Condorul semantic/Il condor semantico

ANTONIO BUX (Foggia, 1982) a publicat mai multe cărți printre care Trilogia zero-ului (finalist al premiului Montano, câștigător al premiului Minturnae), Kevlar (câștigător al premiului Alinari), Sativi (ajuns în selecția premiului Città di Como), Naturario (finalist al premiului Viareggio) . Cea mai recentă publicație, apărută la editura Avagliano, în seria istorică fondată de Claudio Damiani și Andrea Di Consoli, este Piatră, hârtie și foarfece, cu o introducere semnată de Enrico Testa. Este traducător din limba spaniolă a diferiți autori, mai ales Leopoldo María Panero. De asemenea, are câteva publicații în limba spaniolă (23 – fragmentos de alguien, El hombre comido, Saga familiar de lobo estepario). A publicat o colecție de poezii în dialect foggian (Lattèssanghe, volum selecționat pentru premiul Città di Ischitella – Pietro Giannone). Poeziile sale au fost traduse în mai multe limbi și au apărut în antologii colective, cum ar fi InVerse: italian poets in translation editată de Universitatea John Cabot. În 2014, un juriu format din Marco Marchi, Dante Maffia, Giacomo Trinci și Giuseppina Amodei i-au acordat premiul Iris din Florența. A fondat și se ocupă de blogul Disgrafie, precum și de câteva colecții ce apar la editurile Marco Saya Edizioni și RPlibri.

Traducere din italiană: Daniela Mărculeț

 

din “Piatră, hârtie și foarfece” (Editura Avagliano, Roma 2018)

 

Condorul semantic

Îmi amintesc noaptea, condorul
semantic cocoțat printre ramuri
întruchipa însăși existența mea (și cât timp
pentru a face carnea fâșii,
cât timp pentru a frige
ficatul, cât pentru a împuțina celulele,
atomii sentimentului); aripile sale,
lucrul de care mă temeam cel mai mult, deschizându-se
într-un spasm și acele gheare spunând
carcasa ta va fi singurul verb.

Apoi noaptea a început să vorbească,
noaptea transformată într-un covor,
și cuvintele se întindeau, curbate,
flancate de aripile condorului
(iar eu scriam că n-aș fi vrut să exist
dacă eu, slujitor al condorului, aș fi zburat
doar printre cuvinte); astfel noaptea
mă încovoia în timp ce pliscul
condorului mușca coleric
singurul cuvânt pe care-mi păsa.

Aveam zece ani iar condorul
îmi programa cuvintele
(condorul pe care-l vedeam pe deasupra capetelor,
condorul, când se urca pe mama mea,
și pe învățătoare, pe spatele ei,
din brațele ei cădeau pene).
Din acea noapte am început să șterg,
am păstrat doar un singur cuvânt, condorul nu știe,
nici eu nu știu care-ar fi.

 

Il condor semantico

Ricordo la notte, il condor
semantico appollaiato sui rami
era il mio esistere (e quanto tempo
per fare la carne a brandelli,
quanto tempo per cuocere
il fegato, quanto a diminuire le cellule,
gli atomi del sentimento); le sue ali
ciò che più temevo, aprirsi
in uno spasmo e quegli artigli dire
la tua carcassa sarà il solo verbo.

Poi la notte cominciò a parlare,
la notte divenuta tappeto,
e le parole si stendevano, curve,
con le ali del condor fiancheggiare
(e io scrivevo che non volevo esistere
se io, servo del condor volavo,
ma soltanto tra parole); così la notte
mi piegava mentre il becco
del condor in picchiata mordeva
l’unica parola a cui tenevo.

Avevo dieci anni e il condor
mi programmava le parole
(il condor che vedevo sopra le teste,
il condor quando saliva su mia madre,
e sulla maestra, alle sue spalle,
dalle braccia le cadevano le piume).
Da quella notte cominciai a cancellare,
tenni solo una parola, il condor non la sa,
nemmeno io so quale sia.

 

Acvariu

Mamă, tu și cu mine am putea trăi
– ce zici – în același acvariu:
ca doi licheni care se ating
privindu-se reciproc (iar acvariul s-ar colora
în roșu și fum, și amintirile noastre,
compactate între bolovani…cu narcise galbene
în jurul brațelor care se ciocnesc, și tata
de data aceasta va fi de treabă); într-adevăr, așa
ți-ar plăcea, mamă, dacă am fi doar noi
sub apă, fără gânduri,
nici identitate, și ar fi aici și ceilalți,
copiii tăi, cu gurile larg deschise
dar nu pentru a cere hrană, nu pentru
vreun ajutor de-al tău… Mamă, acum când scriu,
în apă până-n gât, acum când te văd
în adânc ești ca un smalț plin de răsărit,
Mamă, iar luna nu mă mai sperie,
luna ta fără cer este această apă frumoasă
ce prin fereastră acum o văd și nu o văd,
iar tu ești calmă și ești frumoasă, ești tânără
ca un coral care nu cunoaște nisipul,
Mamă, ca un coral în sfârșit singur;
ar trebui să te vezi fără acele branhii
umane, ar trebui să te vezi cu aripi ude
și chip intim, Mamă, ar trebui să auzi
firele noastre de nisip cum țipă-n vânt.

 

Acquario

Mamma, io e te potremmo vivere
– che dici – dentro lo stesso acquario:
come due licheni che si sfiorano
guardandosi (e l’acquario si colorerebbe
di colori rossi e di fumo, e i nostri
ricordi stretti tra i massi… con le giunchiglie
attorno le braccia che si sfiorano, e papà
questa volta sarà bravo); davvero così,
ti piacerebbe, mamma, se fossimo noi
sotto l’acqua, senza pensieri
né identità, e qui stessero anche gli altri,
i tuoi figli, con le bocche spalancate
non più per dire cibo, non più
per un tuo aiuto… Mamma, ora che scrivo
con l’acqua alla gola, ora che ti vedo
sul fondo sei uno smalto pieno d’alba,
Mamma, e la luna non mi fa paura, la tua
luna senza cielo è questa bell’acqua
che dal vetro ora vedo e non vedo,
e tu sei calma e sei bella, sei giovane
come un corallo che non sa di sabbia,
Mamma, come un corallo finalmente solo;
dovresti vederti senza più branchie
umane dovresti vederti, con le ali bagnate
e il viso profondo, Mamma, dovresti sentire
i nostri granelli come gridano vento.

 

 

 

 

 

 

 

 

Coperta volumului „Piatră, hârtie și foarfece”

©Editura Avagliano, Roma 2018

 

 

 

 

 

 

 

O fotografie sau un suvenir – II

Te-am găsit moartă pe scări.
S-a întâmplat la jumătatea lunii august, grăbită să mă vezi
te-ai împiedicat pe ultima treaptă
și-ai căzut cu spatele, ca atunci
când te-ai născut, într-un salt de lumină
ai plecat, cu vecinii murmurând
alături de corpul tău rupt la jumătate.
A fost ultima dată când am plâns,
apoi doar un zid, mai ales atunci când
te-am văzut ridicându-te de sub marmura
din camera mortuară, venind spre mine,
spunându-mi: tu ești cel care visează
moartea mea; așa că te-ai întors pe cealaltă parte
ca să dormi. După acea noapte
treceai pragul porții
în fiecare zi blestemată: acasă te vedeam
urcând scările cu mine în timp ce-mi vorbeai
de ziua ta la spital, între un pacient
și o pipăire a medicului șef, iar eu gelos,
cu bisturiul tău aș fi tăiat totul;
dar mă opreai, îmi spuneai: e doar un loc de muncă,
nu e nimic, sa mergem acasa, iubire,
e pentru binele fiului nostru. De care fiu
vorbeai nu-mi era foarte clar,
dar apoi mă prefăceam că avem un copil
ca să nu te dezamăgesc, măcar după moarte. Au trecut
zece ani și în fiecare zi urcăm acele scări,
de data aceasta fără să ne împiedicăm, și în fiecare zi
încerc să mă prefac că nu văd
vreo treaptă sau balustrada ca să vin cu tine
să ne plimbăm acolo sus, unde poate avem un copil.

 

Una foto o un ricordo – II

Ti ho trovata morta sulle scale.
Era ferragosto, per la fretta di vedermi
sei inciampata nell’ultimo scalino
e cadendo all’indietro così
come sei nata, in un salto di luce
sei andata via, con i vicini accanto
mormorando sul tuo corpo mezzo rotto.
È stata l’ultima volta che ho pianto,
poi solo un muro, specie quando
ti ho vista rialzarti dal marmo
della camera ardente venirmi contro
a dire: sei tu che stai sognando
la mia morte ; così te ne sei tornata
sdraiata a dormire. Fu dopo quella notte
che tu attraversasti il portone
ogni maledetto giorno: a casa ti vedevo
salire le scale con me, mentre raccontavi
la tua giornata all’ospedale, tra un paziente
e una palpata del primario, e io geloso,
col tuo bisturi gli avrei tagliato via tutto;
ma tu mi frenavi, dicevi: è solo lavoro,
non è niente, torniamo a casa, amore,
è per il bene di nostro figlio . Di quale figlio
tu parlassi non mi era proprio chiaro,
ma lì per lì feci finta di avercelo un bambino
per non deluderti, almeno da morta. Sono passati
dieci anni e ogni giorno facciamo quelle scale,
questa volta senza inciampare, e ogni giorno
provo sempre a fare finta di non vedere, chissà
uno scalino, o il passamano per venirmene con te
a passeggiare là in alto, dove forse abbiamo un figlio.

 

Căderi

Nu-ți pot spune cine ești
iubire, atunci când deschizi cu gura
ziua în două
și cu mâinile ești a mea sau a unui alterego
de-al meu care trăiește în tine;
nici nu pot să spun când tu trandafir
oferi miros, stem și petale
de lumină a ceva pentru care eu
nu am niciodată trup; așa că nu pot
iubire, descrie cine ești tu
pentru ceea ce eu, înăuntrul tău, sunt.
Toate acestea nu ți le pot da,
așa cum nu pot scrie pe o foaie despre
iubirea mea;
sau a ta, despre dragoste, cu voce tare
restituie universului totul
în întregime așa cum ar trebui
ca să rămânem noi doi ai soarelui.
Dar pentru totdeauna, asta da, pot,
că tu aici, acum, ești a mea iar eu
fiind în tine doar cel
care sunt, despre noi
cuvintele să le înțeleagă doar oglinda
sau cerul fantomă al
mângâierilor noastre nevăzute, adevăratul
rai ce suntem.

 

Cadute

Non posso dirti chi sei
amore, quando apri in due
il giorno con la bocca
e con le mani sei mia o di un altro
me stesso che in te si trova;
né posso dirti quando tu rosa
dai odore e gambo e petali
di luce a ciò che io
non ho mai corpo; così non posso,
amore, scrivere chi sei tu
per come io dentro di te mi sono.
Tutto questo non posso darti,
come non posso il mio amore
scrivere su un foglio;
o il tuo, di amore, a voce
restituirlo all’universo
per intero come si dovrebbe
essere noi due del sole.
Ma per sempre, questo sì, posso
che tu qui sia mia, ed io
essere soltanto in te
chi io sono, perché di noi
capiscano le parole lo specchio
o il cielo fantasma del nostro
accarezzare buio il vero
cielo che noi siamo.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *