©Sash Segal

“Convingerile noastre nu trăiesc dacă nu le oferim ocazia să lupte.”
Thomas Mann

Prăvălia Culturală: Ce reprezintă și cum apare o convingere?

Iuliana Lungu: Despre noțiunea de convingere, precum și procesul formării ei, am găsit eseul lui H. R. Patapievici, Despre convingeri, credinţe şi certitudini, în Dilema Veche, nr. 135, din 25 Aug 2006, care, dintre toate sursele cercetate, mi s-a părut că reușește să creeze o imagine clară și fidelă stării de a fi convins de certitudinea existenței a ceva ce nu se vede. Așa încât, negăsind cuvinte mai potrivite pentru a răspunde acestei prime întrebări, voi cita și parafraza câteva idei din acest eseu.

“… Convingerile nu pot fi indiferente, întrucît în ele trăieşte amintirea unei lupte. Tăria lor, spre deosebire de indiferenţa opiniilor, e dată de conştiinţa acestui război cîştigat… iar miza încleştării a fost dobîndirea adevărului, sub forma certitudinii de sine.

Convingerea devine obiectivă, chiar dacă aparține unui subiect, prin faptul că s-a instalat în el sub semnul adevărului, la capătul unei lupte, care s-a soldat cu o victorie, în care dubiul a fost înfrînt, iar adevărul cucerit.

Starea de spirit, care însoţeşte această cucerire este certitudinea, care este ca o beţie a victoriei: sufleteşte vorbind, prin pacea certitudinii, în interiorul subiectului s-a instalat convingerea, ca un război cîştigat.

… Etimologia ne învaţă că certitudinea vine după convingere şi este întemeiată de ea – potrivit etimologiei, convingerea conduce la certitudine printr-o luptă în care credinţa a învins, iar dubiul a fost înfrînt. Aici accentul cade pe ideea de luptă, pe victorie, pe triumf.

Analiza logică ne spune contrariul: certitudinea precede convingerea şi ea singură îi poate conferi acesteia temei raţional, de îndată ce adevărul a fost atins – fie printr-un probatoriu concludent, fie prin cunoaştere riguroasă, fie prin desfăşurarea procedeelor de încredinţare, specifice credinţei religioase.
…
Etimologia pare a ne arăta cum se ajunge, psihologic, la dobîndirea unei convingeri. În timp ce analiza logică a noţiunii pare să ne sugereze cum poate fi ea întemeiată raţional.

Tot analiza logică a noţiunii, prin situaţia de contrarietate în care ne pune, dovedeşte şi că “certitudinea, convingerea, credinţa” formează cu adevărat, prin cuplajul lor, ceea ce Blaga numea, pentru noţiunile cuplate binar, un “cuplu metodologic”.

Credinţa nu ar fi nimic fără certitudine; convingerea nu s-ar putea închega fără credinţă şi nu ar fi decît o încăpăţînare, dacă nu ar căuta certitudinea; dar nici convingerea, nici credinţa nu ar valora nimic dacă nu ar fi permanent confruntate cu adevărul, sub presiunea setei de certitudine a omului care se află în permanentă căutare.
…
Certitudinea, convingerea şi credinţa nu ar fi atît de strîns legate unele de celelalte, dacă toată viaţa noastră nu s-ar juca pe încercarea de a face invizibilul vizibil, iar lucrurile cele mai de preţ nu ar fi şi cele care nu pot fi în niciun fel nici apucate, nici posedate, nici instrumentalizate, nici cunoscute pînă la capăt.

Într-un sens, aşa cum problema centrală a deciziei este aceea de a lua hotărîrea cea mai bună în condiţii de cunoaştere incompletă, problema centrală a oricărei vieţi este aceea de a se ghida după convingeri care nu pot atinge certitudinea decît prin credinţă, iar această certitudine e întotdeauna failibilă.”(H. R. Patapievici, Despre convingeri, credinţe şi certitudini, Dilema Veche, nr. 135, în 25 Aug 2006)

PC: Care ar fi principalele influențe în formarea unei convingeri?

IL: Tendințele egosintonice, adică, acele tendințe spre armonie ale omului, compatibile și coerente cu normele lui individuale, sînt cele care ne împing să ne formăm convingeri. Aceste norme individuale, nu sunt deloc străine de normele culturale, spațio-temporale ale grupului, comunității, ținând cont de trăsătura socială a omului și, implicit, de nevoia lui de apartenență.

PC: Care este rolul convingerilor în viața cuiva?

IL: Cred că avem nevoie de convingeri pentru starea de integritate și totalitate. În Vocabularul Psihanalizei al lui Laplanche și Pontalis, expresia conforme au moi (conform eului), este explicată ca fiind o trăsătură caracteristică acelor pulsiuni, reprezentări acceptabile pentru eu, cele care dau starea de totalitate, integritate și ideal.
În concluzie, avem nevoie de convingeri pentru a ne simți întregi, pentru a da sens și formă identității noastre, aflată într-o dinamică și creștere continuă.

PC: Cum influențează convingerile identitatea și personalitatea cuiva?

IL: Vă voi vorbi din perspectiva teoriei psihanalitice, care, ca orice teorie, aspiră și ea către adevăr. Se dorește a fi o teorie și o practică profund morală în relație cu adevărul.

De exemplu, apropo de identitatea sexuală vs identitatea de gen, preocupări ale zilelor noastre, dimensiunea psihosexuală a sexualității umane, bisexualitatea psihică, plurivocitatea identificărilor, toate acestea constituie descoperiri ale psihanalizei.

Dacă nu suntem prizonierii unui sex biologic, nu înseamnă că suntem asexuați sau anormali. Această bisexualitate psihică permite jocul identificărilor, empatia și, nu în ultimul rând, creativitatea individului. Toate acestea ne eliberează de limitările apartenenței anatomice, de reducerea individului la corp, dar nu ne face asexuați, anormali. Dimpotrivă, ne face conștienți de existența vieții noastre psihice, de dimensiunea noastră psihică inconștientă, de forța și rolul ei în formarea identității noastre. Identitatea noastră este mai mult decât ceea ce se vede, este ceea ce și cum ne simțim în relație cu noi înșine și cu lumea.

Cred că am putea asocia procesul formării credințelor cu procesul „înscrierii fantasmei în trup”, cum este denumit procesul de erogenizare, din punct de vedere psihanalitic, de către Jacques André, asta pentru o mai bună înțelegere a procesului formării și adâncimii localizării lor. Am mai putea spune că o credință se instalează în mod insidios, poate chiar dinainte de naștere, prin proiecțiile părinților și familiei asupra bebelușului ce urmează a se naște. Cu toții ne naștem într-o cultură cu tradiții, norme și credințe. Ideea este să nu rămânem înțepeniți în istorie. Sarcina ce revine fiecăruia în procesul de individuare, este cunoaștere și integrarea adevărului despre sine și lume.

Altfel, „orice convingere este o închisoare”, spune Friedrich Nietzsche, sau devine o închisoare, dacă e luată ca atare, fără să fie conștientizată și pusă sub semnul întrebării. Care ar fi granița unde integritatea devine treptat închisoare, rămîne de simțit de către fiecare în parte. Un barometru fidel ar putea fi starea de ușurătate și continuitate a ființării.

PC: Cum se proiectează convingerile personale în viața socială?

IL: “Convingerile sunt mai puternice decât realitatea”, spune Menis Yousry.

Conform lui Laplanche și Pontalis, mecanismul proiecției este operația prin care subiectul expulzează din sine și localizează în altul, persoană sau lucru, calități, sentimente, dorințe, chiar “obiecte” pe care nu le cunoaște sau le refuză în sine însuși. Este vorba aici de o apărare de origine foarte arhaică, ce acționează atât în patologie dar și în superstiție și în moduri de gîndire “normale”.

Pornind de la această definiție, în contextul întrebării de mai sus, am putea spune că nevoia de a le impune celorlați propriile noastre convingeri, de a ne găsi aliați, poate fi cel mai adesea un semn de nesiguranță în ceea ce privește certitudinea credințelor, convingerilor noastre. Suntem oameni, sensibili, vulnerabili în esență, așa că responsabilitatea noastră e una majoră, în ceea ce privește proiectarea propriilor convingeri în viața socială, ținând cont de diversitate.

PC: Pot fi schimbate convingerile? Dacă nu, din ce motiv? Dacă da, cum ar arăta procesul schimbării?

IL: “Convingerile sunt duşmani mai mari ai adevărului decât minciunile.” Nietzsche

Convingerile pot deveni dușmani în momentul în care ne limitează accesul la cunoașterea adevărului și implicit la creștere. Cred că pot fi schimbate, dacă devenim conștienți de aceste limitări. În general oamenii puternici se ghidează după “mirosul libertății”. Schimbarea nu e deloc ușoară, e o nouă luptă, un nou război cu sine și cu lumea. Nu cred că o putem face singuri, așa cum nu venim singuri pe lume, indiferent de gradul de autonomie și ținînd cont de faptul că independența absolută nu există, avem nevoie de iubire și adevăr, ca să putem supraviețui și crește. Pentru asta, avem nevoie de oameni care să ne însoțească.

***

IULIANA LUNGU este psiholog-psihoterapeut de orientare psihanalitică. A publicat eseuri și articole de psihanaliză, a tradus articole și eseuri de psihanaliză. În 2016 a publicat pentru prima dată poezie, pe site-ul qPoem, revista Familia, Vatra, Păvălia Culturală. Poezia ei a fost tradusă în limba engleză de Daniela Hendea și în limba slovacă de Olga Glustikova și Martina Grman și publicată în revista Brat Bratislavsky Literarny Klub. Anul acesta, sub îndrumarea poetei Medeea Iancu, în cadrul unei rezidențe literare organizate de editura Cartea Românească, a pregătit primul său volum de poezii de inspirație feministă. ”Iuliana Lungu scrie despre identitate, despre feminitate și acceptarea/rediscutarea genului; poemele ei sînt un ritual de purificare și eliberare de prejudecăți, șabloane, un ritual aparte care privește sinele și adevărul. Poemele ei vorbesc despre tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre rușine, vinovăție, cenzură, dar mai ales despre vina și rușinea de a fi femeie.” (Medeea Iancu)

The post Iuliana Lungu: avem nevoie de convingeri pentru a ne simți întregi appeared first on Prăvălia Culturală.

CRISTIAN LUGUZAN e sociolog, doctorand la Universitatea din Edinburgh, specializat în sociologie politică, mișcări sociale. Îi place să se contrazică, pe Facebook, cu oamenii. 

O convingere e mai mult decât o idee primită de-a gata, o prejudecată sau încăpățânarea de a avea mereu dreptate. Anumite „adevăruri” ajung să ne fie mai apropiate, să facă parte din identitatea noastră. Nu e nici măcar o credință, care ține de un anumit proces constant de îndoială și reafirmare. O convingere, odată stabilită, nu necesită alte dovezi sau reafirmări. Convingerile apar atunci când ideilor nu li se opune suficientă rezistență, fie pentru că ele vin în continuarea unui anumit cod etic, sau prin validarea repetată a unor experiențe personale, sau prin ambele. De exemplu, un homofob e convins că un cuplu gay e anormal, pervers, maladiv, periculos. Nu cunoaște cupluri de același sex, sau dacă cumva știe că cineva e gay, îi evită sau îi disprețuiește de la distanță. Experiențele înconjurătoare de zi cu zi nu opun rezistență acestei convingeri, așa că ea se menține. Mai mult, această convingere face deseori parte din codul etic sau din identitatea homofobului. Fie acesta își încorporează convingerea în sistemul său de credințe religioase, ori în identitatea de „bărbat adevărat” sau de „femeie autentică.”

Care sunt influențele în formarea unei convingeri? Am putea crede că părinții sunt principalele influențe, dar familia influențează convingerile mai degrabă indirect. În unele cazuri, un părinte își poate impune propriile convingeri copiilor, dar în multe alte cazuri aceștia după un timp opun rezistență ideilor moștenite din familie. Cu toate astea, vedem prin studii sociologice că în multe cazuri, dacă părinții votează stânga sau dreapta, și copiii urmează același tipar. Dar asta nu înseamnă că acei copii moștenesc convingerile ideologice ale părinților, cât că moștenesc situația materială a acestor, educația, chiar și regiunea, orașul, cartierul părinților, care au mult mai multe șanse să influențeze orientarea ideologică a viitorilor adulți. Așadar, acel capital social, economic și cultural vor contribui la formarea unor convingeri politice prin care aceștia își vor urma propriul interes. De exemplu, dacă cineva s-a născut într-o familie cu situație materială bună, e mai probabil să creadă cu convingere în principiul meritocrației. Astfel, ei vor considera că își merită toate privilegiile, pe care de fapt le-au moștenit, pentru că acele privilegii fac parte din identitatea lor. Convingerea că ei sunt mai inteligenți, mai bine educați, mai muncitori, mai eficienți, cu spirit și mentalitate de conducător (mentalitate pe care nu o poate avea oricine, nu?) face parte atât din codul etic cât și din identitatea elitelor, de oriunde ar fi ele. Vedem asta individual dar și cultural la nivel de grup, atât în rasismul științific, menit să justifice colonialismul, cât și în rasismul de zi cu zi, cel care îi vede pe romi ca fiind mai hoți, mai leneși, mai puțin inteligenți.

Dar totuși, asta nu explică cum de există oameni cu alte convingeri decât cele care reflectă mediul în care au crescut sau identitatea lor. Aici intervine grupul social al prietenilor (atât în copilărie, adolescență și maturitate) cât și educație formală (școala) și informală (cărți citite, filme văzute, presă consumată etc.). Atâta timp cât există influențe din mediul apropiat, dar nu neapărat prin părinți, vom avea tineri atei provenind din familii creștine sau stângiști din familii „bune.” Funcționează și inversul, firește. De ce există atât de mulți oameni săraci care votează dreapta? Convingerile sunt formate prin presă, prin educația formală, prin discursul politic care lipește votul pentru un anumit partid de anumite valori morale, mai mult sau mai puțin vagi.

Cu toate astea, convingerile nu sunt „bune” sau „rele.” Nu suntem mai proști, mai naivi, mai susceptibili dacă avem convingeri. Dacă trăim și participăm în lume, avem convingeri, banale sau profunde, naive sau sofisticate. Unele convingeri ne influențează în mod decisiv viața, desigur, prin stabilirea unor anumite tipare de gândire și decizie prin propriul nostru cod etic și simț al propriei persoane.

Convingerile se osifică în timp, mai ales atunci când sunt confirmate, chiar și parțial sau ocazional. Contează mai ales că un eveniment sau o experiență care ne confirmă convingerea va conta mult mai mult decât una care o infirmă. Ignorăm știrile care nu ne dau dreptate. Convingerile se și schimbă, dar atunci când și influențele se schimbă. Un imigrant, în timp, va ajunge să își schimbe unele convingeri. Poate devine mai tolerant dacă trăiește într-o zonă multietnică, și ajunge să vadă că și vecinul musulman mănâncă prăjitură, se uită la fotbal și își iubește copiii. Dar poate deveni și intolerant dacă va locui împreună cu alți oameni intoleranți, și atunci, vecinul musulman devine în imaginația sa un potențial terorist periculos și contribuind direct la sfârșirea civilizației occidentale.

Convingerile se schimbă și printr-o schimbare de paradigmă culturală. De exemplu, începând cu anii 60, occidentul a fost din ce în ce mai permisiv cu reprezentările culturale ale diferitelor identități de gen, ceea ce a dus la o caracterizare a comunității LGBTQIA+ care a fost din ce în ce mai empatică (chiar dacă încă substanțial caricaturizată). Mișcările feministe, anti-imperialiste sau pentru drepturile minorităților au dus la tranziții culturale asemănătoare. Prin urmare, unii și-au schimbat convingerile și atitudinile. Chiar și așa, procesul a fost lent și incomplet. Mulți adulți nu și-au schimbat convingerile, dar au devenit în schimb convinși că toleranța nu e altceva decât un instrument politic, corectitudinea politică, parte dintr-o conspirație stângistă (a se citi, sovietică/evreiască). Asta a însemnat mișcarea conservatoare americană, condusă în SUA (și influentă în majoritatea occidentului) de oameni ca F. Buckley Jr., Barry Goldwater sau Pat Buchanan. Războiul cultural devine așadar un război al convingerilor.

The post Convingeri și paradigme culturale appeared first on Prăvălia Culturală.

CRISTI NEDELCU este jurnalist și scriitor. A debutat în 1992 în revista Dilema și a colaborat cu mai multe reviste literare – Dilema, Scrisul Românesc, Mozaicul (unde în prezent deține cronica teatrală). În același timp a activat în televiziune, unde a condus câteva posturi TV (Terra Sat Craiova, TVS Craiova, Alege TV). În 2008 a publicat volumul de teatru Vești proaste, iar în 2013 cartea Lumea-ntreagă e o scenă/lumea-ntreagă e un show. Paradigme culturale ale societăților.

Îl cunoști de mult timp. Chiar poți spune că îți este prieten. Aveți afinități intelectuale sau sociale, rezonați la lucruri comune, împărtășiți experiențe plăcute. Apoi, deodată, societatea este străbătută de o falie și vă regăsiți pe maluri opuse acele acesteia. Tu de o parte, el de alta – două tabere ireconciliabile. Desigur, tu ești de partea bună, el de cea rea. Cum ar putea fi altfel, dacă dorești să rămâi consecvent cu ceea ce ești și ceea ce susții tu? El greșește, tu ai dreptate. Și te întrebi, de ce a ales el cealaltă tabără. Cel mai simplu este dacă reușești să îi identifici un interes. Are un post de care ține cu dinții, vrea o promovare, îi este teamă de cineva etc. Genul acesta de explicație îl acceptăm cel mai ușor, pentru că, în sinea nostră, ne recunoaștem în el. Și noi facem la fel în alte situații. Chiar dacă vrem să ne credem mai curajoși, mai fermi, avem lașitățile noastre, compromisurile zilnice, fără de care societatea nu ar putea funcționa. Robespierre poate duce la discursuri epocale, și poate fi o extraordinară figură literară, dar în viața reală, face ca societatea să fie ne-funcțională. Mai greu este, însă, când prietenul nostru a ajuns pe celălalt mal al fluviului din convingere. Iar, pentru el, convingerile lui sunt cele adevărate, în timp ce tu ești de partea greșită. Nu vă ia mult să constatați că, de fapt, nu prea mai împărtășiți valori comune. Și decizi că nu mai trebuie să depui niciun efort să construiești o punte către el. Ai pierdut un prieten, dar am rămas fideli principiilor noastre. Fiat justitia, pereat amicitia.

Alteori se întâmplă invers. Știi că un om are o relație să spunem mai puțin apropiată cu moralitatea sau cu normele sociale acceptate. Pe scurt, este o persoană mai puțin frecventabilă, din punctul tău de vedere și al valorilor pe care le susții. Dar, întâmplarea (care joacă un rol mult prea mare în viețile noastre) face ca respectivul să fie de partea ta într-o împrejurare destul de critică.

Atunci, dai puțin deoparte valorile și spui că, totuși, omul trebuie să treacă înaintea ideilor. Desigur, psihologii pot explica genul acesta de comportament prin ceea ce ei numesc disonanță cognitivă – capacitatea noastră de a ne justifica acțiunile atunci când suntem inconsecvenți. Dar, dincolo de explicațiile psihologice, rămâne întrebarea – în definitiv ce are prioritate pentru noi – oamenii sau principiile?

The post Oameni sau principii? appeared first on Prăvălia Culturală.

MARIUS DOBRIN

Cred în bunul simț. Cred în flexibilitate și în bună credința, în capacitatea de înțelegere cu celălalt.
Știu că fiecare avem tăria opiniunilor noastre, dar cred în necesitatea de a accepta un dram din dreptatea celuilalt. Și să i-o spunem.

Cred că fac bine atunci cânf fac ceva și, totodată, știu că simpla intenție bună nu e de ajuns pentru ca la destinație să fie benefică fapta mea. Greșesc și uneori nu îmi dau seama unde am greșit. Alteori, da, și mi-e greu să recunosc sau să repar. Dar toate faptele vin în mod firesc și nu știu dacă am sintetizat aici tot ceea ce determină modul meu de acțiune.

Valorile din societatea noastră? Aș fi înclinat să spun că sunt aceleași dintotdeana. Pentru că, în opinia mea, omenirea a fost mereu cam aceeași. Dacă nu era bună atunci nu eram noi cei de azi. A și evoluat, fără a fi de acord cu blamarea trecutului după norme ale prezentului.

Cred că relativismul ne-a făcut să fim mult mai liberi și mai bogați ideatic, dar ne impune și o doză sporită de responsabilitate. Pentru că, dacă putem întoarce totul și pe partea cealaltă, totuși, nu chiar totul poate fi oricum.
De definit nu le definește nimeni identificabil. Din norul opiniilor emise de atâta lume se conturează câteva reguli cu caracter proaspăt și urgent. Paradoxal, deși există moda de a critica un dușman invizibil, numit uneori ‘sistemul’, diabolizând uneori la modul nefericit exact instituții necesare și viabile, eu cred ca trendul este dat de libertatea de gândire și de vectori independenți care se coagulează relativ ușor. Iar temele publice sunt mai degrabă apanajul unor emitenți independenți.

Nu ne organizează nimeni. Altfel, da, studiul mulțimilor și al comportamentului uman își găsește clienți cu un interes ori altul, iar suportul comunicării este instrumentalizat temeinic în acest sens. Dar sunt vectori diferiți, e o confruntare permanentă, cu avantaje și cu dezavantaje. Cum se zice, nu ne plictisim niciodată și ne cheltuim energiile. Dar asta ține de diversitatea oamenilor, e un dat natural.

De aceea pe mine mă irită ingineriile sociale, teoriile care militează pentru un om nou, pentru o societate utopică. Deja s-a încercat de două ori și s-a eșuat în totalitarism. Nu mi-aș fi închipuit că nu vom mai râde de prostiile propagandistice de dinainte de 89, așa cum râdeam în timpul comunismului. Și nu mai putem râde pentru că deja intelectuali cu pretenții vorbesc precum activiștii anilor ‘50, pentru că tot ceea ce ni se părea stupid și manipulator acum este vehiculat cu mândrie revoluţionară. Mă doare să văd că se încearcă exonerarea de orice responsabilitate a lui Marx și se inocentează utopia. Fie că nu a fost comunism, deci nu e compromis, deci realizabil în alt context, fie că a fost prost aplicat de Lenin, iar Stalin a fost un monstru venit de nicăieri și el e țapul ispășitor. Așa că după nebunia legionaroidă, care continuă și ea să mustească, dar, cel puțin, sub controlul legii, acum avem în floare negarea monstruozității comunismului și retorica propagandistică din anii ‘50.
Suntem de mult în secolul XXI și noi încă ne folosim de idei ale trecutului. E uluitor cum tribalismul e tot mai fățiș. Religia e tot mai pregnantă, aici includ și religia ideologică.

Tehnologia ne schimbă dramatic viața, iar noi operăm cu limbal și noţiuni de secol XIX. Nu cred că există ierarhii și centre de impunere a unor teme. Este pur și simplu o agora cu cel mai larg grad de democratizare. Practic, toată lumea își spune părerea și comentăm fiecare gest din te miri ce perspectivă care acum niște ani ar fi fost ignorată. Fiecare se simte interesat de un articol de lege și de o anume interpretare a faptelor.

Ce mă deranjează e că adesea acționăm precum cel mai rudimentar regulator al unui sistem, după logica bipolară. Astfel că o cauză rea este combătută cu o mult prea mare energie, cu o exagerare de sens opus încât rezultatul nu are cum să fie decât o oscilație care greu se liniștește, adesea producând alte frământări.

Mă deranjează că, adesea, cei care vor să facă bine îi disprețuiesc pe cei care se opun. Ai zice că toți suntem fie dictatori, fie nepăsători față de cei care nu sunt ca noi. Deși taman că pledăm pentru umanism și pentru a îndrepta o nedreptate rănim pe alții în loc să-i luam ca aliați, o victorie cu adevărat pe termen lung.

Gândire critică e la orice pas. Toată lumea e critică. Și toți știm cum e bine. Chiar și eu, scriind acestea și făcând foarte puțin din ceea ce zic că ar trebui să facem cu toții.

P.S. Despre credința mea intimă și despre superstițiile mele, despre neputințe și temeri, e de vorbit separat.

The post Cred că… appeared first on Prăvălia Culturală.

ANA-CRISTINA BĂDIȚA, psihoterapeut.

În acest moment, apucându-mă să răspund la interviul despre convingeri, sunt exemplul viu al modului în care functionează ele.

Pentru început, să vedem ce sunt acestea: niște idei stabile și bine înrădăcinate despre noi și despre ceilalți care ne determină modul de a procesa informația în prezent și, prin urmare, de a acționa. Ni s-au format în timp, din interacțiuni repetate, constante, cu mediul (de la părinți, bunici, până la colegi, vecinii din curtea blocului, proful de mate, coordonatorul de licență și colegii de ieșit la fumat).

Am început să scriu cu gândul, ulterior conștientizat, că acesta este un articol, nu un interviu, ceea ce pentru mine a însemnat că voi fi evaluată mai aspru și că orice greșeală va fi taxată (există acolo o convingere subiacentă privind evaluarea și standardele). Ceea ce sună de parcă aș spune: ”sunt incompetentă și se va vedea” (un fel de sindrom al impostorului). Mă ajută să-mi amintesc că, în general, oamenii competenți se subevaluează, în vreme ce proștii se cred grozavi, și scriu în continuare de zor la articol – pardon! interviu.

De ce am convingerea ca nu este niciodată de ajuns ce fac? Experiențe din trecut (ex. critici), dar și observând modelul parental (nemultumirea de sine a părinților), care s-au sedimentat in mine într-o nevoie de a demonstra că pot. Ceea ce duce la anxietate de…evaluare, desigur!

Se adaugă la toate acestea presiunea lui ”am fost recomandată” (sunt prietena unei prietene etc.), presiune pe care o resimt din simplul motiv că nu vreau să-mi dezamăgesc prietenii (mai ales pe cei exigenți și performanți in domeniul lor), am percepția că ei ar fi ușor de dezamăgit (sau oamenii în sine ar fi așa) și asta pentru mine ar însemna că, probabil, undeva acolo în…dulap, pot descoperi alte schelete din seria ”de ce să-mi mai fie frică azi?” (Abandonul pândește).

Cum s-au manifestat temerile legat de tema asta până acum?

În primul rând am regretat la nicio zi după ce am acceptat sarcina, pentru că mi-am dat seama că timpul meu e limitat in aceste doua săptămâni, în care sunt mai mult pe munte decât în oraș, și lucrez intens când nu-s pe munte (nu vă doresc să știți cum se simte seara târziu un psiholog cât de cât normal la cap și ce-i vuiește printre neuroni în timp ce curăță cartofii).

Între timp a fost munte, aer curat, au apărut alte emoții și gânduri care m-au îndepărtat de tot de temă. Ce mai, era sa uit de ea cand grohăiau mistreții lângă cort (altă poveste, în episodul următor)!

Apoi m-a apucat panica (în sens ne-clinic, pentru că nu am avut tot cortegiul de simptome, ci doar dureri de cap) generată de gânduri automate (s-au automatizat prin repetiție, de-asta se numesc așa) din zona ”cine m-a pus?! habar nu am de nimic! îmi trebuie zece tomuri de bibliografie despre percepții, convingeri religioase, delfini și cum functioneaza mintea când dormim”.

©Medeea Iancu

Convingerile despre cum suntem (competenți, frumoși, destepți, iubibili sau…inversul) se manifestă în situații specifice (m-a părăsit Mariuca) prin gânduri automate (”oricum avea coșuri!” sau ”viața mea s-a terminat!”) și prin reacții emoționale (încântare, deprimare) și fiziologice (înroșit, bâlbâit, insomnii, plâns etc.). Gândurile se schimbă mai ușor (există tehnici cognitive și comportamentale pentru asta), convingerile mai greu sau…deloc (mai ales când nu suntem motivați sa le schimbăm).

Panica s-a maturat în mine ca un vin ne-bun și s-a transformat într-o leșioasă stare de… semileșin în cursul zilei de azi, când gândul că se apropie deadline-ul m-a luat pe nepregătite. Ce face un om când se sperie? Dupe ce se sperie bine încearcă să facă față situației. În cazul meu, dă fuga la librărie să scotocească după geniala si salvatoarea carte a convingerilor. N-am găsit-o, bineînțeles, ci am găsit multiple abordări din multiple unghiuri ale multicomplexei problematici, așa cum mă așteptam. Despre ce să scrii?

Eu sunt psihoterapeut, nu sociolog sau psiholog „social”: impulsul e să scriu despre… mine. Sau despre individ, cuplu, grupușor de cel mult trei oameni înșirați pe canapea, așteptând bagheta magică, despre care le spun că nu o am și n-am avut-o niciodată.

Rătăcită și deja supraîncărcată cognitiv printre rafturi (se întâmplă când avem de luat decizii rapide, stimulii sunt mulți și greu de selectat cei relevanți, timpul prea scurt și motivația puternică), am luat la repezeală primul tom cu titlul atrăgător, despre iluzia cunoașterii, și am zbughit-o acasă să las paginile să mă inspire. Anticiparea era că voi avea o jumătate de zi la dispoziție, însa știm deja cum se potrivește socoteala de acasă cu planul din librărie. Când ceasul meu de perete cadența apatic ora 22 m-am apucat de treabă. Primul impuls a fost să distilez din oceanul stiințelor cognitive de pe birou cele câteva carți la care m-am restrâns. Apoi, gânduri din sfera celor ”trebuie repede! trebuie acum! unde esti, tu, Muza?!”, generate de convingerea sublimă că n-o sa-mi iasă nici de data asta suficient de bine, m-au determinat să ies din bârlog și să vorbesc cu omul de langa mine.

Știți cum se schimbă gândurile automate? Cât ai bate din palme, dacă auzi cuvintele potrivite! V-ați prins că deocamdată doar ele se schimbă, nu și convingerile?… Ultimele mustesc în adânc. Le mai clătinăm un pic, tot e bine.

Am revenit la interviu cu bunele intenții de a oferi si informație stiințifică, frumușel clasificată în tipuri de convingeri (sau scheme cognitive) despre sine.

Reamintim că ele sunt credințe de cele mai multe ori inconștiente, inflexibile și suficient de subtile încât să nu realizăm că ne influențează.

©Medeea Iancu

Exemple de convingeri despre sine ar fi:
– sunt ”defect” (”defectiveness”), adică inferior, incapabil
”Nu-mi iese nimic bine”, ”Sunt urât”, ”Nu sunt suficient de bun”, ”Nu mă pot compara cu alții”, ”Sunt proastă”, ”Sunt rea”, ”Fac numai greșeli”, ”Nu am nicio valoare”, ”Sunt un eșec”…
De obicei aceste persoane se retrag din relații pentru că se tem că partenerul va descoperi, în cele din urma, acel ”defect” inacceptabil și le va părăsi.

– sunt nedemn de a fi iubit (”unlovable”)
Și ele se pot distanța de parteneri sau evită să se apropie de la bun început pentru a nu se ajunge la deznodământul așteptat: să fie părăsite și să sufere.
”Nu mă poate iubi nimeni”, ”Eu nu contez”, ”Sunt mereu lăsat deoparte”, ”Nu sunt dorit”, ”Nu mă acomodez în niciun mediu”, ”Nimeni nu mă iubeste”

– teama de abandon (relaționată cu teama de a nu fi iubit)
Duce la eforturi disperate de a evita să fim părăsiți.
”Voi fi părăsit dacă îmi pasă de cineva”, ”Nu pot fi fericit pe cont propriu”, ”Nu sunt interesant”, ”Nu sunt așa bun ca alții”, ”Partenerul nu mai este interesat de mine”

– neajutorarea (convingerea că nu avem control asupra vieții noastre, că suntem duși de val)
Astfel de convingeri duc la tendințe de a prelua un control absolut asupra mediului sau de a renunța complet în a mai controla.

– a te simți indreptățit (convingerea că merităm aprecierea și laudele celorlalți indiferent dacă oferim sau nu ceva în schimb pentru că suntem diferiți și superiori)

Astfel de persoane nu prea țin cont de sentimentele celorlalți și au pretenții exagerate. Uneori convingerea de bază este de inferioritate, însa compenseaza dezvoltându-și una de…superioritate pentru a se simți mai bine.

”Sunt superior (și mă aștept ca toată lumea să vadă asta)”
”Dacă nu excelez, atunci nu sunt bun de nimic”
”Sunt special și mă aștept să fiu tratat ca atare!”
”Nu au dreptul să mă critice”
”Eu nu greșesc, EI nu mă înțeleg”
”Trebuie să-mi satisfacă nevoile de fiecare dată”

– hiperresponsabilizarea și sacrificiul de sine

O convingere că rolul nostru este de a avea grijă și chiar de a ne sacrifica dorințele și nevoile pentru alții pentru că suntem responsabili de fericirea lor. În aceste situații ne simțim vinovați și ne cerem iertare excesiv pentru orice greșeală.

”Trebuie să iasă totul perfect; dacă fac o greșeală, sunt un eșec”
”Dacă îl iubesc destul de mult, o să se schimbe”
”Nu mă pot baza pe alții și nu pot cere ajutor; sunt singura responsabilă”
”Dacă au nevoie de ajutor trebuie să-i ajut”
”Dacă nu-i ajut nu am nicio valoare”
”Nu pot să-mi exprim nemulțumirea în relații pentru că nu merit, sentimentele mele nu sunt importante”
Există multe alte convingeri, cum ar fi despre autonomie (”dacă intru în relații îmi pierd libertatea”) sau căutarea de aprobare din partea altora (”dacă nu mă laudă am făcut ceva greșit”), care s-au format în același mod: prin mesaje repetate din partea mediului, de la familie (”nu ești bună de nimic!”, ”colegii tăi ce notă au luat la română?”) la prieteni și parteneri (”nu vezi cum arăți?! iar te-ai îngrășat!” sau ”dacă nu-mi iei Lamborghini mai bine îmi caut pe altul!”).

©Medeea Iancu

În psihoterapie deosebim între convingeri funcționale și disfuncționale. După cele menționate concluzia ar părea să fie că ne cânta la toți păsărelele, ceea ce nu e chiar departe de adevăr (pe diferite voci, mai în șoaptă, mai în cor) pentru că suntem ființe, nu pietre, mereu aflați în echilibru instabil. Totul  ține de nuanță aici: care e doza de convingere că sunt grozav care mă ajută să performez și să nu mă deprim când am eșecuri și de câte picaturi de autosacrificiu am nevoie ca să fiu empatică, dar nu chiar un preș? Greu de spus. Judecăm utilitatea după consecințe. Cum mă simt, cât sens am în viața asta, câte regrete la sfârșitul ei? (ultima fiind o evaluare puțin cam tardivă).

Să nu uităm că mesajele pe care le primim și ne (de)formează pot fi directe, verbalizate, dar și indirecte, însa cu atât mai puternice (o bătaie cântărește cel puțin la fel de mult ca o ofensă și îi transmite copilului că merită sa fie pedepsit, dar și că asta e o modalitate sănătoasă de a interacționa cu ceilalți). Mesajele mixte (un părinte laudă, unul critică pentru aceeași faptă sau primite de la același părinte aflat în toane diferite) duc la o confuzie și mai mare în rândul copiilor: ”eu am copiat la școală, eram un ștrengar și jumătate!” și ”să nu aud că ai fost prins cu fițuici!”.

Identitatea de sine se construiește din adolescență, de obicei prin opoziție cu cea parentală (dacă temperamentul ne permite). Ne modelăm ideile după grupurile în care intrăm și intrăm în grupuri ale căror convingeri ne surâd.
Chiar dacă am fost crescuți în familii ”tradiționale”, cu puternice convingeri despre rolul bărbatului și al femeii în societate și, respectiv, la cratiță, și despre rolul copilului de a asculta și a executa (și de iubi sexul opus), avem libertatea de a ne construi propria viața și de a face alegeri diferite. Cum? Experimentând. Ne expunem la stimuli diferiți, căutând prieteni și iubiți care să ne trateze cu respect și empatie și, treptat, lăsăm garda jos și permitem altor idei să ne pătrundă. Este nevoie de suficientă motivație (la care, uneori, ajungem dupa ce ne-am afundat în cele mai adânci prăpăstii și am supraviețuit printr-un noroc chior) și multă susținere. Procesul nu are etape clar delimitate, ca în manuale, pentru că viața are prostul obicei să funcționeze altfel.

Adoptăm roluri care se suprapun cu personalitatea și valorile noastre (dacă tot suntem hiperresponsabili și pe noi ne lăsăm pe ultimul plan, măcar pădurile și delfinii să fie salvați). Ne implicăm în cauze sociale din motive diverse, atât de diverse că s-ar putea scrie (și s-a scris) tone de cărți pe tema asta. Imaginea pe care ne-o construim (pentru noi și pentru alții) poate avea rădăcini în copilărie, însă înflorește sub ploi prielnice legate de statut, stima de sine și ce e la moda. Putem adera fierbinte la cauze doar pentru că sună bine (și ne deprimăm eficient pe Facebook când alții par că au vizitat jumătate de glob, iar zâmbetele lor triumfătoare ne amintesc că n-am ieșit nici să ducem gunoiul).

Imaginea ne înșeală: ne formăm impresii din primele secunde și le schimbăm surprinzator de greu, deși ne credem deștepți. Mintea utilizează categorii și ignoră detaliile pentru că s-a format cu scopul de a acționa, nu de a rezolva ecuații complexe.

Să facem un experiment.
1. Pe o scală de la 1 la 7, cât de bine înțelegeți cum funcționează fermoarele?
…
2. Cum funcționează un fermoar? Descrieți cat puteți de amănunțit toți pașii implicați in modul de operare al fermoarului.
…
3. Acum, pe aceeași scală de la 1 la 7 evaluați încă o dată cunostințele voastre despre modul de a funcționa al fermoarelor.

Există vreo diferență?

Exercițiul este preluat din ”Iluzia cunoașterii” de Steven Sloman și Philip Fernbach, și arată ceea ce ne spune chiar titlul.

The post Despre convingeri, deadline-uri și delfini appeared first on Prăvălia Culturală.

LORENA STUPARU este cercetător ştiinţific gradul III la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale “Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, doctor în filozofie al Universităţii din Bucureşti (2004), cu teza “Simbolul în viziunea lui Mircea Eliade. Religie, hermeneutică şi atitudine estetică”, coordonată de profesorul Ion Ianoşi, absolventă a Programului de Studii Postdoctorale al Universităţii din Bucureşti derulat în 2010-2013 în domeniul ştiinţelor politice.

Mai întâi, cred că este evident din titlu că nu mă voi referi aici la credinţă în sens filozofic, etic sau ideologic.

Potrivit accepţiunii riguroase (dacă acest lucru are vreo importanţă în ordinea religiosului, ordine la care se referă răspunsul meu la „provocarea” de la tejgheaua Prăvăliei culturale) credinţa împinge la absurd, la acte de ascultare ce impun sau exclud radical opţiunea, dar pe de altă parte, accepţiunea mai slabă a credinţei nu se asociază în mod obligatoriu cu decizii existenţiale radicale, iar aici îşi face loc şi imaginaţia care construieşte obiectul credinţei, imaginea lui.

Imaginaţia din punct de vedere religios ne ajută să construim obiectul credinţei cu „nelumea” lui, cu a sa realitate virtuală, şi o dovadă în acest sens este chiar spiritul hermenutic ce străbate aserţiunile filosofico-teologice legate de reprezentarea diviniţii.

Pentru o expunere aplicată a problemei formulate mai sus, pornesc de la exemplul concret al credinţei creştine în cadrul căreia credinţa în Dumnezeu se întemeiază pe convingerea în adevărul Evangheliilor. Acesta este un sens al credinţei apropiat de cel filosofic: Credem, aşadar, pentru că în ciuda unor probe „neconcludente” (Evangheliile sinoptice, Faptele Apostolilor, Epistolele, Actele martirice) considerăm totuşi drept adevărate propoziţiile evanghelice. Credinţa noastră, în sens filosofic şi psihologic este mai tare decît simpla opinie lipsită de temeiuri, dar mai slabă decît cunoaşterea în sens deplin.

Pentru creştini obiectul esenţial şi scopul credinţei este Dumnezeu ca Fiinţă personală, autodefinindu-se drept „Calea, Adevărul şi Viaţa” pe care credinciosul le regăseşte în el însuşi prin Iisus Christos, dincolo de orice alt adevăr abstract al minţii.

Dintr-o minimă experienţă religioasă creştină ştim că Adevărul la care ajungem prin credinţă este Cineva, este o persoană în trei ipostaze pe care le avem deopotrivă în minte, chiar dacă actul de adresare directă şi intimă privilegiază Persoana Fiului.

Pentru a „percepe” într-un anumit sens obiectul credinţei apelăm, între altele, la imagini, concepte, articole de credinţă, la naraţiunea biblică şi toate celelalte forme de discurs apologetic care decurg din toate acestea, participăm la Sfînta Liturghie şi la alte slujbe, ne închinăm la icoane. În plus, ne creăm fiecare în minte o imagine personală, intimă a Adevărului în care credem.

Atitudinea spirituală a credinciosului, spune Jean Mouroux comentîndu-l pe Toma d’Aquino, constă într-o mişcare de adeziune, afirmare şi dorinţă, realizată prin mijloace perceptive tinzînd spre obiectul unic, iar pentru susţinerea acestei observaţii este adus ca probă un citat din De Veritate , XIV, 8, II m : „Reprezentările prin care credinţa percepe realitatea divină nu sunt ele însele obiect al credinţei, ci mijloacele prin care credinţa îşi atinge obiectul” (Jean Mouroux, Je crois en toi. Structure personnelle de la foi).

Angajată în căutarea adevărului imperceptibil cu simţurile (căci „este cu neputinţă oamenilor a-L vedea pe Dumnezeu” sau „Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”), dar, paradoxal, resimţită ca formă internă a sensibilităţii, credinţa este o afirmaţie şi este totodată iubire în creştinism, „Iubirea care caută o Persoană şi care o afirmă pentru a o poseda” (Mouroux).

Dar în acelaşi timp, iubirea caută o formă pentru a se exprima şi aici îşi începe drumul imaginaţia, în căutarea expresiei omeneşti, a imaginii a ceea ce am „găsit” graţie unei minuni în care nu am avut decît rolul de receptor, sau chiar de „receptacol”.

Credem pentru că Dumnezeu ne vorbeşte prin cuvinte, dar şi prin imagini.

Mărturisirea este o condiţie a credinţei (pe lîngă adeziunea la propoziţiile evanghelice împreună cu iubirea), iar aceasta implică şi evlavia (personală sau publică) faţă de imaginile recunoscute prin tradiţie, care dincolo de a fixa sau de a contrazice dogma, ţin de memoria istorică şi afectivă, de legăturile emoţionale profunde dintre credincios şi reprezentarea lui Dumnezeu. Şi aici intervine o altă componentă esenţială a credinţei, constînd în vocaţia interioară, finalmente, darul de a ne putea mărturisi, instinct cultivat în om de Dumnezeu însuşi, prin care omul este chemat la credinţă.

Mărturisirea lui Dumnezeu se inserează firesc în psihologia concretă a fiinţei umane, deoarece aceasta din urmă este pusă în faţa unui Dumnezeu care vorbeşte ca un om, printr-un om, „Fiul Său iubit întru care a mărturisit”, adresîndu-se deopotrivă sensibilităţii şi gîndirii, prin Logosul Său Ordonator. Dumnezeu se mărturiseşte prin şi mărturiseşte despre Verbul Întrupat .

Pe lîngă imaginea din mintea şi inima credinciosului, este firesc ca Dumnezeul creştin care a existat în istorie să aibă o imagine concretă — cea redată de Sfîntul Evanghelist Luca sau cea de pe marama Veronicăi, şi toate cele din iconografia mai mult sau mai puţin „oficială”.

Dar icoana este o mărturisirea de credinţă care prelungeşte mesajul Cuvântului Întrupat. Raportul între cuvântul dumnezeiesc şi cuvîntul omenesc deschide una dintre cele mai fascinante căi pentru hermenutica biblică, iar înţelegerea cuvântului omenesc drept cuvânt dumnezeiesc, reaminteşte Jean Mouroux, este una dintre condiţiile accesului la credinţă.

După ce li s-a adresat direct Apostolilor şi acelora care L-au ascultat în timpul său istoric, Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Christos se transmite mai departe, prin Biserică, prin intermediul preoţilor şi al credincioşilor, se mărturiseşte şi prin imagini, veritabile „Evanghelii vizuale”.

Aşadar, pe de o parte, credinţa este un act la care „Dumnezeu invită” (cum îl retraduce Jean Mouroux pe Toma d’Aquino) prin graţia, cuvîntul şi semnele Dumnezeului Personal care cheamă fiinţa umană la El, altfel spus, este mai întîi un act de încredere.

În limbaj teoretic, cum este acela al lui Tudor Vianu dintr-un studiu despre valorile estetice şi valorile religioase, dimensiunii estetice a experienţei religioase i se adugă şi dimensiunea etică: „Faptul că omul religios caută uneori pe Dumnezeu în sine însuşi şi simte că se apropie de el atunci când cuprinde unele valori ale vieţii morale, cum ar fi puritatea sau iubirea, este uşor explicabil după teoria generală a valorilor. Valorile religioase fac parte dintr-un grup mai larg, acela al valorilor scopuri absolute, spirituale şi amplificative, încât în atingerea cu toate valorile din aceeaşi categorie, nu numai cu valorile morale, omul simte ca o cale deschisă către Dumnezeu. Nu numai cuprinderea binelui, dar şi aceea a adevărului, frumosului ne îmbie cu o adiere din lumea sacrului” (Tudor Vianu, Introducere la teoria valorilor).

În definirea experienţei religioase din perspectiva axiologiei, aşa cum o face Tudor Vianu, regăsim sensul al depăşirii limitelor umanului din definirea riguroasă a credinţei: „actul de cuprindere a valorilor religioase (diferitele forme ale sacrului, bunătatea şi puterea divină, caracterul ei august, perfect, omniprezent şi providenţial, sunt valori personale şi spirituale — n.m. apud. acelaşi) este un act de ieşire din noi înşine” (Vianu).

Cu alte cuvinte, orice act de credinţă autentică (de cuprinderea unei valori religioase) tinde spre atitudinea mistică, definită de Nae Ionescu, drept „o depăşire a personalităţii umane pe latura trăirii întregii realităţi existente” (Nae Ionescu, Curs de metafizică). În plus, după Tudor Vianu, trăsătura prin care valorile religioase se deosebesc de toate celelalte valori spirituale se regăseşte, dincolo de caracterul lor integrator, în caracterul lor identificator-aspiraţional, proces de modelare interioară în care putem sesiza cum se transformă îndepărtatul nostru, în apropiatul nostru.

Ca act sinergic, cum se spune în limbaj teologic, ca împreună lucrare divină şi umană, ca răspuns la harul Dumnezeiesc, credinţa este un lucru care se trăieşte şi se mărturiseşte.

Cel care gândeşte despre ea, poate depune mărturia gândului a cărui autenticitate, mai mult decât o confesiune sau un act privat, intim, personal, trebuie să întrunească condiţia „lucrului” public.

„Drepţii se bucură întru Domnul!”, spune o cântare bisericească şi aici putem vorbi despre latura estetică, dezinteresată a credinţei. Este vorba aici şi de o „naivitate” a credinciosului care nu problematizează, ci acceptă „axiomatic” existenţa lui Dumnezeu, dar totodată şi de o tendinţă „naturală” spre agapé, spre recunoaşterea excepţionalităţii unei fiinţe, a adoraţiei acesteia, în ciuda posibilităţii nereciprocităţii, este vorba despre o gratitudine necondiţionată faţă de fiinţa iubirii, ce se poate converti într-un complicat gest, ţinând de „etica gratitudinii”.

În plan uman, fapta creştină şi cuvântul creştin se întregesc reciproc. Chiar dacă faptele creştine ale credinţei, cum ar fi milostenia în toate componentele ei materiale şi spirituale, sunt îndeplinite poate, uneori, cu mai mult devotament, simţ etic şi iubire de către necredincioşi, mărturisitorul credinţei creştine (mărturisirea publică fiind însăşi condiţia iubirii adevărate) descoperă, dincolo de exerciţiul recunoaşterii şi al iubirii celuilalt, a aproapelui mai mult sau mai puţin îndepărtat, suprema formă a identificării cu alteritatea: Foarte Aproapele. Iar Foarte Aproapele omului este Dumnezeul creştin care ne cere ca singură dovadă a credinţei în El, să ne iubim aproapele uman ca pe noi înşine: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei” (Ioan 13, 34-35). Această virtute teologică în care se cuprinde esenţa şi specificul credinţei creştine, impune o experienţă spirituală a jertfei fără de sânge, de renunţare la sine.

Este, fireşte, cazul rar al celor aleşi, dintre cei „mulţi chemaţi”. Setea de sacru a omului dintotdeauna, inclusiv a omului actual, dorinţă camuflată în cele mai diferite experienţe, dovedeşte tocmai limitele omului pus în faţa credinţei, incapacitatea sa funciară de a trăi într-un spirit autentic religios, prin renunţarea la sine şi unirea cu Dumnezeu. Prin ceea ce face, omul contemporan doar aproximează experienţa religioasă. În adâncurile conştiinţei sale, o spune adesea Eliade, omul este profund religios, cel puţin subconştientul lui este religios. De aceea, omul tânjeşte după experienţa religioasă, ca unică sursă de recucerire a unei identităţi pierdute. Dar acest exemplu „realist” nu impune şi o decodare pesimistă a idealului unei autentice experienţe a credinţei, ca lucru trăit în intimitate şi mărturisit public, ca răspuns omenesc la harul dumnezeiesc, primit de la Cel ce se substituie durerilor noastre şi nu ne părăseşte nici în clipa morţii, fără a ne cere altceva în schimb, decât răspunsul iubirii noastre pământeşti, la iubirea Lui cerească.

*

Ceea ce am prezentat mai sus este un model al credinţei creştine, atrăgând pe alocuri atenţia asupra dificultăţii atingerii acestui ideal, a respectării normei lui paulinice, în timpurile secularizării la nivel instituţional şi mental. După cum am arătat pornind de la surse filosofice şi biblice, credinţa este o experienţă religioasă a ieşirii din limite şi cea mai înaltă formă de manifestare a acesteia pentru creştini este virtutea teologică a iubirii aproapelui prin care devin deopotrivă accesibile divinitatea şi umanitatea lui Iisus Hristos.

Experienţa credinţei creştine, constând într-o căutare îndrăgostită este un exemplu al angajării existenţiale şi afective, al bunăvoinţei şi atenţiei îndreptate spre iubirea lui Dumnezeu pe care le presupune credinţa.
În timpurile moderne experienţa estetică tinde uneori să se substituie experienţei religioase (a credinţei şi a iubirii).

În România după 1989 manifestările practice, exterioare ale credinţei nu încetează să apară. Se poate vorbi de o modă – după atâţia ani de discreţie impusă: se construiesc biserici şi mânăstiri, creştinii îşi caută duhovnici, se spovedesc şi se împărtăşesc, îndeplinesc ritualurile şi duc la bun sfârşit faptele credinţei, dar virtutea iubirii pare ascunsă şi pusă la păstrat undeva, în profunzimile conştiinţei. La nivelul trăirii personale, creştinismul seamănă tot mai mult cu o formă de individualism, cu o înţelegere contractualistă între om şi Dumnezeu – şi aceasta este, fără îndoială, o consecinţă a secularizării care pătrunde şi la nivelul mentalităţii individuale. Mulţi dintre practicanţii creştini îndeplinesc ritualurile fiindcă aşa este bine, nu pentru a face binele. Dimenisunea etică a darului, comuniunea de spirit sunt rarităţi ale trăirii şi mărturisirii pe măsură ce ne îndepărtăm de aproapele nostru şi cu atât mai mult de foarte aproapele nostru, ignorând porunca iubirii.

Pe de altă parte, faptul că în acest timp al maximei emancipări de Dumnezeu (fenomenul „revolta maselor”, incapacitatea omului modern de a crede de bunăvoie şi de a se supune unui principiu care îl transcende) unii continuă să creadă, iar alţii descoperă credinţa – constituie un miracol. Iar faptul că unii slujitori ai Bisericii sunt nevrednici şi acesta constituie supremul argument al comodităţii pe care o implică necredinţa şi neiubirea – nu reprezintă altceva decât o formă actuală de viclenie a raţiunii.

The post Credinţa (ca şi iubirea) appeared first on Prăvălia Culturală.

FLORIN BUZDUGAN a absolvit studiile universitare de licență în cadrul Facultății de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”. Masteratul și l-a făcut în Teoria Literaturii și Literatură Comparată, Universitatea din București, cu o teză de master despre teoria contrafactualului; în prezent, urmează studii doctorale la Facultatea de Litere, Universitatea din București, continuând cercetările în ceea ce privește conceptul de contrafactual. În prezent, se ocupă de Traducerile de Sâmbătă, un proiect cultural care se axează pe traduceri literare și teoria traducerii.

într-o zi ceea ce îmi este mai apropiat mai drag

va dispărea – se va estompa lumina, figurile încețoșate

amintiri licărind în noaptea minții; visele reale, cotidianul, un vis.

(într-o zi, o anonimă zi, a decis să iasă din casă, să-ncuie ușa, să-și aprindă o țigară și să o ia pe

drumul mult iubit spre biserică să participe la tragerea clopotelor)

& prima amintire este familia în jurul meu, răpus de frisoane am deschis ochii

privirea s-a focalizat, contururile s-au limpezit, chipurile au redevenit oamenii iubiți

mamă, mângâie-mi fruntea înfierbântată, mâna ta rece, surâsul tău calmant

(tata se uită la televizor impasibil, indiferent; noaptea curge liniștită în continuare)

mamă, dă-mi niște apă, te rog– vocea abia articulează cuvintele, le simt râcâindu-mi traheea, coardele vocale vibrează la max.

(era o zi frumoasă de primăvară, copacii erau înfloriți, veșnica tulburare floricolă, deschizi ușa, e în pat, ce faci, tataie? cum a fost la școală?)

ridurile au împăienjenit găvanele fruntea marginile nărilor colțul gurii

zâmbetul e încă acolo, un sentiment de calm și liniște te cuprinde, vântul bate, copiii s-au trezit

liniștea de dinaintea furtunii anunțul de închidere a metroului

o dramă se petrece în fața ta, lacrimile curg tăcute, oftatul e reprimat – de ce să plâng? nu îmi merită lacrimile, nici durerea! privirea placidă a femeii trecute de a doua tinerețe: contrast, albastru vs. căprui, vulcanic vs. flegmatic

înainte să pleci o iei în brațe, o săruți pe obraz, o șoaptă dulce în ureche

o privire, o atingere: ușa se închide în urma ta, cobori, ți-aprinzi țigara:

she’s the light that drives me homeauzi și te întorci: e acolo, te așteaptă cu brațele larg deschise

bunicule, ce mai faci? cum ți-e?

e bine, mă odihnesc, în sfârșit; nu uita, mereu să spui adevărul, să nu te temi de nimeni, nu-i datorezi nimănui nimic

pășind prin conurile de umbră ale acestei eclipse o sirenă își cântă cântecul disperării

ambuteiaj pe kiseleff lumina neoanelor cu reclamele vieții perfecte

zâmbetul copilului în brațele părintelui, neprețuit; pentru toate celelalte există MasterCard

s-a terminat programul de muncă, mă întorc acasă, un zâmbet, un flirt, un copil fericit

o carte deschisă la întâmplare un semn de carte, o amintire

există un fir ariadnic în acest labirint

tot la chemarea clopotelor ajung

vom muri cu toții, asta e clar; cum vom muri, asta e întrebarea – scuzați-mi, vă rog, adresarea directă, dar cred că trebuie să dărâmăm acești pereți claustranți,

trebuie să dărâmăm sentimentalismul prost înțeles și prost argumentat: valori, tradiție, referendum, dragostea nu se votează, de asta eu și cu tine, eu și celălalt ne vom iubi până când clopotele vor înceta să bată în noi

până când această inimă sângerândă va înceta să sângereze

the garden of heavenly delight– unde totul este primăvară eternă delectare foșnetul frunzelor limbajul copacilor iubirea ciupercilor

rizomatica societate și inconturnabila confruntare a mea în sticla imaculată a clădirii

AUTORITATE DISPREȚ MINCIUNĂ

vino, lasă toate astea în urmă, refă-mă ca odinioară pe străzile copilăriei

imaculate

                                                                              *

întrebat în ce crede, un domn a spus că crede în sfințenia Legii, în dreptatea scrisă pe rânduri strâmbe în ziua de mâine și în propria nevastă

(ceea ce ascunde domnul respectiv este că și-a înșelat soția de vreo câteva ori, a abuzat de alcool și țigări, a vrut să își lovească soția de câteva ori la nervi

uneori regretă că s-a căsătorit și regretă că, într-o seară, la cămin, a făcut felație unui tânăr coleg de cămin: știi tu, prea mult stat pe uscat)

întrebată în ce crede, o doamnă a spus că nu mai crede în nimic, nici în biserică, nici în semeni, nici în caritas; nu crededecâtcăîntr-ozioameniinuvormaifiașaidioți

omorâm în numele iubirii, ne atacăm mai rău ca niște hiene unii pe alții; uneori mi-e frică să și ies pe stradă de teamă că un dezaxat mă va viola că cică m-am îmbrăcat prea provocator.

————————

întrebați în ce cred, câțiva copii au spus că cred în iubire, în prietenie, în adevăr

(copiii pot fi așa feroce uneori în întregul lor socratism: dezbateri în parcarea din cartier, printre mașini care trec razant pe lângă ei

uite, uite, vezi, a făcut pe el: fioros, râsul umple spațiul enorm dintre blocuri)

un cuplu de soți, coborând spre peronul stației de metrou, se țin de mână,

cicatrici, ani petrecuți împreună, la bine și la rău, Amin.

ludus eros mania pragma agape– le-au trăit pe toate, pentru că în cele din urmă, murim în numele dragotei, îmi ziceau ei într-o seară,

femei, bărbați, barbatæ, femi

Isus tot de mâna oamenilor a murit, în numele

i-u-b-i-r-i-i

————————

rupt între casă și acasă, hălăduiesc pe străzile virtuale ale gmapei; care îmi arată linia de străbătut

înainte:

acesta este Vilarosa – Praia da Rocha, Portimão, Portugalia/ cerul este albstru, stanțat: 2016

Google

țara mea, abandonată desperării, ipocriziei, ipohondriei, catatoniei și arhoniei

țara mea în care se nasc generații noi pentru a fi uitate sau – cuv. zilei– ex-por-tate

țara mea minunată în fotografii, cu niște apusuri monumentale, demne asemănărilor cu soarele

miamiesc, manhattanesc, newyorkez, praghez, italienesc etc. etc.

DAR

mizerabilă pe străzi contrastante: aici, un om îmbrăcat bine scuipă pe jos, aruncă

mucul de țigară pe lângă coșul de gunoi (eu)

acolo, un om acoperit cu o pilotă jigărită își doarme somnul (ne)odinitor în care

visează:

sunt un om îmbrăcat bine, cu o familie bine, fumez o țigară bine după

o masă copioasă, bând ceva revigorant

bineînțeles, nu e totul atât de negru, să nu exagerăm: elevii în școli sunt împărțiți fie după nivelul de habilitās fie după fātī lor; bineînțeles, majoritatea sunt terorizați de profesori de teme de frustrări de spaime de note de pretenții de așteptări unii chiar abandonează

școala, spațiu sacramental similar armatei

formator de viitoare personalități puternice capabile abile

care vor prelua puterea și vor făuri un viitor luminos

                           dumnezeu din dumnezeu, lumină din lumină

                            dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat

creăm elevi după chipul și asemănarea noastră: generațiile se succed, iar dintre ei unii se ridică

au logos, pathos și ethos-ul la ei; știu cum să își susțină (impună) punctul de vedere

                                   DAR EI SUNT CEI PUȚINI

                      CEI MULȚI SUNT UITAȚI, DAȚI LA O PARTE

                NU APAR ÎN NICI UNA DINTRE POSTĂRILE NOASTRE

(doar postări?, desigur)

                            DESPRE ÎNTR-AJUTORARE

                   ia doza, ia doza, neamule, de postare îmbucurătoare

în ce pot să cred: în ziua de mâine, în bunătatea inerentă omului

                             caritas, uomo gentile

așa cum cântul spune: ubi caritas et amor

cred în rectitudine: într-o manifestare nonviolentăagândurilormele

adevăr: a spune ceea ce gândești și a nu forța viziunea ta asupra celuilalt

ÎN NUMELE DOMNULUI VENIM CU SĂBII DE FOC ȘI MĂCELĂRIM TOT

                   CE ESTE IMPUR ȘI NEPLĂCUT DOMNULUI

iubirea față de celălalt: iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți

              și totuși… suspendă aceste gânduri pentru un moment

fiindcă there is only so much that one can do

dorul de ducă, dorința de fugă

                              s-p-a-i-m-acă vei deveni prizonier

încarcerat

între limitele granițelor geopolitice ale țării tale mult-iubite, schingiuite, răzbătândă sângerindă suferindăaburindă sperândăcă ziua de mâine va fi mai bună că oamenii vor fi mai frumoși

mai atenți mai circumspecți

AFARĂ CU POLITICUL DIN CETATE, ar fi trebuit să spună bătrânul, nu AFARĂ CU POEZIA, căci fără de ea viața ar fi mai goală mai puțin conturată

                              muzica, timp sonor

                         viața – continuă devenire

The post appeared first on Prăvălia Culturală.

Interviu realizat de MARIA CERNAT

În urmă cu câteva săptămâni, când încă se discuta intens despre schimbarea constituției, am decis să discut cu ANGELICA FABRI. Cum pe rețelele sociale circulau povești de groază spuse de conaționali plecați în Canada privind ”prăpădul” făcut de comunitatea LGBTQ+, am considerat că este bine să avem un punct de vedere alternativ. Doamna Fabri locuiește de opt ani în Canada, este sociolog și implicată într-o organizație cu obiective în domeniul ecologiei. Înainte de a-i da cuvântul, voi face câteva precizări de ordin general cu privire la țara care s-a aflat în ultima vreme în centrul unei adevărate campanii de denigrare în unele zone ale media românești. Portretizată de publicațiile extremiste drept loc al pierzaniei, Canada are unul dintre cele mai bine dezvoltate state ale bunăstării. Ce este statul bunăstării? Așa cum aflăm chiar de pe Enciclopedia Canadiană statul bunăstării reprezintă un termen folosit încă de la mijlocul secolului XIX în Franța – “État‑providence”, dar așa cum îl cunoaștem astăzi, după denumirea britanică de Welfare State, a apărut în lucrarea lui William Temple, în Anglia în 1941. Termenul are multe accepțiuni, dar, în esență se referă la folosirea aparatului statal pentru a încerca un control asupra forțelor pieței. Statul bunăstării cuprinde reglementări importante privind salariul minim pe economie, rexucerea insecurității economice ca urmare a bolii, vârstei sau șomajului precum și furnizarea unui set de servicii sociale către cetățeni. Canada a devenit un stat al bunăstării începând cu anul 1960. Cu alte cuvinte, ajutorul de șomaj, pensia, salariul minim, salariile compensatorii, asistența socială, toate acestea sunt parte a statului bunăstării. De notat, și asta este foarte important în contextul dezbaterilor despre familie și protejarea ei, că în anul 1978 Canada a introdus un sistem de taxare regresivă pentru părinți. Cu alte cuvinte, taxele scad pentru aceia care aduc pe lume copii în Canada. De asemenea, anii 70 sunt recunoscuți în Canada pentru o serie de măsuri cu caracter social privind și alocația pentru sprijinul familiei, dar și alte reforme menite să ajute la modul concret familia și pe cei care doreau să o întemeieze. Cred că este foarte important să avem în vedere măsurile de sprijin protectiv și regresiv – scăderea taxelor pentru cei care au copii – care sunt o contrapondere progresistă și dezirabilă pentru măsurile de tip punitiv – creșterea taxelor pentru cei care nu doresc să aibă copii. Exprimat simplu, e dezirabil să înfăptuiești schimbări sociale privind familia prin recompense, nu prin pedepse! În continuare, vă invit să urmăriți declarațiile Angelicăi Fabri cu privire la experiența sa canadiană și la modul în care se raportează la minoritățile sexuale.

MARIA CERNAT: Mi-ar plăcea să vă prezentați pentru cititorii noștri. Cine sunteți, ce profesie aveți, de cât timp locuiți în Canada?

ANGELICA FABRI: Sunt sociolog si lucrez pentru o organizatie internațională al cărei scop este aplicarea Protocolului de la Montreal. Acesta este un tratat internațional care urmărește salvarea păturii de ozon din jurul pamantului. Am venit la Montreal acum opt ani ca sa lucrez pentru această organizație.

MARIA CERNAT: Știți că în țara noastră se pregătește un referendum pentru ”redefinirea familiei”, adică pentru schimbarea textului constituției. În acest context au apărut tot felul de informații despre Canada ca țară unde comunitatea LGBT este prezentă și agresivă. Dumneavoastră ce părere aveți?

ANGELICA FABRI: În Canada comunitatea LGBT există, la fel ca și în alte părți. Canada are una dintre cele mai avansate legislații de protejare ale drepturilor LGBT, votată în 1969. Carta Drepturilor și Libertăților care este inclusă în constituția tării nu face nici o diferență între drepturile LGBT și ale celorlalti cetățeni, toti fiind egali în drepturi. Rata de discriminare a scăzut mult în ultimii ani. În orașele mari ca Montreal, Vancouver, există gay villages, spații sociale ale comunitătii LGBT. Cel din Montreal se pare că e unul dintre cele mai mari din lume și a fost creat în anii `70. Se numește așa pentru ca în acea perioadă s-au mutat acolo mulți membri ai acestei comunități, sunt cluburi gay dar și o activitate artistică intensă. Aș vrea sa subliniez ca acest gay village nu este demarcat administrativ de alte cartiere din Montreal, iar dacă ajungi acolo nu-ți dai seama imediat ca esti in gay village. În jurul tău sunt oameni normali care își văd de treburile lor. Spun asta pentru ca am auzit acuzații cum că homosexualii s-ar deda la tot felul de gesturi indecente pe stradă. Nu am vazut nicăieri așa ceva.

Membrii acestei comunități nu sunt mai agresivi, sau mai puțin agresivi, decât restul populației. Nu cred că agresivitatea ține de orientarea sexuală. Am avut prieteni homosexuali, am avut si un șef homosexual care era canadian, dar n-am remarcat niciodată vreo tendință agresivă, dimpotrivă.

MARIA CERNAT: Dumneavoastră personal simțiți că în Canada, țara în care locuiți de ani buni, sunteți agresată de membrii acestei comunități?

ANGELICA FABRI: Bineînțeles că nu. Prejudecata că LGBT ar fi în mod special agresivi e pură imaginație. Sunt oameni ca toți ceilalți.

MARIA CERNAT: Credeți că minoritățile sexuale își impun agenda în educația copiilor în școlile din Canada, așa cum se spune la noi?

ANGELICA FABRI: Nu este „agenda” unei minorități. E un demers de informare și de luptă împotriva discriminării și abuzurilor. În Quebec, și cred că și în restul Canadei, educatia sexuală este predată la școală primară și secundară. Elevii primesc informații, potrivit vârstei lor, despre anatomie, sexualitate, roluri sociale, agresiuni sexuale, prejudecăți și stereotipuri, viața afectivă. În felul acesta copiii vor învăța că diferența de orientare sexuală este ceva natural, că nu prejudiciază în niciun fel societatea în care trăiesc. Vor învăța să accepte și să respecte diferențele. Educația se referă nu numai la atitudinea fata de LGBT, dar și la cea față de sexul opus, în scopul de a diminua hărțuirile și agresiunile sexuale de orice tip. Programul acesta de educație a fost mult inspirat de valul de denunțări de agresiuni sexuale din ultimii ani, mișcările #metoo si #balancetonporc.

MARIA CERNAT: Credeți că România ar avea de ce să se teamă că ”o ia pe urmele Canadei” în privința drepturilor minorităților sexuale?

ANGELICA FABRI: Ar fi bine dacă România ar lua-o pe urmele Canadei în privința aplicării drepturilor omului, care includ drepturile minorităților sexuale. Acțiunea împotriva acestei minorități, pentru ca asta e de fapt referendumul care se organizează acum, în secolul XXI într-o țară europeană, mă indignează și mă doare. Sper totuși ca în timp mentalitățile se vor schimba.

The post Canada și minoritățile sexuale – în dialog cu Angelica Fabri appeared first on Prăvălia Culturală.