Sinistrați în hoteluri de lux

@Maria Cernat

MARIA CERNAT este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu.  În prezent Maria Cernate ste lector univ.dr. la Facultatea de Stiințe Sociale, Politice și Umaniste, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-Media, Analiza de Discurs, Introducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. De asemenea, Maria Cernat este colaboratoare a publicațiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.

 

Din frumoasele fotografii cu care fiecare se întoarce din vacanță, ba unii le mai și fac publice pe rețelele sociale, se poate cu greu deduce cum e traiul de zi cu zi într-o țară străină. Am avut de curând șansa să călătoresc în Statele Unite, loc de unde m-am întors cu un car de amintiri interesante pe care doresc să le aștern pe pagină întrucât cred că sunt infinit mai relevante decât o fotografie frumoasă.

De ce am ales să intitulez articolul „sinistrați în hoteluri de lux”? Pentru că, în general, cam asta ar fi experiența celor zece zile petrecute pe continentul nord american. Mai exact, este vorba despre un subiect pe care puțini îl tratează în cheie cultural-politică: mâncarea. Examinând mâncarea – felul ei și mai ales costul ei – afli foarte multe despre o cultură. Să vorbim deci despre mâncare!

Episodul 1: Houston. Ne cazăm cu voia companiei care l-a trimis la muncă pe soțul meu la un hotel în centrul de afaceri al metropolei. Despre proverbialul frig din mașini, mijloace de transport în comun sau clădiri am mai vorbit. Afară o căldură ucigătoare de aproape 40 de grade, înăuntru, temperatură primitoare de hală frigorifică! Cum nu prea suportam cu ușurință crivățul din spațiile închise ne-am decis să căutăm un restaurant cu terasă. Nici pomeneală de așa ceva. Totul închis în spații bine răcite. Fie la parterul hotelurilor sau al clădirilor de sticlă, fie în tunelele subterane care leagă printr-o amplă rețea aceste clădiri în așa fel încât Castalienii din lumea afacerilor să nu mai dea piept cu căldura de afară sau, vai, cu săracii care populează străzile sau mai știu eu ce alte asemenea neplăceri. Noi căutam o terasă. În fond, eram atât de obișnuiți cu ele la București unde vara, oricât de cald ar fi, nici nu se pune problema să crăpi de frig în spații bine răcorite cu aer condiționat dat la maxim. N-a fost să fie și, cum foamea ne-a răpus într-un final, ne-am mulțumit cu un restaurant la parterul unui hotel. Mâncare scumpă și grasă. Burgerul e un fel de prezență ubicuă, nelipsit chiar și la cele mai pretențioase restaurante. Cartofii mereu prăjiți. E bine totuși că aveau salate. A doua zi, la micul dejun începe însă adevărata aventură. Nu se auzise de bufet suedez. Aveai un card care acoperea cam 20 de dolari și trebuia să te încadrezi în acea sumă. Foarte meschin, dacă mă întrebați. Dacă voiai și tu ca snobul culinar să mănânci „sănătos”, Houston, cel puțin zona centrală, nu e chiar locul în care să încerci acest sport extrem. Îmi comand un fel foarte popular ”yogurt parfait”, un fel de iaurt cu cereale americănesc cu denumire franțuzită. Altminteri, un iaurt foarte gras însoțit de cereale foarte dulci în care pluteau stinghere niște fructe. Un pahar de colesterol cu mult zahăr, calea sigură să rupi cântarul, totul pentru doar 12 dolari. Alții au fost mai inspirați. Și-au luat omletă. Care a venit însoțită de o porție zdravănă de cartofi prăjiți pe un platou bun să sature pe puțin două persoane. Mult, gras și prăjit. Dar și scump. Două omlete și-un iaurt, plus cafele – vreo 60 de dolari! E drept, există o zonă numită MidTown în care sunt o mulțime de restaurante mexicane cu mâncare delicioasă. Scumpă, dar gustoasă. E foarte interesant cum cultura americană a putut produce o mâncare fadă și toxică vândută în cantități gigantice, iar cea mexicană, de care acum texanii vor să se apere cu un zid bine construit, o mâncare gustoasă și foarte variată. De meditat!

@Maria Cernat
@Maria Cernat

 

Episodul 2: Pe plajă. Lucrurile devin cu adevărat interesante abia în Miami. Ne cazăm la un hotel superb de curând renovat. Muzică de jazz, palmieri, fețe zâmbitoare. Plutești. Un retaurant în care putem mânca niște lucruri cu care ne-am obișnuit: paste, vinete, humus. Foarte frumos. O chelneriță simpatică îmi prepară prima băutură care nu are zahăr sau alcool adăugat: o limonadă fără zahăr. Ne simțim foarte bine. Apoi vine nota: o porție medie de humus și vinete, o porție de paste, o limonadă și două beri – 84 de dolari. Cu rotunjire, ne apropiem de 100 de dolari o cină frugală! Se vede treaba că nu prea e de poposit prin acest loc. Noroc că pe noi comunismul ne-a învățat tehnici de supraviețuire foarte utile în vremuri de restriște. A doua zi, proaspăt îmbăiați și ferchezuiți, ieșim și noi în oraș ca familie de bine ce ne aflăm. Cu banii în mâini o întrebăm disperați pe șoferița de culoare a autobuzului cum plătim, cum plătim? Ne privește foarte amuzată amuzată ca pe niște ciudățenii. Așa călcați și apretați, parcă mergem duminica la slujbă! Ne explică ea cam pe unde ar fi restaurantele. Asta după ce ne arată cum să plătim. Un lucru frumos. În autobuzul municipalității din Miami un loc în față este dedicat memoriei Rosei Parks, cea care a înfruntat stereotipurile și cruntul rasism care și azi își face din plin simțită prezența și a îndrăznit să se așeze în autobuz pe locurile din față ale autobuzului. O placă mică așezată în fața autobuzului comemorează astfel curajul acestei doamne. Slabă consolare. Persoanele de culoare pot sta unde vor ele în autobuz, dar sărăcia, violența și dependențele de tot felul fac ravagii în comunitățile lor. Violența și rasismul sunt infinit mai perverse acum. Se maniestă în plan economic ca o formă de a violenței structurale care îi menține într-o situație pe care, ca est european obișnuit cu propaganda din vremea comunistă, nu-ți prea vine s-o crezi până nu dai nas în nas cu ea.

Dar noi pornim să cucerim orașul. În mintea mea, pe Washington Boulevard aveam să descoperim terase accesibile și îmbelșugate. Poposim din afinități lesne de înțeles în restaurantul Havana, restaurant cu specific cubanez, firește. Comandăm. Ne seduce atmosfera cvasi-revoluționară. E un restaurant care are și supe. De curiozitate, comand. Tristețe: supa cu denumire fistichie e o banală ciorbă de fasole. În rest, mâncare gustoasă și sățioasă. Dar nota de plată, ah, ce încântare: 120 de dolari! Cu buzunarele foarte ușoare și inima foarte grea am părăsit restaurantul cubanez. Până aici ne-a fost revoluția! Cum spuneam, tehnici de supraviețuire cunoaștem. Ne ducem la alimentara, al lor Walgreens, îndesăm de-ale gurii în plase, după care burdușim frigiderul din cameră. Și mâncăm la restaurantul de infinite stele – adică pe balcon, sub cerul liber.

@Maria Cernat
@Maria Cernat

Mereu m-am întrebat de ce mănâncă americanii la fast-food. Toată lumea urlă că nu-i bine, că nu-i sănătos, că produce obezitate. Cred că am găsit răspunsul la această întrebare încuietoare: pentru că timp de gătit nu au cu job-urile de 12 ore și acolo e locul în care își permit să mănânce! Obezitatea e o chestiune financiară înainte de toate. Mâncare ieftină și rapidă, plină de potențatori de arome. Gust ceresc, industrie, îți mulțumesc! Mâncarea fast-food e drogul culinar al săracilor. Unde te întorci dai de ea. N-o să uit imaginea unei persoane de culoare supraponderale care învârtea cu sictir hamburgeri tocmai în aeroportul Miami. Aeroport în care nu găseai nimic, dar nimic normal de mâncare. O franțuzoaică înfiptă care căuta cu ardoare pe cineva cu care să-i critice pe americani și ne-a găsit, ca să vezi fatalitate, tocmai pe noi se plângea de același lucru. Umbase tot aeroportul să-și găsească ceva mai sofisticat de mâncare și găsise, în aparență. O pungă de pufuleți vânduți ca vegani, dar în realitate niște chips-uri clasice vopsite în verdele caracteristic mâncării „sănătoase”! A fost locul în care am cedat și eu și, de foame, mi-am luat mâncare de la minunatul restaurant unsuros și afumat. Nu zic că pretențiile în ce privește sănătatea alimentației sunt mereu un lucru bun. Snobismul european în materie de mâncare e pe cai mari, cu consecințe ecologice însemnate. De la defrișarea pădurilor virgine pentru a planta avocado sau palmieri, până la distruegrea rețelelor de apă potabilă prin folosierea acesteia în irigațiile intensive. Totul pentru a hrăni papila gustativă sensibilă a europeanului cool. N-ar fi posibil să vezi o persoană rroma la noi în aeroport învârtind micii pe grătar. Noi servim doar mâncare de elfi rafinați! Un adevărat buletin către eternitate ne așteaptă în farfuria ortorexic garnisită. Noroc că soarta nu prea ține cont de asemenea elaborate calcule culinare și când e să cadă cărămida…

Cum spuneam, mâncarea și prețul ei spun multe despre o cultură. Pe tot parcursul vizitei noastre mi-am amintit de America fără etaje și cât de bine au surprins Ilf și Petrov standardizarea culinară. Faptul că pentru mai mulți bani primeai mai mult din același tip. A fost modelul de succes, o vreme. Angajatul ocupat putea obține rapid o masă consistentă fără să mai piardă prea mult timp cu pregătire ei. Asta până în anii 70 când președintele Nixon a autorizat folosirea siropului de glucoză-fructoză ca ingredient sigur în alimentație. Mâncarea a devenit din ce în ce mai toxică și abilitatea cercetătorilor de a documenta onest relația dintre anumite ingrediente și anumite afecțiuni. Anii trecuți atât New York Times cât și The Guadian au publicat ample materiale despre modul în care industria alimentară, în specal produătorii de îndulcitori, au plătit oamenii de știință pentru a scoate din discuție legătura dintre consumul excesiv de zahăr și bolile cardio-vasculare. Tot în anii 70, foarte multe femei au părăsit căminul în care lucrau ca bucătărese neplătite pentru întreaga familie ca urmare a mișcărilor de emancipare, dar și ca urmare a scăderii constante a lefurilor care nu le mai permiteau soților să întrețină o casă cu un singur salariu. În prezent este aproape imposibil să mai detectezi sursele de finanțare și companiile alimentare sunt atât de agresive încât cercetarea independentă este tot mai dificil de realizat. Nu e de mirare că ajungem, vorba poetului, să înghițim soia plini de paranoia! Asta pentru că fiecare caută să se salveze din fața unei industrii care devine tot mai iresponsabilă pe cont propriu. Fiecare împărtășește rețete de surpaviețuire în lumea conservanților, a coloranților, a potențiatorilor de arome. Încă nu ne-a dat prin cap să ne unim și să întreprindem ceva împreună. Întreținem cu mâncarea procesată o relație ambivalentă – știm că ne face rău, dar o să murim oricum, așa că de ce să nu mai îngroșăm profiturile companiei cu încă o porție de mâncare cancerigenă? Și, din câte am putut să observ, situația e foarte dificilă în SUA. Fie ai suficiente resurse financiare și de timp să te ocupi să găsești sau să gătești mâncare sănătoasă, fie ești sărac, puțin educat în privința sănătății alimentare, și înfuleci o mâncare ”rapidă” pe care eu una aș îndesa-o zilnic și în cantități mari pe gâtul patronilor acestor restaurante!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *