Selseus. Lumea nouă

grafică ©Andreea Semmai

 

ANDREEA SEMMAI: autodidact. dezadaptat social. în scris cânt si iau lumea în derâdere. eu sunt Bufonul de curte.

 

Sinopsis Selseus. Lumea Nouă

Tânăra Seline trăiește în izolare printre cărți într-un demisol și lucrează ca îngrijitoare într-un complex comercial.
Într-o zi, în timp ce şefa ei, Alessandra, o dojenește cu o scuză oarecare, Seline zărește pe pielea acesteia mici pene de găină. Tulburată, se întoarce acasă și, meditând la acest eveniment, adoarme.
De aici pornește un lanț de treziri și adormiri incontrolabile, delirante, de-a lungul cărora Seline descoperă Lumea Interregnului, al cărei Rege, Seus, un șiret Ciclop pitic, îi anunță că umanii sunt supuși unei oribile metamorfoze ce va conduce la transformarea lor conform gradului de conștiință pe care-l posedă. Odată cu Regele îl întâlnește și pe Nikos, cel care printr-o consecință reversivă a trecutului, îi este destinat pentru a fi împreună.
Cu dubiul că ceea ce vede real nu este și cu teama de a fi cuprinsă de nebunie; vânată de mutanții coalizați pentru a o elimina și salvată în fiecare ocazie de Călugărul taumaturg, alias Nasul-și-barba; în timp ce se confruntă cu emisarii Regelui, precum bătrâna-sibilă, corbul-vorbitor, sau Lochi-trișoarea (terțul exclus necesar Interregnului întru ratificarea autenticității alegerilor sale) sau cu emisarii Lumii mutante: omul-găină, femeia-găină, oameni-muscă, oameni-țânțar, fiecare dintre aceste facțiuni, propunându-i versiuni și finalități diverse ale evenimentelor, Seline e profund turmentată de lipsa unei probe concrete a dormirii sau a trezirii.
Regele îi face prezent faptul că ea, prin chiar forma amplificată a conștiinței pe care o posedă, se află la un nivel particular al realității la care mai multe lumi sunt posibile, dar doar una poate deveni concretă efectiv. Astfel, el îi revelează adevărata sa intenție, care departe de a voi salvarea umanilor, dorește doar să instaureze Lumea Interregnului în spațiul concret, fapt ce se poate finaliza cu succes doar odată cu eliminarea completă a Puterilor conducătoare ale Lumii umanilor.
Seline, dând curs acestei alegeri, se îndreaptă spre Palatul de Mijloc, sediu Puterilor și, cu ajutorul Călugărului, le elimină. Atacată de o hoardă apocaliptică de muște, păianjeni și țânțari giganți, se aruncă de la etajul Palatului într-un bazin de apă aflat la bazele temeliei. Aici, pe neașteptate, Lochi o prinde și o târâie la fund, abandonând-o în preajma clopotului de pânză al unei Theraphosa Blondi enorme; păianjenul o capturează și o ucide.
În final, Seline se trezește pe patul ei în poziția în care la început adormise. Acest lucru poate însemna trezirea finală, sau poate, doar începutul unui nou vis.

grafică ©Andreea Semmai

Selseus. Lumea nouă (fragment)

mă îndrept agale spre locul meu de muncă…
trec pe lângă podul înalt de ciment care astupă cerul, îl acoperă întunecându-l de un gri cobalt, încât pare un cer de ciment murdar. șoseaua poartă mașini rapide una după alta sau mașini ce încearcă nebune să se depășească una pe alta. mă întreb, de sunt oameni acolo înăuntru, sau doar capete precum saci de calamari, agățate, legate cumva, prin tentacule de sub gâturi direct la schimbătorul de viteze, pentru a trăi doar într-un cumul de table, pe o stradă creată doar odată în mișcare cu ele.
port rucsacul agale între degete. pământul îmi pare abia de ele agățat și pe sub privire, îmi saltă pe bombeuri ca o bucată de pânză cenușie în care bat regular cu picioarele…
ajung. la sediul ororilor roșii. de ieri sau alaltăieri, sau de când era el atunci. înțepenesc gleznele. în schimb, îmi oscilează gambele deasupra, ușurele ca niște catalige pe rotule, din față în spate; mă simt așa… ca un clown părăsit pe un scaun cu rotile, stupidă acolo înainte. «nu mai e nimeni, sunt morți cu toții», gândesc fără voie, deși din aerul dulce al porții, azurie poartă de metal, culeg plutirea liniei unui surâs ce-n mijloc o împreunează, așa cum între ele împreunate surâdeau spălându-se, degetele lui Pilat.
hm. mă sprijin în mânerul antipanică și privesc acolo unde
m-aș aștepta să găsesc relieful de cretă al siluetei găinii ca la scena crimei: nimic. nici măcar relieful unei pene. privirea îmi lunecă de-a lungul pereților clădirii până-n capăt, unde-mi pare că o umbră cafenie dispare; o fi jocul coamei copacilor în briza amară ca ciocolata a amiezii din umbră, gândesc, așa, radial…
împing în mânerul antipanică și intru în penumbră: totul e ordonat, luminițele, aceleași pe care le cunosc, sunt la locul lor, șterse sau zglobii, atât cât artificiala lor sursă și umbra înaltă a coridorului le permite să se proiecteze pe lângă… în rest, nimeni.
dar în spatele meu, dintr-o dată, aceeași poartă se deschide, mieunând, schelălăind, «ce aere poartă…?», mă întreb. Alessandra și colega mea, Naima, intră zâmbind. le privesc, strâng pleoapele ca pe niște brațe peste ochi, a protecție, aproape că nici nu vreau să văd, deși le pândesc printr-o fisură subțire: e o conjură, cumva…? observ totuși, că sora Naimei, Kadija, nu-i, și atunci nici „bună-ziua”, nici „ciao”:
«Kadija, unde-i?», le întreb.
Naima surâde strâmb, atât cât pot presupune că nu-i arde de surâs.
«i acasa, nun sta beni», îmi zice, pripită, iar Ale dă în asentiment din capul proaspăt, colorat de galben, din capul proaspăt. nou. substituit cu un cap de păpușă de la grămadă.
«ah, nu-i nimic», îmi spun, «nu te lega de detalii, vremurile sunt tulburi», și către ele:
«hm…», mormăi, «înțeleg…»
Naima aruncă o privire sticlită, volubilă, în ochii lui Ale, un fel de: “ai văzut cât e de simplu?” și dondolându-și picioarele, gleznele și fesele pe coapse, se îndepărtează, o ia înainte pe coridor. iar Ale, contrar altor multor ori, se îndepărtează și ea subit, ca absorbită de vreun curent pe sub strâmba deschizătură a ușii vreunui oficiu. nici o pană, nici un tuleu, nici un solz micuț de găină; nici pielea cu multe teci zemoase și pline de filamente, din care penele au fost smulse cu furie, ca data trecută, nunu. Ale are pielea fină și palidă, la mână îi atârnă același inel prea mare și prea larg, cu piatra opalină în jos, sub degetul anular; bărbia îndulcită de o cornișă a buzelor strâmbe ca un pătrar de semilună, nu barba ascuțită cu tuleie de găină de ultima dată…
simt cum mi se lungesc vârfurile urechilor într-un V lung, ca o marcă a vinovăției și a demnității lezate pe lângă tâmple, până-n dosul capului; simt că, oarecum, mi se dă de nebună. nu vreau să accept că pe tine, totul până acum, doar am visat…, și mă tem puțin, teama intră prin mine în rotocoale rapide ca un diavol tazmanian, se învârte rapidă, transpiră ea însăși, mă picură, transpir înăuntru.
înaintez către depozit. îmi pregătesc diligentă detergenții, îmi culeg cârpele ca pe mici ciupercuțe galbene dispuse pe rafturi. apoi, împingând la căruț ies în penumbră, aproape că mă furișez, ca nu cumva, vreun pas hazardat al gleznei să inducă realitatea nărăvașă la o suplă schimbare de foaie.
mă îndrept privind galeș către prima baie. am atâta chef de treabă că aș lua-o tot înainte și m-aș învârti încontinuu pe coridoare, dar totuși împing căruțul în poartă, o deschid un pic și mă opresc: mă izbesc o pereche de șale bovine ce-și târâie burta, ombilicul ei păros pe jos, ca un gigant gasteropod. apoi, îmi dau seama că în genunchi, cu bocancii groși, murdari de ciment și rigips precum de făină, stă un individ.
substituie câteva plăci de faianță într-un colț al peretelui, bolborosind. părul îi coboară în perciuni pe lângă urechile late, ușor alungite spre dosul capului, pistruiate și galbene, ce-i par ușor cangrenate; molșolește cu mâinile unse de rigips pe suprafața unei bucăți de faianță, îi potrivește unghiurile în aer, apoi în perete; o depune pe jos, lângă o movilă de alte bucăți de aceeași culoare, integre, dar rău tăiate și încearcă din nou să ia măsura cea bună, astfel încât, locul din perete fest să acopere.
mă uit împrejur, îmi schimb greutatea de pe rotula genunchiului drept pe oușorul gleznei stângi și invers, pasez reacțiunea celuilalt genunchi, apoi mă reazem în coate de mânerul căruțului și aștept. individul nu dă semne evidente că m-ar fi auzit sau văzut. în schimb, îi sună telefonul, o melodie stupidă, și pe asta o aude. cu mâinile încleiate de rigips îl dibuie prin față, îl găsește la spate. se unge de grunji de rigips cu candoare, ca și cum ar fi aer, și cu un gest suav al degetului pe suprafața telefonului, răspunde:
«alo? da. da. da. aha!»
stă acolo. discută. se gândește. caută cu ochii pe sus, pe pereți, următorul „da”. scobește ușor cu unghia lungă a degetului mic cimentul în plus din capătul faianței deja amplasate apoi, cu aceeași, se scobește în ureche; își suge obrajii groși ca de porc, plini până-n barbă de peri țepoși, încât, obrazul său îmi pare o perie de cisluit ghirbe bovine. sudoarea îi ajunge la nivelul perciunilor, apoi se i se divide, o parte îi alunecă în ureche, și o parte îi alunecă într-o dâră subțire pe gât…
termină de vorbit, privește încruntat telefonul, suprafața lui unsă de sudoare, și apoi și-l șterge de piept. ia din nou în mână o bucată de faianță, o cântărește parcă între degete, încearcă să o mai potrivească, apoi o aruncă pe o pilă de alte bucăți începute și lăsate lângă dânsul, un muntișor important.
îl privesc cu atenție, îl fixez. împing ușor de câteva ori căruțul în guma groasă a tălpii bocancilor săi și zic un:
«scuzaaați…?!», tărăgănat, lung, ca un pod sprijinit de pe dinți până-n ușă; e podul pe care el ar trebui să iasă din baie și să-mi facă o favoare.
el învârte capul indecis la stânga, la dreapta; caută cu ochii unghiul acela prielnic de spațiu ce i-ar permite deplasarea sau poate, mai degrabă, sursa vocii care acest lucru i-l sugerează: e imposibil de precizat. oricum, pare că dă curs unor gânduri intime și personale, ignorându-mi în continuare prezența.
în sfârșit, învârte capul spre stânga, în partea opusă mie. din genunchi, un pas de rotulă după altul, se mișcă într-acolo, fără să mă fi onorat de o singură privire. din genunchi nu se scoală. mă întreb, de nu cumva viața și-o petrece toată în genunchi, individul ăsta; și de câțiva centimetri deplasat, începe să amușine cu degetele crispate de praf alb, faianța din perete, iar eu execut o mișcare fină cu roțile și abia reușind să-i ocolesc călcâiele, avansez mai departe.
mă mir în gând, de atâta indolență… el își frânge în continuare ființa în și pentru faianță, e una cu faianța, e interesul său ultim; faianța din perete: viața. un zâmbet tont îmi scapă furtiv gândindu-mă că e un imbecil. lucrând, cu vârfurile degetelor conduc o orchestră imaginară într-un ritm mental răsărit acum, și menit să mă scoată cât mai repede afară.
dar masa acestui individ mă oprimă ca un nor întunecat.
mă surprind, la propriu și la figurat, imaginându-mi cum îl leg rapid fedeleș cu o funie și cu efort îl trag afară pe ușa din baie: transpir în timp ce cântăresc mintal acest efort. între timp, mecanic execut aceleași tipice gesturi. gândul meu abandonează imaginea individului legat într-un colț al minții, iar imaginea lui îmi pare că-mi urlă: «nu mă abandona gândurilor tale automaticeee…!!», dar eu, săltând flexuos printre gândurile ce tăcute în minte îl devorează, te caut, îți caut conturul prin amintirile recente, îl urmăresc până în dizolvență…; închid ochii, mă simt lunecând pe liniile conturului tău; ochii tăi din mine, mă înghit.
sunt mai conștientă de tine decât de mine însămi și probabil, mai mult decât tine de tine însuți, acum – îmi ajunge la urechi un pufnet înfundat de râs, hmm… nici prea înfundat… – survolez; mă concentrez pe senzația de tine ca o piele mulată pe dinăuntru… pe negativul chipului meu în interior stă proiecția chipului tău, asemeni unui Janus centenar…
dar îmi pare că mai aud; pricep un: «cât de romantică…», și un: «ce aveți de gând…?», pronunțate pe un ton perfid și insinuant, ce-mi încalecă imaginea cu tine din minte, mi te înghite rece și se retrage ca o maree. «gânduri intruzive», îmi spun; dar sunetele se întorc, se așază independent de mine în timpanul urechii. un râs hial, astmatic parcă scăpat dintre buze umflate, mă lovește ca un bobârnac în pedicelul de floace din vârful capului, țeapăn de efort și concentrare înălțat, și decid să deschid ochii.
trec cârpa peste imaginea mea din oglindă, șterg bine, insist pe locul unde mi se reflectă ochii; frec ochii imaginii mele din oglindă, cum ar veni. observ mâinile individului, ce-mi par groase labe gălbui de găină… continui să șterg ca să văd mai clar, apoi, decid că individul din oglindă e responsabil de această halucinație, în lumea lui.
…nu că aceste imagini ar trebui să mă neliniștească… sau poate că da…? scurt circuit mental. lumini mi se sting una după alta în fața și-n dosul ochilor, un poem de lumini lugubre acompaniază mut scena. «mi se pare», îmi zic, «e o fentă a minții». scutur din cap și dând drumul la robinet, spăl crâcnind din gât a negare chiuveta, și-n timp ce-o spăl cu forța, chiuveta zbate ritmic, nemilos, în prețioasa faianță din perete.
gânduri-noduri înghit greu prin gâtul crispat. mă opresc, mai privesc o dată: individul, în genunchi, continuă să așeze plăci de faianță cu mâini normale, chiar dacă, ușor tremurătoare. «e stresul», îmi spun, «viața asta frenetică…», of. trag căruțul după mine și inspirația îmi sugerează în mod cu totul și cu totul aleator, să mă grăbesc, că poate-i mai bine.
intru în cămăruța primului closet…; mă aplec peste evantaiul de oase din burtă spre wc; împroșc detergent, îl spăl tacticos pe toate laturile… huh, o sumedenie de laturi în dimineața asta, câte are…?!, îmi pare un cub de Picasso. «un complot», gândesc. «ba nu, e doar o problemă temporară de perspectivă». șterg și peretele din dosul w.c.-ului. în lături. pe sus. pe jos. între timp, involuntar, mi se ciulesc urechile. ca două flori de orhidee. foșnetul cârpei e pregnant. îmi intră în minte și-l simt cumva în frunte, îmi fâșâie în lobul frontal ca și cum aș șterge cu fruntea. în mod colateral, pândesc din culisele minții. decid să termin.
mă învârt și deschizând ușa cu un bombeu, izbesc peste un pinten gigant de găină ce iese încovoiat dintr-o pereche de bocanci, ca o virgulă între două tipuri de realitate. fruntea mi se chircește. ridic ochii: Individul e în ușă. în picioare. mă întunecă. un strigăt se naște și moare, un lanț de strigăte străine, nemaiauzite nicicând de nimeni, îmi mor în gât, în minte urlu ca-n Psycho. ochii mi se torturează în cavitatea orbitelor, mi se contractă în două mici sfere precum stomacul, precum sufletul – mic limbric, ce mi se zbate în esofag pe toate părțile.
«vorbesc cu tine…», hârcâie individul, cu o voce astmatică și răgușită, ce-i iese printre buze atât de țuguiate pe un mont de cioc în devenire, încât sunt gălbui-vineții, fără sânge; ochișorii portocalii îi clipesc rapizi din laterale și-n jurul lor i se destinde o pădurice de tuleie ce-i delimitează pomeții încovoiați până la baza ciocului.
«puiul mamei a ieșit la plimbare…», remarc ezitant sub voce, în timp ce-mi privesc fugar mâinile cu aerul de a verifica o contaminare și respectiv, o eventuală transformare.
căznesc ochii, încerc să-l învârt, potrivindu-l cumva între limitele epuizate ale pupilei mărite: pe lângă tâmple i se întind câteva pene ce-i stau țepene de ambele părți ale capului și ușor ridicate în spate, ca la un gigant cocoș cu gâtul gol; în barbă e plin de tuleie, pe vârful capului un alt rând de pene îi stă ușor înfoiat și-n rest, devine tot mai stacojiu, ca un drac!…
«o, dragă, nu-ți fie teamă…», horcăie, sprijinind o labă cu unghiile de perete.
un scrâșnet. îmi pare că peretelui i se înmoaie de dânsul și se reazemă dinspre stânga de mine. un abur cald, grețos, de pene umede, ajungând dinspre el, îmi umple nările, ca și cum înainte de a mi se fi prezentat, s-ar fi jumulit de pene cu apă caldă; tavanul când se pleacă, când se îndepărtează vertiginos, când el sus, când eu jos, de parcă
ne-am da amândoi într-un balansoar; unghiurile pereților se strâmbă, se schimonosesc ca o gură, urechile îmi turbinează.
«Nu-Mi E», îi răspunde o voce străină, nu știu sigur dacă am răspuns eu.
«te-am întrebat… ce-ați pus la cale, tu și cu homunculusul… broscoiul ăla trădător, HM…?», mă întreabă, cu un rictus în marginea buzelor-cioc. o maree de răutate îi traversează privirea; gâtul, fruntea, i se colorează violent în roșu.
eu privindu-l, mi-l scarpin pe-al meu și mi-l pipăi ușor cu vârful degetelor.
«trădător…? despre ce vorbești?», îl întreb, cântărindu-i bine variatele elemente anatomice mai mult decât sensul efectiv al cuvintelor. penele, tuleiele din cap i se pleacă, apoi i se ridică toate împreună: interpretez această delicată mișcare ca pe o posibilă contrariere.
«cum…?, ahahahah!… nu știai… că a fost la început… OM…? un simplu om… ca mine… și ca restul celorlalți…», îmi spune, cu un glas din ce în ce mai păstos, o făină; îmi pare că toate cuvintele îi rotocolesc pe o patină alburie de-a lungul limbii ascuțite de șopârlă, apoi pe jos, sau înspre mine și le împroașcă și precum moi biluțe mă lovesc; iar restul și le mestecă, și le înghite în răstimpuri.
«da… mai ales ca tine», îi spun, privindu-l din cap în picioare. dar el hârcâie și continuă:
«oh, cara… mania de putere îi e atât de mare, încât o confundă cu însăși gradul puterii pe care îl are… dar e doar un mic Merlin cu petice… ce vrea să vândă omenirea prin tine, cu tine în frunte… manipulându-te», îmi hârcâie, cu ciocul în nas.
iar eu, vizualizând o clipă Regele în minte, ca pe un Hop-Frog pervers, observ cum individului i se ridică toate penele din cap; așa, deodată, din spate îi apar o sumedenie de pene înalte, pare un amerindian cu o coroană tipică.
«aha…», zic, după un moment, «și… cui o vinde?», îl întreb, curioasă să aflu, dacă tot veni vorba. dar lui pupilele i se dilată, îi clocotesc, mă împroașcă cu substanța lor neagră.
«dracului!» hârcâie răgușit și tresar, «pe mine mă întrebi?», și făcând un pas înspre mine cu bocăncioii lăbărțați de picioroange, îmi zice:
«asta ai să mi-o spui tu!!», și bate din cioc poc!-poc!-poc! după fiece cuvânt, respiră din ce în ce mai înfoiat, oh, oh, se așteaptă să i-o spun eu. pufnesc într-un râs nervos, dar corzile vocale nu mă ajută, iese un lament. atunci mimez un râs pe silabe și-i zic:
«ah-ah-ah-ah… ești absolut sigur… că vrea să ne vândă? și mai ales, că am eu, cheia misterului?», îl întreb nauseată, cu stomacul ce-mi dansează prin toată baia, face pași de dans timizi printre picioroangele sale, se furișează și se retrage, ah!, stomacul meu pe vârfuri… mă clatin, amețesc, scap un pas în lateral din fața lui. pe el îl aud horcăind, ridic ochii. văd că privește în oglinda din spate, ochișorii clipindu-i rapizi din laterale cu membranele lor nictitante. apoi învârte țeasta spre mine și hârcâie:
«privește…»
știe că oglinda ar dubla situația de o concretețe imposibil de suportat dacă aș privi-o, căci aș putea descoperi dacă toate astea sunt reale sau nu, dar acum sunt prea lașă ca să aflu, eventual, proba contrară.
«nu…, nu…», îi zic slab și mă retrag. dar el întinde brațele albăstrii, lipicioase și reci, vrea să mă apuce de umeri.
decid că e destul, prea mult domeniu și control exercitat asupra mea, nu tolerez, iar acest fapt, mă induce să desconsider anumite pericole; așa că împing căruțul peste dânsul, o roată îi strivește o unghie; un ochi rotund, doar unul, îi coboară dulce peste acest eveniment, îmbrățișează unghia, o încarcă în privire și o înfige parcă, în mine. plescăie în gol sonor, își mestecă eșecul și opțiunile câteva momente; apoi, încruntând sprâncenele de tuleie, zice:
«tu ai o legătură cu toate astea, inutil să te negi, noi o știm; dar vezi tu… totul va fi ca înainte, chiar mai bine… gândește-te: dacă am reuși să eliminăm lumea Regelui, prin tine… așa cum el, prin tine, vrea să o elimine pe a noastră… am fi cu totul liberi și am afla poate, și câte lumi mai există… pentru că toate, ah, toate sunt bune de luat în stăpânire, pentru noi, oamenii, știi bine, nu…?»
«ahh!…», îmi scapă dureros de printre buze și opresc filmul delirant pe care în minte i-l creează spusele lui, «eu vreau doar să ies! nu am nicio intenție să mă justific sau să accept a fi pusă pe banca imputaților! sunt prinsă între două lumi…», și-mi fac un semn de vârtecuș în jurul urechii, «…nebune, absolut fără voia mea!»
îi zic, apropiindu-mă până în tuleiele bărbii sale și smulgându-i-le din ochi, cu pocnet, una câte una.
dar el mă fixează imobil cu ochișorii săi vioi, și-mi spune:
«inutil să te negi, ca o Iudă… știm prea bine, că l-ai întâlnit… știm și despre Plan», hârâie cârâind, «ne-a spus-o chiar unul de-ai voștri…»
îl privesc incredulă, luată cu asalt de aceste fire duble țesute insidios în jurul meu și mă simt dintr-o dată ca un pretext sau ca o conjuncție formală ce trece delirant din gura unui orator într-a altuia. îmi fac ochii să poposească pe creasta lui repugnantă pentru a forța o mai puternică priză de conștiință și deci, o eventuală dominare a situației, cine știe, poate trezirea, și:
«non ci siamo», îi zic, pierzându-mi răbdarea. «una din problematicile mele intime, e grija, preocuparea, de a mă face în fiecare ocazie înțeleasă complet. în cazul tău», îi spun, fixând un moment ciocul ce i se închide și i se deschide ritmic, «am să mă mulțumesc cu o ultimă tentativă: eu n-am nicio legătură!»
apoi trag furioasă de căruț și încerc să mă îndepărtez.
dar el își înfige o gheară groasă, neagră, în dosul mânerului căruțului, și-o răsucește în jur, mă reține: nu a terminat, creatura asta meravigliosa, mai are ceva de ajuns. așa ca mă întorc puțin, foarte puțin, și-l ascult:
«un singur lucru amintește-ți: nu se termină aici…», hârâie pe șoptite, «pentru că Regele trăiește prin tine, el pentru tine e o supapă sau invers; unul din voi, vom avea grijă să sară… și astfel, veți pieri amândoi. dar până atunci, tu, nu vei fi nimic altceva, decât un mic, mic vânat singuratic» – îmi arată între două unghii, cât de mic și de singuratic și strâmbă și un ochi împreună cu un unghi al ciocului vorbind într-o parte, ca un rapper de culoare, «pe un mare… mare glob de prădători… pentru că te vom vâna, ah!, te vom vâna… și cred că ai înțeles-o deja, foarte bine…».
«hm…», îi zic după o pauză, «spune la toată gașca, senzația de vânat singuratic, pe un mare glob de prădători, mă însoțește din totdeauna și deci… nu mi-e frică de ea. doar că scena asta, cu tine, e grotescă: atât».
apoi, apropiindu-mă, îi susur:
«meritați tot ce vi se întâmplă!» și abandonând căruțul, baia și viața în urmă, mă îndepărtez decis. în spate aud unu, doi, trei pași înfundați, un dupăit rapid, apoi nimic: un pufnet de aripi, tăcere.
eu sunt în baie. în fața chiuvetei. privesc în oglindă. individul în genunchi plasează ultima bucată de gresie, se ridică greoi și iese.

 

Mai multe informații despre Editura frACTalia puteți afla accesând site-ul:

http://www.fractalia.ro/

pagina uficială facebook a editurii:

https://www.facebook.com/fractaliagrup/

sau accountul uficial de instagram:

@editura_fractalia

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *