amprente, ridicarea ochilor lor de pe viza validă

din pașaport cu urarea Welcome to

The United States of America.

Apoi mi-am tras sufletul pe o băncuță la Starbucks,

am molfăit un bagel uscat. De pe coperțile

înșirate-n librăria de alături mă orbea

un zâmbet care mi s-a întipărit în minte, mai târziu

aveam să-l atribui celebrului pastor texan

care propăvăduia evanghelia prosperității.

Ursulețul de pluș cu o inimă roz aplicată, de sub

axila căruia atârna eticheta de preț, mă fixează

fără teamă cu niște ochi de mărgele, cu buze

brodate. Scârțîtul

taburetului tapițat cu vinilin marchează

Uvertura. Știu

că dacă-mi îndrept ochii spre farurile mașinilor

care trasează dâre pe asfaltul îmbibat de ploaie

se va declanșa manivela: singurătatea primelor

luni stratificându-se lent în falduri moi de vatelină.

Când am silabisit în gând, cu ochii

la viza proaspătă din pașaport,

A-me-ri-ca, nu-mi imaginam

un teren de baseball cu zăpada

până la genunchi, în Kansas.

Dacă am survolat prin hublou ghețarii

din Antarctica, n-a fost

să mă-mpotmolesc la câțiva pași de stația

unde pufăie cu motorul pornit autobuzul

de 8:30am spre universitate.

Repet cu voce tare A-me-ri-ca! Silabele

se sparg în particule almost as pure as

snow.

Îmi atârn rucsacul pe spate, trec

din semiîntuneric la lumină. Iau colțul

pe lângă bărbatul în jacheta galbenă cu blazonul

supermarketului pe piept. Dăm sincron

din cap Thank you for shopping with us, have a lonely

night, îmi urează. Probabil a spus lovely. Mă opresc

înainte de-a mă dibui ușile glisante. Au așteptat

înțepenite până mi-am găsit cuvintele. Thank you

very much. You, too.

Vântul mă ia-n primire, îmi smulge

capișonul, îmi împroașcă stropi de ploaie

în ochi, pe obraji, în păr, prin inciziile

dintre capsele de la geaca de fâș.

Accent

Inflexiunile din vocea mea

bălăngănesc

portița-ntredeschisă prin care

necunoscutul strecoară

întrebarea. Where is your accent

from? scrutează politicos

trecutul.

Am sesizat un beautiful accent,

nu m-am putut abține să nu-ntreb.

Accentul meu vine de unde vin și eu.

Împreună cu accentul meu am trecut

prin detectorul de metale,

prin aparatele cu raze X.

Dintre buze accentul

se umflă-ntr-un balon de chewing gum pe cale să

plesnească. Înăuntrul lui

mă dau de-a rostogolul

pe suprafața limbajului

local.

The post America: o aniversare appeared first on Prăvălia Culturală.

ALINA GIOROCEANU predă limba română contemporană și alte discipline de profil, în calitate de lector la Departamentul de limbă și literatură română din cadrul Facultății de Litere a Universității din Craiova. Preocuparea științifică pentru terminologia greco-latină a condus la obținerea titlului de doctor în filologie, în 2005. Din 2013, înscrisă pe orbita lui Themis, interpretează și aplică legea, inițial, la Judecătoria Băilești, ulterior, la Judecătoria Filiași, Dolj.

„Era un migrant. Era unul din acei oameni ce sfârșiseră într-un oarecare loc pe care îl știa bine, printre oameni pe care îi știa bine, respectând obiceiuri și tradiții pe care el și comunitatea sa le cunoșteau și vorbindu-și propria limbă printre alții care făceau același lucru.” (Joseph Anton/Salman Rushdie, Memorii, traducere și note de Dana Crăciun, Polirom, 2012, p. 67)

Mi-am imaginat întotdeauna migratorii gonind împreună în pulberea ridicată de galopul cailor:  haine și chipuri aspre, voci străine. Nu mi-i pot reprezenta pe urmașii lor, călătorii-căutători de azi, decât trecând în fuga nebunească a mașinii ori în șuierul tăios al curselor aeriene.

De vreo șapte ani sunt migratoare, adică o persoană care se mișcă dintr-un loc în altul, în speranța unor condiții mai bune de muncă și de viață. Aș putea spune că, spre deosebire de emigranții sau imigranții noștri, care își caută drumul în afara propriei culturi, eu sunt un migrant de interior, beneficiind de luxul de a călători dis-de-dimineață, în freamătul cailor-putere, spre problemele altora. Și orice problemă care mă așteaptă la capăt de drum nu este decât o parte dintr-o lume proiectată de altă minte, așa cum orice cultură este proiecție a mentalului colectiv și conține latent un șir de întrebări, dileme, științe și credințe mai mult sau mai puțin străine.

Mărturisesc acum că m-au salvat de povara drumului, de sentimentul alterității, de „orizontul evenimentului” celuilalt, muzica și poveștile. În „acvariul sonor” al habitaclului, vorba lui Eco, în perspectiva deschisă de propria fire, am regăsit umbre și voci din copilărie, am ascultat glas nou, am așteptat cuminte să ajung pe pământ „străin” pentru a mă confrunta cu lumile „sălbatice”, neașezate, ridicate holografic dintre file datate și numerotate.

Așa că, după ce respiri o ultimă gură de aer urban, treci de „grănicerii” politicoși de la intrare, saluți, inspiri kafkian doza de praf a grefei și îți sorbi din reflex cafeaua, nu ai nevoie decât de un efort de imaginație ca să refaci filmul neputințelor, exceselor, căderilor și păcatelor umane. Sunt toate precipitate între coperți de dosar.

Dar lumile se copiază și se întrepătrund, iar lumea abrutizată de dincolo de granița instituțională dă buzna peste lumea-model dinăuntru: acolo unde speri să găsești empatie și civilizație, afli nepăsare și cruzime, unde cauți respect pentru persoană și valoare, te confrunți cu cinism și dispreț, acolo unde ar trebui să primeze adevărul și norma morală, descoperi mecanisme de evitare a lor.

Prietenii virtuali își distribuie statistici: românii sunt pe locul al doilea mondial în ceea ce privește emigrația. Călătorim și căutăm. Părăsim. Plecăm. Să fie tocmai „granițele” acestea interne, instituționale, fragile, motivul exodului nostru? Aceasta-i singura întrebare.

În ce mă privește, rămân aici, cu toate sunetele copilăriei: șuierul acceleratului de 5, care ducea navetiștii la muncă, zgomotul făcut de copitele cailor în fugă, lovind rapid caldarâmul, glasul bunicilor.

Și îmi reiau migrațiile zilnice: spre Sud, spre Vest, spre Est… Dacă o să mai fiu întrebată cum a fost drumul, o să răspund încă o dată: „Ok… Aglomerat… Cam ceață.”

The post De profesie, migrant appeared first on Prăvălia Culturală.

MONICA MANOLACHI este poetă, traducătoare, cercetătoare în domeniul poeziei și al studiilor culturale, și predă limba engleză la Universitatea din București. A publicat Performative Identities in Contemporary Caribbean British Poetry (Ars Docendi, 2017). Joining the dots / Uniți punctele (PIM, 2016) este cel mai nou volum de poezie. Fragmentul următor face parte dintr-un jurnal corespunzător perioadei 2009-2010, din timpul unui stagiu de cercetare la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie, în care se tratează printre altele despre migrație, identitate rizomatică și transformare prin împletirea întâmplărilor reale cu experiențele onirice.

Te afli pentru nu știi cât timp într-un alt oraș, din altă țară, unde se vorbește o altă limbă, iar oamenii au obiceiuri un pic diferite. Simțurile ți se ascut: nevoia de introspecție vine odată cu nevoia de a acorda mai multă atenție detaliilor străine din jur. Azi așa, mâine așa, distanțele dintre universul interior și cel exterior cresc, tensiunea crește, până când spui gata! Și astfel încep să vină multe, multe cuvinte, de-a valma, uiți de cratime, deschizi de mai multe ori pe zi dicționarele, te gândești mai mult la corp, la ce se petrece cu fiecare parte a corpului, începi să visezi scurtmetraje, seriale întregi. Orașul în care locuiești este cosmopolit, modul cum locuiesc oamenii spațiile diferă de tot ce știai, așa că încep să îți apară în vis și cele mai îndepărtate rude. Pare ilogic și totuși te grăbești să apeși butonul prăjitorului de pâine, iei micul dejun, te grăbești puțin, pentru că ai mult de lucru. Te duci la prezentări, unde cuvintele străine vin peste tine în avalanșă. Alternezi cu participări la slujbele de la biserica ortodoxă din oraș, unde poți citi și în limba ta, și în limba locului. Te ferești, oarecum, de Romglish, deși îți place mult să te bălăcești în apa caldă, aproape maternă, de la confluență. Din când în când, duci cuvinte dintr-o limbă în alta: de exemplu, explici unei viitoare psiholoage, în fața căreia tocmai ai leșinat, ce înseamnă plecatele, acele umflături de pe mâini din momentele când ți se face rău, cuvânt care nici în dicționare nu prea există, dar pe care l-ai auzit de nenumărate ori; sau adopți în română un verb nou precum a kilnui, a arde ca într-un cuptor, ori adaugi un sens nou verbului a clicui, de la click, a accesa pe internet, pe lângă sensurile lui străvechi de a scoate tot felul de sunete de bucurie. Trăiești, visezi, trăiești, visezi, scrii în fiecare zi, nu doar ca să nu uiți limba maternă, ci pentru echilibru și armonie într-o lume cu multe extremități, și astfel, destrămările încep să capete sens, devin lizibile.

Se făcea că eram la un spectacol pe un mare stadion, în tribune, undeva pe rândurile de sus. În mijloc, pe o scenă mică, erau parcă niște foști colegi, unii rămași în țară, alții stabiliți prin alte țări. Nu era gălăgie, așa cum se întâmplă în asemenea ocazii. Nu auzeam nimic. La un moment dat, ca la un semn, m-am îndreptat și eu spre scenă, dar nu pentru a mă adresa cuiva în vreun fel, ci pentru a mi se înmâna un teanc de pânze albe cu vechi istorii schițate sumar, pe care eu urma să le cos, ca pe niște tapiserii asemănătoare cu cea de la Bayeux. Eram încântată, deși mi se păreau kitsch într-un fel, chiar și acolo în vis. Părea un ritual la care eram destinată să particip activ.

contemplu singurătatea ca pe un avantaj

De ceva timp, contemplu singurătatea ca pe un avantaj. Mă bucur că nu mai primesc zeci de emailuri, că nu mai intră nitam-nisam cineva pe messenger, că ore bune nu sună nimeni la telefon. Este o stare de care parcă mi-e și teamă să mă apropii. Totuși este modalitatea prin care pot să reflectez, să meditez, să-mi amintesc, să compun. Trebuie să profit din plin de acest timp. Poate că profit nu e chiar cuvântul potrivit. Ar fi o iluzie. Mai degrabă, să simt mai bine trecerea timpului și să nu-l las să curgă fără a lăsa un mic semn. Iarăși te iluzionezi. Dar măcar simt că reușesc să extrag din mine ceea ce mă apasă. Corpul nu poate păstra în sine emoții negative fără a se distruge și fără credința că acestea se pot transforma în ceva favorabil, hrănitor, de dorit. Impulsul acela morbid mă provoacă uneori să înaintez, mă împinge de la spate pe drum. Pe lângă acesta, mai este și impulsul care mă atrage în față, cu centrul de greutate înaintea mea, undeva în speranță, în iubire. (Sunt freudiană astăzi.) Dacă aș fi cercetător în psihologie, aș studia oftatul, atât de evident și de popular, încât nici nu se mai pune la îndoială. Fenomenologia oftatului. Tipologie după cauze, forme, momente, situații. Cu cercetare de teren sau de laborator. Unde aș ajunge? Nu știu. Ce știu, deocamdată, este că sunt oftaturi de plăcere, de ranchiună, de iertare, de despovărare… Mai știu că oftatul e bun. Oftatul este o respirație specială prin care se poate comunica la fel de bine ca și prin cuvinte. E mare lucru să te pricepi la oftat. Te scutește de vorbărie. Of – Of. Nu doar un semn al apartenenței. Off – Off. Nu doar o stare a conștiinței.

Am avut un vis ca un film de scurt metraj în trei secvențe. Parcă ziceam că mă luase un englez la autostop, deși la ei nu știu dacă se mai practică asta, cel puțin nu în aglomeratul sud. Și mă ducea spre Oxford. Conducea pe dreapta, iar eu eram pe bancheta din spate. Era un tip masiv și cam taciturn. Nu știu cum arăta la față și, când îl întrebam ceva, nu înțelegeam ce îmi răspundea și era nevoie să-l tot întreb: Sorry? Sorry? Iar el își întorcea puțin gura într-o parte, spre stânga, pentru a se face auzit mai bine.

scriam că am nevoie de o revoluție personală

Acum un an scriam că am nevoie de o revoluție personală. Mi-am amintit de gândul acesta pe când mă plimbam ieri prin University Parks. Revoluția aceea s-a petrecut din punct de vedere spațial: m-am mutat și viețuiesc în altă parte de pe continent. Abia acum însă a început și cealaltă revoluție, aceea din punct de vedere al substanței. Ascultam D. D. Bridgewater atunci și a fost nevoie de câteva luni ca să pot scrie de vorbă cu fiica mea de trei ani. Acum sunt din nou în căutarea unui alt fel de glas, care poate să exprime ce mă preocupă. Nu este o coincidență că am ieșit la plimbare zilele acestea, doar așa, de dragul plimbării. Spațiul din jur nu mă mai acaparează atât de tare, încât să mă reducă la tăcere. În schimb, aud aproape zilnic ciripit de mierle și cra-cra-uri de ciori, văd veverițe urcând sau coborând prin copaci, odată a sărit pe drum un fazan și altă dată am dat nas în nas cu o vulpe mică. Sunt conștientă că vorbesc o engleză de robot sau de papagal, de care aș vrea să scap cât mai curând. Îmi caut un alt fel de glas, unul mai clar, mai muzical și mai tare. S-a lăsat seara, e trecut de zece, dar ceasul din colțul ecranului arată ziua de mâine.

În alt vis, parcă ajunsesem într-un oraș dintre Londra și Oxford. Mă aflam cu bagajul de cală în holul unui mare hotel. Englezul era ba om de afaceri, ba șofer de lux. Participa la o conferință. Mă luase și pe mine cu el. Pe culoarele hotelului era un du-te vino ca de sezon turistic. Mi-a sărit în ochi chipul ca de carton al unei femei înalte, o față tristă, care ieșea pe o ușă din apropierea sălii unde se desfășura întâlnirea. În jurul ei, oameni la costume în culori sobre, cu pardesie descheiate și fulare peste revere. Era frig. Mi-am lăsat bagajul la recepție și am luat-o pe unul dintre culoare, încercând să îl caut pe englez. Îmi spusese să-l aștept, dar parcă trecuse prea mult. Se succedaseră câteva evenimente în sala aceea și ușile se deschiseseră de mai multe ori. M-am întors în cele din urmă la recepție, fără să mă mai gândesc la nimic. Spre surpriza mea, recepționistele m-au primit cu zâmbete și cuvinte frumoase. Una mi-a dat o bucată de hârtie cu numărul de telefon al englezului. Alta mi-a adus o sacoșă plină cu produse cosmetice. Le-am mulțumit, dar mă întrebam în sinea mea: Pentru ce aveam nevoie de cosmetice așa de scumpe? Am luat bagajul într-o mână și cu cealaltă tastam un mesaj, în timp ce înaintam pe culoarul cu podea de marmură lucioasă, cu vitrine luminoase și candelabre iridescente. I-am spus unde sunt, strada, numărul. El nu mai era în acel hotel de multă vreme. Dar după un timp ne aflam amândoi într-o mașină, el la volan, în partea dreaptă. Discutam. În vis nu auzeam decât dialogul, destul de clar.
– I thought you were busy and be late, i-am zis.
(Ia uite, am început să visez în engleză!)

– I would have sent a helicopter in that case, răspunse întorcând capul spre fereastra din dreapta lui. (Cred că am văzut prea multe filme cu elicoptere.) L-am surprins abia reținându-și un zâmbet și în clipa aceea mi-am dat seama că ne aflam pe bancheta din spate, eu în stânga, el în dreapta, și conducea un alt bărbat, pe locul din stânga de data aceasta, iar pe scaunul din dreapta de lângă șofer era o femeie. Nu știu mai multe despre cei din față. Erau părinții cuiva? Ai cui? Nu știu. Poate ai lui, fiindcă am băgat de seamă că englezul era acum cu mult mai tânăr și mai subțirel. Și-a lăsat capul un pic pe spate și a zâmbit larg. Avea o gură mare, cu buze cărnoase, bune de sărutat. Dar nu m-am uitat prea mult la el. Eram curioasă cine erau cei doi vârstnici din față. Atunci îl simt pe englez apropiindu-se de gâtul meu, cu mâna dreaptă la cercelul meu stâng. Încercam să mă uit în ochii lui, dar era foarte preocupat de cercei. Cumva se ferea de mine, atingându-mi urechea cu degetele. Privind pe fereastră, am observat că eram chiar în intersecția Budapesta din București. (Deși restaurantul Budapesta nu mai există, totuși acelei intersecții lumea așa îi spune.)

am început să vorbesc singură prin casă

De la o vreme am început să vorbesc singură prin casă, mai ales când ies din camera mea și nu este nimeni prin apropiere. Suntem cinci naționalități sub același acoperiș: Graham, un englez știrb, paznic la un spital din apropiere; un cuplu de lituanieni, angajați la fabrica Mercedes; un cuplu de spanioli, amândoi cercetători în biologie; Kim, viitor student; și eu, cu literatură postcolonială în rucsac. Mi-am schimbat complet stilul de a comunica față de perioada de până a veni încoace. M-am interiorizat mult mai mult, simt nevoia să ascult mai cu atenție, să cântăresc, pot scrie mai bine, mă pot concentra, pot judeca mai amănunțit, pot simți cu mai multe nuanțe și imagini, îmi pot aminti în detaliu întâmplări, chiar și vise de acum ani de zile.

Am visat mult și amestecat. Îmi amintesc că mă trimisese nu știu cine sau mă dusesem eu din proprie inițiativă, nu mi-e clar, să duc niște plicuri cuiva care locuia la etajul al doisprezecelea. Mi-am dat seama că le aveam în mâna stângă abia când am ajuns sus. Eram la ultimul etaj când am observat că liftul nu avea mai mult de șapte butoane, plus O de la oprit și A de la alarmă. Ba era un cunoscut, ba era un lift din altă parte. Am coborât totuși la etajul nouă. Se făcea că eram pe un palier la intrarea într-un apartament, care semăna cu apartamentul meu din București. Am ciocănit. Nu a răspuns nimeni. Era vorba de familia D. sau L. sau E., o combinație din asta, Deleanu sau altceva. Am mai ciocănit o dată cu gândul să le las plicurile și să plec, dar ușa s-a deschis singură. Nu se auzea nimic, iar înăuntru nu era lumină. Totuși, am simțit pe cineva în interior, așteptând cu mirare și zâmbind cu reținere. Am așteptat și eu câteva momente. Nu știu de ce nu a apărut și nici nu am strigat. Nu i-am lăsat scrisorile. Adică nici nu-mi trecuse prin cap să spun ceva sau să le las în hol. Parcă zâmbetul celui care stătea pe întuneric era ca și cum ar fi știut deja ce era în scrisori sau și-ar fi amintit tot ce era în ele, doar pentru că bătusem la ușă. Când să cobor cu liftul, era multă lume, ca pe la muzee sau alte instituții publice. Totuși era doar un bloc, ce căutau acolo cu toții? Nu am așteptat la rând, ci am luat-o pe scări și, cum coboram, călcam tot mai mult pe stive de pungi cu carne: de vită, de porc, de pui, ca în galantarele de la supermarket. Oare ce traficant le adusese tocmai la noi pe casa scărilor? Săream peste ele și unele pungi se mai rostogoleau, așa înghețate cum erau. Săream din morman în morman, cu scrisorile în mână, ca și cum aș fi sărit câte trei-patru trepte, până aș fi ajuns la parter. Parcă nu aveam vârstă sau eram și o fată de doisprezece ani, și o femeie preocupată, și o bătrână sprintenă, toate la un loc.

A fost alarmă de incendiu în Upper Reading Room. A început cu un șuierat plăcut și s-au ridicat toți cei de pe la mese, neștiind dacă să rămână în sală sau nu. Ba își ridicau fețele absorbite, ba se lăsau pe scaune, ca niște rățuște și rățoi dezorientați. Nu m-am mișcat, ci am citit în continuare, până s-a apropiat de mine un angajat, care purta un tricou albastru și era foarte îmbujorat. De emoție? De panică? Trebuie să ieșim, este alarmă de incendiu, a venit mașina pompierilor. Vă rog, strângeți. Măi să fie!… Dacă e musai, trebuie. Așa că am început să-mi adun hangaralele și să le aranjez în geantă. De când tânjeam eu după un incendiu la bibliotecă!… Între timp, ceilalți se pregăteau și ei să plece și tipul în tricou albastru îi îndemna și pe ei să se grăbească. Cu toate acestea, nu m-am îndreptat spre ieșire, ci m-am așezat să-mi verific emailul la un computer pentru public. Ce incendiu putea fi acela de era nevoie să evacueze toată clădirea până la etajul al treilea? În fine, după vreo cinci minute îi văd pe ceilalți cum se întorc în sală dezamăgiți. Dintr-un colț, tipul cu tricou albastru se uită la mine cu o expresie ca și cum și-ar fi cerut scuze. No problem, ce era să-i spun. Dar nu pot să uit ce panicat era și cum aproape mi-a ordonat să-mi strâng totul și să ies.

regula jocului era să nu ne privim față în față, eu și el

Azi noapte m-am visat într-o cameră căreia îi spuneam „acasă“. Era o locație neobișnuită. Ca și cum ar exista locuințe în Parcul Tineretului, în zonele pe unde părinții și bunicii obișnuiesc să iasă cu copiii. Locuiam la un etaj superior, undeva pe deasupra vârfurilor de copaci înfrunziți, și aveam familie: un soț și o fetiță. Ne jucam de parcă ar fi fost o după-amiază liniștită. Fetița voia să treacă „pe sub arcade“ și privea în sus cu niște ochi mari, întunecați, și foarte serioasă, ca și cum ar fi întrebat, oarecum impunător: „Nu-i așa că vreți să vă jucați cu mine și veți fi arcadele mele?“ Rochița de catifea bleumarin cu manșete și guler din dantelă albă îi puneau în lumină căpșorul cu păr lung și cârlionțat. Arcadele erau picioarele noastre, ale mele și ale soțului meu. Îi plăcea la nebunie să se învârtă în jurul picioarelor. Noi eram înalți, până sus în tavan și tavanul era înalt, înalți ca niște statui antice îmbrățișate, vii. Unul în spatele altuia, privind în aceeași direcție, urmărind-o pe fetiță din timp în timp. Regula jocului era să nu ne privim față în față, eu și el. Ar fi fost periculos. Dar ne schimbam din când în când locul: o dată eram eu în față, apoi trecea el în față. Regula de a nu ne privi mi se părea prostească, dar formam întruna arcade, în jurul cărora se învârtea fericită fetița noastră.

Abia pot să merg pe stradă. Nu pot să înaintez prea repede, nu pot să merg prea săltat. E ca și cum aș fi însărcinată în piept. E ca și cum un Sisif și-a găsit la mine locul unde să se chinuie cu bolovanul. Așa de grea mi se pare însărcinarea. Adică mă doare încât trebuie să am mare grijă când respir mai din rărunchi, când strănut, când oftez, când mă aplec sau mă răsucesc fie și foarte puțin. Măi, Sisifule, să știi că eu m-am gândit la tine acum ceva timp și chiar mi-am notat ceva. Anume, dacă într-o zi cineva ți-ar pune în cârcă un bolovan și ți-ar cere să-l duci până la sfârșitul vieții, iar eu aș fi pe acolo și m-aș oferi să înlocuiesc bolovanul – am doar cincizeci și cinci de kilograme – și să-l duc și eu o vreme sau chiar să te duc în brațe pe tine o vreme, oare n-ar fi mai ușor? Mă gândesc mult la cum ar putea Sisif să se metamorfozeze în Atlas. Mă enervează când miturile sunt înțelese monolitic, ca și cum epoca noastră ar fi murit, nefiind în stare de transformări. E dureroasă transformarea, adevărat, dar cred că este în legile naturii să se întâmple când e să se întâmple și, omenește, pe cât posibil, e bine nu doar să o și înțelegi, ci să o și exprimi la modul cel mai sensibil.

masca era ca un glob

Ieri noapte m-am visat în holul unui hotel foarte mare. Mai erau pe acolo recepționerul și o tânără, despre care știam că este de la relații cu publicul. Nu știu ce rol aveam eu. Privitoare de profesie? Așteptătoare de ocazie? Pe ușile de sticlă de la intrare văd cum intră un bărbat îmbrăcat în negru, cu o pălărie cu boruri largi. Nu avea geantă. După ce s-a mai apropiat puțin, bag de seamă că în loc de cap de bărbat, avea un fel de mască de femeie vopsită blondă, cu părul prins în coc pe sub pălăria neagră, care i-a dispărut încet. Nu se mai vopsise de ceva vreme, fiindcă i se vedeau rădăcinile sure. Era foarte caraghioasă. Sau caraghios, mai bine. Masca era ca un glob, iar părul era, de fapt, o perucă dinadins nevopsită la rădăcină, că doar părul din peruci nu crește. Sau mai știi?… Probabil fața era prevăzută și cu tăieturi pentru ochi, nas și gură, ceea ce totuși nu se deslușea. Secvența a doua. Acest personaj deghizat și cu mine eram față în față. Își scosese haina neagră și rămăsese în cămașă și pantaloni. Eram foarte aproape și mă orbea albul cămășii pe care îl ajutam să și-o scoată și pe sub care avea mai multe alte cămăși de piele și maieuri, dacă nu cumva era numai din pânze. Nu, nu era numai din pânze, fiindcă avea mâinile mobile, din carne și oase. La chip tot nu-l vedeam, dar știam cu ochiul sufletului că este brunet. Prin urmare, rolul meu era desfăcătoare de cămăși albe.

Citind un articol din Transcultural Psychiatry din 2006, de L. J. Kirmayer, despre limitele noii psihiatrii transculturale, mi se reamintește că nu tot ce este bun într-o regiune a lumii, fie teorie, fie practică, și mă refer în special la cele din lumea occidentală, se potrivesc și în alte zone. Culturile sunt diferite nu doar în privința softului (limbă, artă, religie, istorie, matematică etc.), ci și în privința hardului, a biologicului, a materiei. Dacă se trece cu vederea relația corpului cu mediul, pot apărea diverse conflicte. O altă autoare, Naoko T. Miyaji, de origine japoneză dar plimbată prin mai multe zone ale lumii, atrage atenția într-un articol din 2002 că și proveniența specialistului psihiatru poate influența relația cu pacienții, fiind înclinat(ă) să țină partea unuia sau a altuia dintre cei implicați într-un conflict. Ce să mai spunem atunci despre nespecialiști?

semăna cu o insectă imensă

Ieri noapte m-am visat pe la Sala Polivalentă din Parcul Tineretului. Parcă eram la un târg de transport. Parcă ajunsesem acolo cu o mașină foarte haioasă, lunguiață, lustruită, decapotabilă, asemănătoare cu mașinile de curse, dar de epocă, însă dotată cu tot ce-i trebuie pentru normele de viteză din zilele noastre. Semăna cu o insectă imensă, așa cum mi se păreau furnicile tropicale când am fost la Muzeul Antipa în copilărie. Am parcat-o undeva înăuntru, într-un colț din sala unde erau mai multe standuri. Întorc cheia, bâzâitul se oprește și dau să ies, trăgându-mi impermeabilul în jurul meu să nu mă împiedic, după care închid portiera și mă trezesc în spate cu cineva care mă întreabă:
– Unde credeai că pleci?
Nu eram fericită de întâlnire. Era tânăr și înalt, într-un impermeabil mai închis la culoare decât al meu. În timp ce scoteam cheile ca să deschid cabina standului, el rămase nemișcat, cu mâinile în buzunare, rânjind la mine cu niște ochi de o strălucire metalică. Privirea aceea oarecum amenințătoare m-a tulburat extraordinar, ca și cum ar fi fost reluarea unui coșmar în variantă soft. M-am întors să descui standul și visul s-a încheiat. Nu știu dacă a intrat cu mine să stăm de vorbă sau dacă a plecat, neatingând podeaua, așa cum a apărut.

de a-mi păstra echilibrul între două limbi, între două culturi

Îmi este de ajuns lupta de a-mi păstra echilibrul între două limbi, între două culturi, între zeci de tipuri de discursuri întâlnite săptămânal, pe care mă străduiesc să le sintetizez. Adică am deja un mediu critic în care mă scald. Suprapunerea cu alte câmpuri critice aproape că mă duce la dezechilibru corporal, așa cum s-a și întâmplat de câteva ori. Acomodarea psihică la starea de dezmembrare—să nu-ți pese că ai membre fantomă, să te împrietenești cu ideea și să le pui la lucru—depinde foarte mult de creolizarea (sau poate balcanizarea… aș vrea să spun altfel… nici creolizare, nici balcanizare… poate melanjul, mixul, amestecul, întrețeserea…) discursurilor care mă ating și din care încerc să-mi formulez propriul mod de a mă adresa. Îmi dau seama că alții sunt poate mai fericiți, au mai mult timp și pot jongla perfect în condiții de felul acesta. Numai că eu nu sunt ei. Eu sunt așa cum sunt și drumul meu pornește de aici, nu din alte părți. Cel puțin asta mi se pare esențial să cred acum. Nici poezia nu știu cât mă salvează. Adeseori îmi este de ajuns, dar uneori vreau și altceva. Atunci mă folosesc de alte forme de exprimare. La poezie mă întorc atunci când mă cuprinde emoția, ceea ce nu înseamnă că în rest nu am emoții, ci că sunt momente când emoția și estetica își dau mâna și eu le pun pirostriile în versuri. Îmi dau seama că, dacă emoția este mai mereu prezentă, estetica umblă creanga și mi-ar lua prea mult să trimit potera după ea, ca să poată să articuleze emoția frumos. Dar nici estetica nu umblă creanga degeaba, ci umblă cu doamna critică. Mai pe scurt, estetica și emoția sunt luate, dar estetica o cam înșeală cu critica. Când emoția și critica dau nas în nas, estetica se retrage și le lasă să se ciondănească deasupra vanei, în storcătorul de struguri, iar ea, critica, mai dă din când în când cep la câte o găleată cu must, pe care o răstoarnă într-unul din butoaie. Comedia aceasta se întâmplă în mintea mea și nu știu cum să le împac pe nebunele astea. N-ar fi greu—uneori cred că toate sunt una și aceeași—, dar în ecuație mai sunt și alți subiecți, cum ar fi: exigenta creativitate, timpul scurt cu acces la resurse (au rămas mai puțin de două luni), corpul (de femeie) fără de care nu aș putea scrie nici un rând și alte condiții mai mult sau mai puțin mărunte, dar de neneglijat, plus conștiința scopului pentru care mă aflu în locul acesta și nu la Umbrărești, în județul Galați, de exemplu, unde învârteam de manivela storcătorului de struguri, conștiință care m-a purtat până aici fidelă. Zâmbesc. Pe conștiința aceasta o salut în mod special.

Deși aseară mi-era un somn monstru, la câteva minute după ce am adormit, m-am trezit brusc. Visasem cum o negresă, parcă spuneam că este una dintre cele cinci de la conferința de săptămâna trecută, se afla în fața unei case, pe trotuar. În loc de stradă era nămol ca de mlaștină. Dacă alunecai pe acolo, nu mai scăpai. Eram pe partea cealaltă a drumului și vedeam cum negresa parcă aluneca în pământul foarte moale. În loc să fie speriată sau îngrijorată, râdea peste umăr, de parcă ceea ce i se întâmpla nu era deloc periculos. Am urlat nu știu ce în clipa când piciorul drept i se afundase până la genunchi, ca și cum eram conștientă de iminenta scufundare. M-am trezit și mi-am amintit încet unde mă aflu.

m-am visat zburând

Cum mă întorceam acasă pe Jack Straw Lane, deși era frig și umezeală de nu ai fi scos afară nici pisica, nici câinele, și se lăsa amurgul, am zăbovit câteva minute lângă un arbore plin cu păsărele cântătoare. Cântau așa de frumos pe voci, în cor, îngânându-se una pe alta sau dându-și replici ascuțite, încât m-am oprit câteva momente să le ascult. Îmi imaginam că erai tu acel copac cu tot cu păsări. Doar vreo două-trei nu erai tu, în rest, toată disperarea de a iniția și de a răspunde, precum și dulceața aceea incontrolabilă și aproape insuportabilă erau ale tale.

M-am visat zburând. Parcă era seară și mă aflam într-un spațiu ba asemănător cu un oraș, fiindcă erau oameni în jurul meu pe drum, singuri, perechi sau în mici grupuri, ba asemănător cu un tăpșan, fiindcă erau arbori și tufe, iarbă și flori de câmp. Ziceam că nu voiam nimic, nu aveam nici o intenție. Și deodată corpul mi s-a desprins de la pământ și m-am înălțat ca un obiect foarte ușor. Adia un vânticel și cu el am plutit pe deasupra acelui spațiu, de unde puteam privi în jos cum oamenii se micșorau tot mai mult. Scăfârliile păreau mici mănunchiuri de flori peste care se lăsa treptat umbra serii. M-am ridicat mai sus de înălțimea plopilor și am pornit peste vârfuri, nu știam încotro. Eram oarecum paralelă cu suprafața pământului și, cum zburam eu așa, mi-a apărut înaintea ochilor un râu. Era Siretul. De sus nu părea așa de lat, cum este în realitate când trecem podul pe la Cosmești. Îl puteam cuprinde cu ochii. Zborul continua cu aceeași senzație de bucurie, însă cu teama de a nu-mi scăpa cumva pantofii în apă. Îmi ieșiseră puțin călcâiele și, ca și cum aș fi înotat prin aer și ar fi fost nevoie să mențin acel echilibru instabil, deși eram în văzduh și nu vedeam rostul mișcărilor de înot, mă enerva că nu puteam să-mi fixez pantofii ca să nu-mi scape. Îmi erau cu o jumătate de număr cam mari. Dar zborul nu s-a întrerupt.

barierele nu încetează să apară, interioare și exterioare

Mă preocupă de la o vreme problema supraviețuirii culturale, fiindcă simt cum mă lovesc de bariere. Îmi pun întrebarea: ce o să se întâmple cu limba română, o să dispară? Mă uit la imensitatea bibliotecilor de pe aici și a arhivelor electronice și, comparativ, mi se pare infim ceea ce se scrie în românește. Îmi explic boom-ul cinematografiei românești prin prisma aceasta a nevoii de a supraviețui din punct de vedere cultural. Filmul poate comunica mai repede decât textul, adevărat. Și totuși poate nu ar trebui să privesc așa de fatalist problema. Internetul permite folosirea multor limbi. Azi poți scrie ce vrei, cât vrei, pe unde vrei. Dar chiar poți toate acestea? Barierele nu încetează să apară, interioare și exterioare, deși traducerile încep să câștige tot mai mult teren. De mai demult am observat un transfer al granițelor culturale ori statale spre nivelul electronic, tehnic, mental, psihic. Chiar are loc transferul acesta, fiindcă pașaportul îmi spune clar că nu în totalitate? În ce condiții poate fi utilă teoria gândirii deteritorializate?

M-am visat în preajma unei familii care avea o fetiță. Se odihneau pe o bancă, parcă în Parcul Libertății. Parc și parcă. Nu-i cunoșteam, însă pluteam în jurul lor. Fetița tot fugea de lângă părinți pe alee. Să fi avut vreo câțiva anișori. Nu știu de ce fugea. Copiii au diverse motive. Nu prea se uita în urmă. Apoi ne-am întors în timp, când copila avea numai câteva luni, iar mama ei o ținea în brațe. Eram acasă la ei, în vizită, în sufragerie, unde pluteam toți ca peștii într-un acvariu. Mi-a dat-o și mie în brațe să o legăn puțin. Era frumușică și, cum deschidea gurița, scotea o limbă neobișnuită, în sensul că nu era mică așa cum au bebelușii, ci era o limbă mare, ca de adult. Nici vorbă de dinți. În vis nu mi s-a părut nici straniu și nici nu m-am speriat.

Nu știu cât o să-mi ia și nici dacă o să-mi treacă și nici dacă nu cumva ar trebui să mă obișnuiesc, fiindcă poate părea o prejudecată sau doar o senzație impresionistă, dar am o problemă cu a mă simți bine în locul căruia îi spun acasă. Mi se suprapun spațiile în minte, iar la nivelul corpului simt cum aproape fără să-mi dau seama se instalează un strat de protecție, un altfel de acasă, mai ușor de dus. Visele din alte spații nu mi se par noutăți. M-am visat într-un vechi oraș croat sau ucrainian, pe unde nu am fost niciodată. Urcam niște trepte abrupte și era floare la ureche. Însă realitatea că înainte să deschid ochii dimineața nu știu în ce loc mă aflu, din multele locuri unde aș putea fi, mă suspendă complet pentru câteva secunde. Nu este nici amețeală, nici senzația când nu știi poziția în pat, ci o nedeterminare acută. Aș căuta prin poezie ceva bun în nedeterminarea aceasta.

Oxford, 2009-2010

The post Metamorfoze appeared first on Prăvălia Culturală.

DANIEL D. MARIN este autorul a patru volume de poezie. Este realizatorul unei antologii retrospective a generaţiei 2000 (Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, Paralela 45, 2010).  Între 2013 – 2016 a făcut selecția textelor autorilor români pentru Festivalul Poesia a Strappo – Alghero. Este redactor asociat la revista Zona Literară, unde a iniţiat o rubrică de poezie italiană contemporană. De un timp locuiește la Sassari, unde studiază și este reprezentant al Europei de Est în Consulta comunale dell’immigrazione.

(fragmente de jurnal)

11 septembrie

Ieri am fost la cursul de italiană şi m-a întrebat profesoara Alessandra ce îmi place să fac şi, după un vid mental de câteva secunde, i-am spus că îmi place să privesc şi că uneori scriu. După aceea, am fost la cumpărături cu Ruben şi cu Filipa, care mi-a arătat un fel de detergent pe care să-l cumpăr, dar era, de fapt, altceva. Aşa că am cumpărat altceva. Apoi a trecut pe la mine să-şi ia pachetul de soia pe care-l uitase, mi-a spus şi ea că era altceva, i-am zis că ok.

Apoi, pepsi-pepsi-pepsi, fără motiv.

Apoi Adrian Suciu, care tocmai s-a întors în civilizaţie. Adică la Bucureşti.

Apoi Laura Dan, care s-a implicat aproape emoţional în povestea de dinainte să plec din ţară şi sper să fie cum simte ea.

Apoi, Cosmin Dragomir, sau nu.

Apoi, Ioana Cheregi, liniştită şi liniştitoare (aşa e mereu).

Apoi, Alessandro, care m-a ajutat să-mi traduc prima pagină din jurnal în italiană.

Apoi, Adina Dabija, deja s-a întors la New York.

Apoi, Franziska.

Apoi, Stefania Canterville Maiore.

Apoi, facebook şi fotografii pe care le-am postat din această insulă.

Apoi, Ioana Vighi, care vrea o poveste.

Filipa s-a mirat că nu am vrut să-mi beau cafeaua cu ea şi m-a întrebat de ce dorm tot timpul. În realitate, noaptea nu dormisem deloc, iar de dimineaţă am avut chef să stau doar cu mine, dar până la urmă i-am răspuns şi Ioanei.

Filipa m-a întrebat în timpul cursului de azi de ce lipsesc de la cursul de azi.

3 octombrie

Și câte cappuccino ați avut, două? A, nu, parcă trei, sau patru? Mai bine o întrebați pe colega dumneavoastră, cea care a fost mai devreme, nu am fost atent; nu mai e? Stați că îmi amintesc, patru, da. A, nu, cinci.

11 decembrie

Ciliegie amare

Aveam programat să ajung la un eveniment cu prieteni, dar am întârziat atât de mult încât am ajuns la un alt eveniment cu prieteni.

Vina (că, totuși, am ajuns undeva), ca în cazul altor întâlniri nepremeditate, este a Cerasellei Ponta. Sau, deja, și a Cameliei Nemeș.

După târgul de carte italian, iată-mă, așadar, la târgul de carte românesc (sau, de fapt, multi-etnic), de ce?! Pentru că nu a fost doar o lansare de carte, ci au fost lansate mai multe mici cărți – povești (mărturii) personale, din care eu am aflat cum ieri seară, în micul oraș în care locuiește Liliana, o orchestră din Ucraina, cu o violonistă din Serbia, a cântat cântece spaniole în fața unui public italian (iată cum un emigrant izolat și străin tuturor poate merge înainte, poate rezista și avea măcar mici insule de „bucurii împreună”); cum 5 ani Kozaderova, o badantă din Rusia, nu și-a văzut fiul pentru că nu a avut bani să revină în țară; cum D. L. nu mai era așteptată de chiar fiul ei („dar ce, de Crăciun vii la noi?!”), nu o mai dorea acasă pentru că știa că urma să plece din nou; cum chiar lui Giuseppe, gazda noastră, i-a luat trei ani până i-a spus tatălui său tată, până atunci îi spunea Franco. Într-o zi i-a spus „tată, am nevoie de această mică sumă de bani”, tatăl i-a dat dublul sumei cerute, după care a izbucnit, aparent din senin, în plâns. Pe patul de moarte l-a întrebat: „scuză-mă că te întreb asta, dar de ce atunci, în urmă cu mulți ani, ai izbucnit în plâns?!”; „cum, nu știi? Era pentru prima oară când, după 20 de ani de muncă prin Germania, Franța și Elveția și după alți trei de la revenirea în familie, mi-ai spus tată!”…

Citind repede câteva pagini din carte, observ că sunt luări de vedere din interior către lume. Dacă în unele din fragmentele mele „de străin” drama e undeva în fundal și ar putea fi găsită cu lupa și doar în locuri anume, la Liliana ea e peste tot. Sunt, de fapt, mici scrisori expediate de Liliana Nechita, dintre care unele, pot să pun pariu, n-au ajuns nici acum la destinatar, mai ales că, adesea, ca un leit-motiv, destinatarul este chiar România pe care Liliana o vrea altfel, dar nu este altfel. Poate cartea ei, cum spera Mihail Radu la lansare, va deschide și un drum către „altfel”!…

31 decembrie

Cu două-trei ore în urmă, în staţia de la aeroportul Alghero. O doamnă îl întreabă pe şofer dacă e vreun autocar pentru Olbia, „nu, doamnă, doar tren, de la Sassari”. Mai vorbeşte 5 minute la telefon, revine, „dar de la Sassari e?”. „Nu, doar tren, dar e simplu să ajungeţi la gară de unde vă las”.

Se mai plimbă, vorbind la telefon, şoferul întârzie plecarea, îşi lăsase bagajul în autocar. Revine.

Vorbeşte tot drumul cu şoferul, eu ascult. „Lucram la o bătrână care ţipa de durere, deşi îi dădeam la timp toate medicamentele, n-am mai suportat şi-am vorbit să mă mut la o altă bătrână, acum, de pe 31 decembrie… vin după o săptămână în ţară, de la Caracal… nu ştiam ce să fac: deja eram la poarta de îmbarcare, când, la 14:00, mă sună fiul doamnei la care urma să lucrez şi îmi spune că a făcut infarct la ora 11:00, a murit… dacă m-ar fi sunat cu măcar 10 minute înainte, m-aș fi întors cu soţul, prindeam Revelionul împreună…”; „şi eu, şi soţul am lucrat lângă Bari, a rămas fără serviciu, s-a întors în ţară, apoi nu am mai avut nici eu serviciu, de 6 luni sunt în Sardegna… eu am lucrat 11 ani înainte, tot badantă, însă doar în Italia continentală…”.

„Şi copiii cu cine sunt?”; „Cu mama şi cu soţul meu, el se întoarce peste două săptămâni, tot lângă Bari, şi-a găsit un nou loc de muncă”; „sunt mari copiii?”; „da, sunt foarte mari, unul are 18 ani, celălalt 16.”

(fac calculul: înseamnă că pe cel mic nu prea l-a mai văzut de când avea doar 5 ani)

Vorbeşte din nou la telefon. Îl roagă pe şofer dacă poate cumva să-i încarce telefonul, a vorbit mult şi i se descarcă bateria. Mai este sunată de două ori, grăbeşte discuţiile ca să îl poată lăsa să se mai încarce. „Da, drăguţa mea, mare necaz. Te sunam eu, nici nu am crezut, acum, că îmi spui şi tu, cred. Sunt spre Sassari, iau de la gară spre Olbia, te sunam eu, dar nu mai am baterie; e foarte drăguţ şoferul, mă ajută cu telefonul”.

Încă de la Bucureşti, sunase la toate rudele doamnei pe care o îngrijise înainte. „Sunt foarte de treabă, mă și rugaseră Daniela, nu pleca!, dar am plecat de la ei… Avem un proverb noi, în România: nu lăsa vrabia din mână pentru cioara de pe gard…”; „Avem şi noi vorba asta: cine lasă strada veche pentru strada nouă…”; „Acum mă aşteaptă înapoi, dar trebuie să ajung la Olbia, de acolo vine cineva să mă ia cu maşina până la Arzachena, mâine probabil că voi reuşi să trec să-mi iau lucrurile de la cealaltă doamnă, care a decedat; dar, şi dacă nu deceda, să ştiţi că tot nu venea nimeni din partea ei să mă ia… tot la noi, e o vorbă că cine aleargă de Revelion aşa va alerga tot anul care vine…”; „dar aveţi unde să mergeţi acum, doamnă, aveţi unde să staţi?”; „păi la doamna la care am lucrat înainte, voi lucra din nou la ea, am vorbit cu copiii ei… o femeie foarte de treabă, mi-au spus că între timp nu mai ţipă, i-au dat medicamente mai tari după ce am plecat… are 96 de ani, cea care a murit avea 84”; „mama mea are 106”; „vai, ce ghinion, ce ghinion”; „nu vă mai faceţi griji, haideţi că în câteva ore ajungeţi, rău e pentru bătrâna care a murit”; „nici nu am apucat s-o cunosc, am vorbit ieri la telefon, mi-a spus că nu o doare nimic, că e bine… dar azi a făcut infarct”.

Şoferul opreşte înainte de staţie şi îi arată cum se ajunge cel mai simplu la gară, nu înţelege, e confuză. Mai întreabă o dată la ce oră e trenul.

„Cobor şi eu aici, haideţi că vă însoţesc”, spun direct în română. „Dar oare ajungem la timp?”; „desigur, e abia 16:05, la 16:30 este trenul, gara este foarte aproape”.

Doar maşinile de bilete sunt deschise, mai mulţi oameni aşteaptă să le vină rândul, „tot la Olbia mergeţi? Pot să iau bilet şi din tren?”, îl întreabă pe tânărul din spate; „nu ştiu, e a doua oară în viaţa mea când iau trenul”. Spun: „dar avem timp pentru bilet”. Are doar o bancnotă de 50 de euro, nu e scris nicăieri dacă la 50 se dă restul sau doar până la 20. Pentru siguranţă, „lăsaţi, cumpărăm biletul cu cardul meu”; „dar cum îţi dau banii?”; „nu mi-i daţi, vă fac eu biletul cadou”; „unde e biletul?”; „în câteva secunde va apărea, durează un pic”. Trenul e deja în gară, pe peronul 4, cu 10 minute înainte de plecare. Ia biletul, mă roagă alte două doamne, de origine africană, să le ajut cu maşina de bilete, nu au mai folosit şi nu ştiu unde şi când să introducă banii şi „cum să trecem destinaţia pe bilet”; de fapt, nu ştiu să citească. „O secundă, vă ajut imediat”. Numele doamnei este Daniela, îmi spusese pe drum, „drum bun, Daniela!”. Pleacă repede, observ că trece pe lângă lift, îl întreb pe băiatul din spate dacă poate să le ajute el pe doamne, confirmă, alerg un pic şi-o ajung din urmă: „Daniela, uite e acolo liftul”. Îmi spune, din mers: „nu-ţi fă griji, uite treptele”. Sunt multe trepte de coborât şi, apoi, de urcat; e deja acolo, pregătită.

14 ianuarie

Îmi scrie Simona Castiglione: „doream să îţi spun că am scris un roman în bună parte chiar din oraşul tău”.

Îl deschid de îndată! Un Prolog de impact (şi foarte bine scris), apoi pagini dintr-o perioadă a copilăriei uneia dintre vocile cărţii. Citesc rândurile ei dintr-un oraş pe care nu l-am mai văzut de mult timp, sau poate că nu l-am văzut niciodată.

19 ianuarie

Discuție de o oră despre sinucidere, întreruptă de Dyana: „Vorbești în română la telefon, ești cumva român?”; „Da, tocmai vorbesc cu o fată care vrea să se arunce de la etaj, termin imediat, mă aștepți?”. Mi-a răspuns că trebuie să ajungă repede undeva. Peste câteva ore, din nou, face to face cu Dyana: „Și, s-a sinucis?”; „Nu, i-a pierit cheful!”.

21 ianuarie

Am ajuns mai devreme la examenul de italiană. Cu… două ore înainte. Avea altă grupă examen, aşa că am ieşit din sală şi am aşteptat afară. M-am apucat să citesc o carte în italiană şi (surprinzător) am înţeles tot, aşa că am continuat să citesc cam o oră. Apoi a ieşit o fată de la examen, nu am mai văzut-o până în acel moment, şi m-a întrebat ceva în italiană, dar eu am auzit-o în spaniolă, aşa că n-am ştiut ce să-i răspund, deşi, de fapt, ea m-a întrebat foarte clar în italiană.

25 ianuarie

Nu mi-a rezolvat Leti, prin magie, problema din noua mea cameră, deși sunt sigur că ar fi putut (a simțit ceva și Francesca Usai și mi-a spus că doar prin magie, altfel nu se poate!). Mai târziu, mi-a trecut prin cap că am zărit-o la Tempio Pausania, pe sub cele doar câteva picături de ploaie dintre micuții munți când m-am dus la Olbia, dar mi s-a părut și foarte absurd. Întrebând-o, apoi, mi-a răspuns că nici pomeneală de Gallura, ea este din sud, dar îi plac confesiunile absurde. Apoi i-am cerut o fotografie cu fragmentul ei preferat din „Il repertorio dei matti della città di Roma”, despre care am vorbit cu Flavia Montecchi acum câteva luni.

28 ianuarie

Astăzi, 17:00, cu două ore înainte de începerea programului meu la bibliotecă: la cafeneaua de unde îmi cumpăr de câteva zile unicul „mic dejun” de care am timp. Mănânc şi vorbesc la telefon. Cu 5 secunde înainte să termin ambele acţiuni, mă întrerupe cineva în limba italiană. Închid telefonul, îl întreb ce doreşte. Vorbeşte acum în română şi îmi spune că m-a auzit şi că e pentru doar o oră la Sassari şi nu ştie ce să viziteze înainte să plece spre Alghero. Îl întreb dacă are hartă, nu are. Îi spun ce nu trebuie să rateze, apoi mă ridic să plătesc. În acea clipă, dispare. Plătesc şi zăresc o mică revistă gratis, cu harta oraşului în interior. Ies, dar nu îl mai văd. Mă opresc în piazza Italia, pentru Internet, peste două minute îl zăresc alături de două doamne şi încă un domn, vorbesc toţi în română. Îi salut şi le spun că am găsit o hartă pentru ei. Domnul acela mă roagă să îi fac o fotografie, îi fac. Celălalt domn mă întreabă ce fac la Sassari, astfel, continuând discuţia, devin chiar eu ghidul lor, plimbându-i prin oraş, povestindu-le nu doar despre istoria veche a locurilor, dar şi despre cea de astăzi: în piazza Italia se întâlnesc, pe la 22:00, tinerii şi studenţii şi apoi se duc la discotecă sau în baruri, în piazza Castello liceenii, care îşi comandă pizza con patate şi vorbesc tare până pe la 23:00. Fontana di Rosello e un simbol al oraşului, cu o poveste a lui şi o latură practică (de acolo se alimenta oraşul cu apă), dar nu avem timp să ajungem la ea, Banco di Sardegna e, de fapt, un muzeu, care se şi poate vizita în anumite zile, la fel Primăria oraşului. Vorbesc cu acel domn despre badantele din Sardegna, despre oamenii care aici trăiesc sănătoşi până la vârste foarte înaintate (îi spun de lipsa de stres, liniştea, deşi sunt multe evenimente tot timpul, relaxarea ca un fel de cult, mâncarea sănătoasă), despre Cavalcata sarda, cu parada de cai şi costume, despre România, despre întoarcerea în ţară (îi spun că o să îi scriu lui Ovidiu Burduşa să nu se întoarcă, s-au întors alţii şi regretă şi astăzi). Ceilalţi membri ai grupului au făcut mai multe fotografii, din când în când video, în care apărem şi noi. „Dar nu întârzii la bibliotecă?”; „Nu, deloc, am timpul sub control, eu o să mai trec şi pe acasă, pentru a-mi lua laptopul”. După circa o oră, îi conduc la Emiciclo Garibaldi, unde aveau parcată maşina închiriată pentru aceste câteva zile ale lor în Sardinia: trei la Alghero, trei la Cagliari. Îi spun ce să mai viziteze, nu au timp.

„Numele meu este Dunea”, şi îmi dă numărul de telefon să îl sun când ajung la Bucureşti, pentru o cafea. Când dăm mâna, simt o bancnotă. „Vai, dar nu vreau bani”! Insistă: „pentru o cafea şi la Sassari”. Îmi amintesc că, de fapt, îmi trebuie bani pentru mama, pentru problemele medicale despre care tocmai a aflat (tot în urma unui RMN, cum am aflat și eu de ale mele înainte să plec din țară). O iau. Mă uit la ea după ce se urcă în maşină, 10 euro. Primii mei bani dintr-o vizită ghidată prin oraş, deşi i-am primit pe neaşteptate, nu a fost un serviciu, nu este o plată. O sumă foarte mică, desigur, însă mie îmi dă încredere. Sunt primii bani pentru mama!

12 februarie

Obosit, închis în mine, chiar trist. Nu e un efect al insulei. Vorbesc cu un om, îl salvez cu entuziasmul meu din fazele nasoale prin care el însuşi trece. Nu fac acelaşi lucru cu mine. Moby – New Dawn Fades (de la Manu) chiar acum, de vreo câteva ore. În rest: nemişcat. Stau nemişcat de mai multe ore în pat, ca în alte dăţi. Mă scap printre degete şi nu mişc un deget.

13 februarie

Fix o săptămână a trecut de când Michaela mi-a dat numărul lui Diego să-l sun să-l întreb dacă nu ştie de vreo cameră liberă (trebuie să-mi găsesc o nouă cameră; prima oară m-am mutat pentru că în locul meu a venit Daniela, sora Simonei, din Como, şi acum se vor bucura oamenii de pe insulă de tot ceea ce ea a învăţat să facă la Milano; a doua oară, acum, trebuie să mă mut pentru că în locul meu vor veni alte două persoane – Maria nu mai are bani şi e nevoită să închirieze camera în care am stat eu pentru o sumă mai mare). Fix o săptămână, aşadar, de când mi-a dat Michaela numărul. Şi fix o săptămână de când n-am sunat. Ineficienţă 100 %.

Amintiri disparate din primul meu semestru la Sassari.

… A fost Daniela câteva zile la noi, iar eu am dat de ea o singură dată, întâmplător, în bucătărie. Am vorbit două minute, apoi i-a sunat telefonul şi s-a dus în camera ei.

… N-am mai postat fotografia pe care mi-a trimis-o Kasia cu lacul pe care l-am văzut când am fost în excursie. Am întrebat după aceea pe toată lumea cum se numeşte lacul. Nimeni nu şi-a amintit că am fi trecut pe lângă un lac. El rămâne între mine şi Kasia.

… Joanna m-a invitat de fiecare dată în micile ei călătorii pe insulă, dar s-a întâmplat că nu am dat curs nici uneia dintre ele. Dar Joanna mi s-a părut de la început o prezenţă atât de familiară, poate de aceea. Eu cred uneori că Johanna este încă aici.

18 februarie

La Sassari. De fapt, nu chiar la Sassari şi nici la Roma, unde poate mă aşteaptă Mariana Cornea sau Mirela Leahu. 20 de ore din 24 în pat, din care 16 am dormit. Două ore spre cantină şi înapoi. De două săptămâni. Record personal. Dar după aceea m-am ridicat din pat şi am luat autocarul spre Nulvi, mii de curbe. Apoi, fotografii până când s-a descărcat bateria de la iPhone.

28 februarie

Astă seară la cafenea: un om se apropie de mine şi îmi spune Dario Argento. Nu înţeleg ce doreşte să-mi comunice. Îmi spune Goblin. Din nou nu înţeleg. Îmi spune că eu sunt un artist. Îi spun că într-un fel da. Îmi spune că fac muzică de film. Îi spun că nu. Îmi spune din nou Goblin. Îmi spune şi ce vrea de la mine: să ascult Goblin.

2 martie

Giro Pizza, cu Lisa şi Chris, Alessandra şi Andrea Manconi (Giro Pizza’s Masters), Mirco şi Filipa (cea cu “No more Giro Photos”, cea cu Giro Fingers pe faţă ca să n-o pot fotografia, dar, tot ea, şi cu declaraţia de pace), Hose şi Toni, Tadeu – singur (el e brazilianul cel mai italian dintre toţi) şi, conform fotografiilor, eu ar trebui să mă aflu, în această enumerare, lângă Konstantia, şi mă aflu – nefericita Konstantia (din cauza sferei magice a lui Mirco, sfera care i-a prezis Filipei că va avea 80 de copii; nu vreau să spun ce i-a prezis Konstantiei) şi fericitul de mine, deşi din fotografii pare invers.

4 martie

M-a sunat tata – a primit scrisoare de la copy-ro. În scrisoare, cei de la copy-ro mă anunţă că nu îmi aprobă demisia, căci a sosit la prea mult timp după ce eu mi-am dat-o. Şi mi-au scris că mai bine să nu mi-o mai dau, dar, dacă ţin neapărat, să am grijă totuşi să nu facă pe drum din nou mai mult de un an. Am verificat apoi în laptop şi, stupoare: aşa e, am trecut 1 ianuarie 2012 pe demisie, deşi eu am scris-o în 1 ianuarie în alt an… Poate că m-au influenţat interpretările calendarului mayas (interpretările, nu mayasii, care au fost totuşi, se pare, oameni de treabă) şi am crezut şi eu pentru o clipă că după 2012 vine tot 2012 sau nimic. Şi fix în acea clipă mi-am dat şi demisia. Sunt de groază, îmi spune Andra Rotaru. Dar şi ea a păţit-o cu Nora Iuga: i-a scris din Berlin, scrisoarea nu a ajuns în România, ci a primit ştampilă de Egipt şi s-a plimbat vreo 3 luni până a ajuns în Bucureşti, „acest deşert continuu”. Cum de a trecut totuşi prin Egipt?! Andra spune că poate că era poştaşul drogat, eu nu cred. Eu când am trecut pe la Nora, la Berlin, avea o girafă chiar la ea în apartament, ea apare şi în fotografii cu Miruna (din Sarajevo – Bosnia şi Herzegovina) şi Octavian Soviany (încă la Bucureşti, din ce ştiu). Aşa că eu cred mai degrabă că scrisoarea cu pricina a trecut, incognito, şi prin alte ţări.

11 martie

M-am despărţit de prima mea carte de italiană. Acum ea e la Jadranka. M-am despărţit repede, scurt, totuşi chiar în timp ce am dat-o „mai departe” mi-am dat seama cât de ataşat sunt de ea, deşi nici nu prea am răsfoit-o. Ca într-o relaţie din care nu înveţi prea mult, dar pe care simţi nevoia s-o ai. Bun! Acum e la Jadranka şi sper că ea nu doar se va ataşa, dar va şi studia!

13 martie

Aflu de la Peter Sragher (pe fb) că s-au luat în discuţie, la ASB, stagiarii din 2010. Ca să fie făcuţi membri plini. N-am ştiut, dar şi dacă aş fi ştiut tot nu aş fi tras de mine să-mi depun „dosarul”. Mi-a mai spus că, statutar, membrii şi stagiarii care nu şi-au plătit cotizaţia sunt suspendaţi. Înseamnă că sunt suspendat.

14 martie

Cursul de Drept comercial, ora 17:40 – profa vorbeşte despre Lichidare. Se opreşte din cauza ţipetelor (de bucurie) de pe hol. 10-12 suporteri intră în amfiteatru şi fac turul acestuia, cu steguleţe, în şir indian şi dansând. Totul durează 2-3 minute după care ies aşa cum au intrat. Profa continuă cursul cu „Caso di crisi” (lichidarea unei societăţi din cauza crizei).

4 aprilie

Mă întreabă Lorena ce am mai făcut (studiu – poezii – dacă am rezolvat cu bursa).

Eu nu am mai făcut nimic.

M-am plimbat (Castelsardo, într-una din puţinele zile cu soare şi, la fel, grotta di Nettuno, cu toate cele 654 de trepte până la ea; liniştitoarea La Pelosa, unde am ajuns, din pură întâmplare, tot într-o după-amiază cu soare).

M-am odihnit.

Am descoperit laptele cu mult zahăr şi cu cereale. Ba chiar constat că îmi place.

6 aprilie

De la aeroport (5 a.m.) m-am dus direct pe plajă, apoi am aşteptat un bus spre Sassari, care n-a mai venit. Aşa că m-am dus la Alghero şi-am dormit într-un parc şi-apoi în alt parc. În primul parc a venit de mai multe ori la mine un tip ce vorbea (cel mai des cânta) în sardă. Nu am înţeles nimic. În al doilea, am surprins o fată care se uita la mine căutând să-şi dea seama dacă dorm sau doar mă prefac. Până la urmă am prins ultimul bus spre Sassari. M-am trezit, deci, la timp.

7 aprilie 

Vis cu Paul Cernat în tramvai, şi l-am întrebat de Bianca, dacă poate să coordoneze teze, şi i-am spus că este a treia oară când ajung din nou la Bucureşti după ce am părăsit oraşul, şi că-i văd de fiecare dată alte locuri pe care nu i le ştiam, tramvaiul tocmai lua o curbă în viteză, uitasem să observ c-am ajuns şi am coborât la următoarea, îi spuneam despre sălbăticia unei astfel de rute, citadină, apoi Paul a spus să luăm un taxi înapoi, iar eu am spus taxi sau tramvai, dacă se vede din staţie, și-a venit unul din direcţia opusă imediat ce am coborât.

10 – 22 aprilie

Mi-am trăit căsătoria. Prietena care tocmai mă părăsise a postat pe wall-ul meu: “Just married with Daniel De Marin” (ne căsătorisem într-un supermarket din Sassari după ce citisem câteva poezii, sub privirile unui lucrător care, fără să ştie, ne oficia pe noi (el credea că pune cutiile nou sosite pe rafturi), dar peste două zile a divorţat – eram deci divorţaţi; ea însă, întoarsă la Bucureşti, a uitat faptul din urmă). Câteva comentarii, multe like-uri, mesaje nedumerite în privat. N-am stricat bucuria celor de pe facebook, ba chiar m-am bucurat şi eu de bucuria lor. În fond, o căsătorie inventată de ea este ca o carte de literatură. Nici n-am confirmat-o, nici n-am infirmat-o.

18 aprilie

Manuela pleacă în Anglia. Am întrebat-o în ce oraş din Anglia pleacă. Mi-a spus că nu ştie. Manuela este singura persoană căreia i-am trimis o carte a mea din Sassari, prin poştă, de îndată ce am sosit pe insulă şi tot singura pentru care am vrut să cobor din trenul Viena – Roma, ca să o cunosc, înainte încă de-a sosi pe insulă. Acum emigrează în Anglia.

20 aprilie

Să fugi pe o insulă. Singura disponibilă sau singura unde ai putut aplica urgent cu o bursă. Foarte aproape de plajă şi de oameni necunoscuţi, care, eventual, n-ar vrea să îţi afle povestea. Sau ar fi dispuşi să o afle doar pe cea pe care ai vrea tu să le-o spui. E adevărat că în primul rând ai fugi şi de tine, de o parte din ceea ce tocmai ai aflat despre tine.

21 aprilie

M-a întrebat, cândva, Alessandra Scala ceva despre mine şi nu am ştiut ce să-i spun.

Prima oară am vrut să rămân în America, după ce am fost la o conferinţă 6 zile şi mi-am prelungit vizita cu 30 de zile. A doua oară era să rămân la Pavia, pentru că nu mă puteam despărţi de oraş. Acum sunt în Sardegna, după ce am aplicat la o bursă în cel mai izolat loc în care puteam aplica. Am primit bursa pentru 5 luni, apoi am cerut să mi se prelungească cu 5 luni şi mi s-a prelungit.

22 aprilie

Du-te şi nu te mai întoarce! După ce vei pleca, totul se va schimba, oamenii vor fi altfel, oamenii vor fi alţii, dacă te vei întoarce nu te va mai recunoaşte nimeni. Toţi se vor întreba: cine e omul nou care ne vizitează oraşul. Totul e adevărat în „Nuovo Cinema Paradiso”! Am fost să văd acest film, la Universitate. La sfârşit, le-am întrebat pe Stefania şi pe profesoara Titti Zedda unde s-au făcut filmările. Konstantia (singura pe care am recunoscut-o când am intrat; celelalte persoane am aflat că erau aici de puţin timp, au venit în al doilea semestru) a dispărut, nu am mai văzut-o la ieşire. Am mers singur prin ploaia care cădea încet. Nu am scos umbrela, deşi o aveam în rucsac. Am mers încet pe via Roma până la Piazza Italia, apoi până la Piazza Castello, unde m-am oprit, înainte să intru în casă. M-am oprit să mă uit unde locuiesc în acest moment. Astăzi.

The post Emigrant în Sardegna appeared first on Prăvălia Culturală.

CLAUDIA SEREA a emigrat în Statele Unite în 1995. Scrie predominant în limba englezã, iar poeziile si traducerile ei sunt publicate în reviste literare ca Field, New Letters, 5 a.m., Meridian, Gravel, Apple Valley Review, RHINO, etc. În România, Serea a publicat în revistele Tomis, Familia, Scrisul Romanesc, Hyperion, Accente, și altele.

Face parte din grupul de poeți The Red Wheelbarrow și este una din curatoarele lecturilor de poezie The Williams Poetry Readings din Rutherford, New Jersey. Cel mai recent proiect al său este blogul de poezie și fotografie Twoxism realizat în colaborare cu fotografa Maria Haro.

Ora 6:30 dimineața

1.

Desfac noaptea cu ambele mâini

și ies la suprafață.

Lumina se mișcă peste gazoane,

peste hortensii, cârciumărese și brăduți,

urcă zidurile

și se strecoară în încăperi,

se-ncurcă-n perdele

și atârnă în păr.

Această rază a străbătut 150 de milioane de kilometri

doar ca să-ntâlnească

fața ta nebărbierită.

Lumina trece peste trupurile

îndrăgostiților dormind ca lingurile,

peste pielea uscată

și respiratia greoaie,

alunecă peste covor

și atinge obrazul fiicei mele,

pleoapele ei albăstrii

încă acoperind visele.

2.

Răsare soarele,

dimineața miroase a cafea,

lumea e în priză

și se-nvârte.

Televizorul merge,

23 de grade celsius și cerul senin

Iată știrile de la această oră

Răsare soarele,

lumina cade pe fețele navetiștilor

așteptând la coadă în stația de autobuz.

E o nouă zi,

o a doua șansă,

sau a treia, a patra, sau a cincea.

Răsare soarele

peste aceeași luptă de a trăi

și a lăsa pe alții să trăiască.

Soarele urcă

peste orașul sclipitor,

peste cerșetoarea încovrigată pe cartonul ei

păzită de un câine tăcut,

peste vânzătorul ambulant de mâncare halal

prăjind orez în Faith’s Lunch Box,

peste schelăria disonantă

și muncitorii strigând,

peste omul cu ciocanul pneumatic

bâlbâindu-se într-un nor de praf.

Răsare soarele

și aduce încă o zi,

o corectură,

o derulare

și o reluare.

Răsare soarele

dar nimeni nu se-nghesuie

să fie salvat.

3.

Iar lumina curge prin rânduri de ferestre,

și apoi se varsă în Râul Hudson.

Păsările cântă

și trag soarele-n sus.

Azi e rândul meu.

Lumina îmi umple paharul până-n buză

și-l beau.

Mă umplu de cuvinte

ce stralucesc și ard.

Răsare soarele

și pășesc drept prin el.

Sunt transparentă

și vie.

Loteria Vizelor

Cum era posibil să fie plicul acela atât de mic

când purta în el viețile noastre?

Râdeam și glumeam

c-o să dormim sub podul Brooklyn.

O să mâncăm o gogoașă pe zi.

Ne întrebam dacă străzile New Yorkului

or fi murdare și aglomerate,

sau pavate cu vise.

Or fi și câini

cu covrigi în coadă?

Iar oamenii, or fi frumoși

ca-n filme?

Sau viața noastră va fi cumva

un episod din Seinfeld

despre nimic?

Mai bine sărac în America

decât în România, ziceam.

Ai mai emigra încă o data? mă-ntrebi.

Cu tine? îți raspund zâmbind.

Oricând.

Pe 7^th Avenue, doi barbati cu panouri mari cat panzele de corabii

propovaduiesc mantuirea

Marea mântuirii aruncă pe mal

pantofi, pălării, mănuși, cămăși, rochii,

butoaie de whiskey, clopote,

rătuște de cauciuc,

hârtii, cărți, o trompetă de aur,

o suzetă,

sticle, piepteni, o oglinda spartă,

o vioară,

o periuță de dinți,

picturi, fotografii, perle, eșarfe de pene,

pâine udă,

o cizmă, cuțite și furculițe,

lingurița cuiva de argint,

dar niciun singur trup,

nici măcar unul.

Între timp, în Penn Station

Mâțișorii înfloresc

într-o găleată de plastic

la subsol.

Viscolul          

Pe 7^th Avenue, un tip înalt și slab

împărțea tuturor cartonașe.

Îmi dădu și mie unul verde.

Chiar atunci viscolul se năpusti în stradă

pe bicicleta lui de mesager,

târându-și trena grea prin mulțime.

Ce-i asta, o ofertă de la magazinul din colț,

sau e ceva care-mi va schimba viața? m-am intrebat,

dar fulgii de zapadă umplură gura bărbatului

înainte ca el să apuce să-mi răspundă.

The post Desfac noaptea cu ambele mâini appeared first on Prăvălia Culturală.