MAGDA BISTRICEANU SIMIAN este filologă de origine română, care trăiește în Girona din 1990. În afară de activitatea didactică și lingvistică, scrie povestiri scurte în catalană și română. A obținut premiul de povestiri al revistei Núvol, în 2016; e câștigătoarea Ligii de MicroPovestitori Catalani, în 2016, și a fost finalistă în diferite concursuri de proză scurtă. A publicat povestiri în șapte volume colective.
MAGDA BISTRICEANU SIMIAN és una filòloga d’origen romanès que viu a Girona des de l’any 1990. A part de l’activitat didàctica i lingüística, es dedica a escriure ficció de format breu en català i romanès. Ha estat guanyadora del premi de contes Núvol, el 2016, guanyadora de la Lliga de MicroRelataires Catalans, el 2016, i finalista en diferents certamens de narrativa curta. Ha publicat contes en 7 volums col·lectius.
Trenul
În fiecare dimineață ajung la gară înainte de șapte, când încă nu e nimeni. Se așează pe singura bancă de pe singurul peron. Stau acolo cam o oră, fără să se uite la ceas, câteva minute mai puțin sau mai mult, în funcție de frig și de ploaie. Pleacă de fiecare dată mai chirciți și cu ochii mai pustii.
De foarte mulți ani au coborât din tren, el și maică-sa. El să fi avut vreo șase ani, nu mai mult. Ea era tânără și sveltă. Nu mai știe cum de nimeriseră acolo. Sau cine îi făcuse să se urce. Nu vorbesc niciodată între ei despre asta. În mintea lui nu au rămas decât imagini disperse. Trenul plin, ca o baltă de pești fără apă. Frații, de negăsit, poate într-un alt vagon. El, despărțit de maică-sa și strivit între necunoscuți care vorbesc prea tare. Stă cu ochii țintă la ea și ghicește, după mișcările buzelor, ce întreabă. La fiecare stație, vrea să știe dacă e acolo unde trebuie să coboare. Pare înspăimântată. Probabil au stat mult timp închiși în acel vagon. Poate zile întregi. Poate luni. Nu mai știe. Și-aduce aminte că-i era sete. O sete grozavă. Și maică-sa întreba întruna dacă era acolo unde trebuia să coboare. Dar niciodată nu era acolo.
Și totuși, într-un fel sau altul, au coborât. E sigur că la un moment dat trenul s-a oprit și ei au coborât. Maică-sa țipa, țipa întruna. Nu găsesc copiii. Nu găsesc copiii. Și nici rupându-și unghiile în tabla ruginită a trenului care se îndepărtează nepăsător, lăsându-l singur cu strigătele, nu-l poate opri. Maică-sa țipă, e ceea ce i-a rămas adânc înfipt în cap, durerea ascuțită nu cicatrizează cu nici un preț, și încă îi simte degetele, ca niște gheare de fier, sfâșiindu-i maieul, maieul de la taică-său, cu emblema echipei în care jucase demult, înainte de plecare. Îl strânsese până la sânge și după atâția ani încă își pipăie negi de furie pe spate. Așa se termină coșmarul. Mereu la fel. A încercat de multe ori să se trezească înainte ca trenul să pornească din nou, dar nu reușește. Cine știe ce-o fi fost cu trenul acela. Cine știe cum au ajuns să se urce în el. Nu are nici un chef să întrebe. Nu are nici un chef să afle.
Pe cealaltă parte a căii ferate trece un bărbat cărunt, grăbit, fără să se uite spre ei. E unul dintre cei buni, dintre cei care l-au ajutat când era tânăr. Să caute de lucru, să repare mașina, s-o ducă pe maică-sa la doctor. La început toată lumea îi ajuta. Câțiva, chiar când el deja crescuse și purta barbă. Dar încetul cu încetul s-au plictisit de atâta durere și au început să devină transparenți. Boala lor era una fără leac, iar oamenii obosesc să privească răul. A trebuit să învețe să repare singur mașina și să aibă singur grijă de maică-sa. Așa e viața, n-ai ce să-i faci: mereu ne urcăm într-un tren fără să știm de ce, nici cum, și din care ne e greu să coborâm sau chiar nu mai putem coborî niciodată. Coșmare fără rost, pe care nu ni le putem aminti dar nici nu le putem uita.
Își scutură mânecile de la paltonul deșirat și se uită la maică-sa cu necuprinsă indiferență: o fi fost vreodată vie, se întreabă. Poate până și amintirile nu sunt altceva decât còpii rupte și pătate ale fotografiilor nefăcute. O apucă de braț, se înfioară de frigul alb ce i se cațără, pe sub palton, pe pielea uscată, și o ajută să se ridice. Mâine venim iar, mamă. Da.
(Această poveste a fost publicată, în română, și în revista Estica)
——————————————————————————————————————-
El tren
Cada matí arriben a l’estació al voltant de les set, quan encara no hi ha gaire gent. Seuen en l’únic banc que hi ha davant de les vies. S’hi queden una hora, més o menys, i se’n van després una mica més encongits, amb els ulls una mica més buits.
Fa molts anys que van baixar del tren, ell i la mare. En devia tenir uns sis anys i la mare era jove i esvelta. Ja no recorda com hi havien pujat. O qui els havia fet pujar. Entre ells no en parlen mai, d’aquestes coses. Recorda imatges disperses. El tren ple de gom a gom. Ell seu separat de la mare, entre gent que parla molt alt. Els germans en els altres vagons, no sap on. La mare pregunta a cada parada si és aquí on han de baixar. Sembla espantada. Devien haver passat molt de temps allà dins. Potser dies. Potser mesos. No ho recorda. Té set. I la mare no para de preguntar si és aquí on han de baixar. Però la seva parada no arriba mai.
Així i tot d’alguna manera van baixar. En algun moment el tren es va parar i ells van baixar. I la mare crida, crida molt. No troba els germans. No troba els germans. No pot parar el tren que es torna a posar en marxa. La mare crida, és el que més recorda, i ell sent les ungles d’ella com li trenquen la samarreta, la seva samarreta estimada, amb l’escut de l’equip del pare, de tant fort que l’estreny. És així com acaba el malson. Ves a saber què era aquell tren. Ves a saber com hi van pujar. No té ganes de preguntar-li. No té ganes de saber-ho.
A l’altre costat de les vies un home de cabells grisos camina de pressa, evitant mirar cap a ells. És un dels que el van ajudar quan era jove. A buscar feina, a arreglar el cotxe o a portar la mare a cal metge. Al principi tothom els ajudava. Algú fins i tot quan ell ja era un adult. Però a poc a poc es van anar cansant i desapareixent. El seu era un mal que no es curava i la gent se n’avorria. Va haver d’aprendre a arreglar el cotxe ell sol i a cuidar-se de la mare ell sol. La vida és així: sempre hi ha un tren on anem a parar sense saber ben bé ni com ni perquè i del qual ens costa baixar o del qual a vegades fins i tot no aconseguim baixar mai. Pot ser una malaltia, pot ser un amor. Pot ser una guerra. Malsons sense sentit, que no podem recordar però tampoc no es deixen oblidar.
S’espolsa les mànigues de l’abric ja vell mentre mira la mare amb trista indiferència: ho va ser mai, de jove, es pregunta. Potser fins i tot els records són només còpies d’il·lusions que van morir abans de néixer. Li agafa el braç, esquelètic i fred, i l’ajuda a aixecar-s’hi. Hem de tornar demà, fill. Sí, mare.