MONICA MANOLACHI este poetă, traducătoare, cercetătoare în domeniul poeziei și al studiilor culturale, și predă limba engleză la Universitatea din București. A publicat Performative Identities in Contemporary Caribbean British Poetry (Ars Docendi, 2017). Joining the dots / Uniți punctele (PIM, 2016) este cel mai nou volum de poezie. În Prăvălia culturală a mai publicat poeme din volumul Poveștile Fragariei către Magul Viridis (Brumar, 2012), alcătuit în perioada 2009-2010, în timpul unui stagiu de cercetare la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie, în care tratează printre altele despre migrație, identitate rizomatică și transformare.
„Ca un melc monstrous, veceul alunecă prin sufragerie, lăsând în urmă o dâră umedă, dornic de dragoste. E imposibil și ne exprimăm regretele cele mai sincere. În cartea inimii nu se menționează țevăria din toaletă.“ Așa scria Russell Edson într-un scurt poem din 1985, dedicat lui Charles Simic, intitulat „Cu cele mai sincere regrete“. La rândul său, Simic, poet american de origine sârbă, a scris și el (printre altele) un articol despre cititul în toaletă, „Muza din baie“, amintindu-și (printre altele) de copilăria petrecută în Serbia, când citea ziare vechi în veceul din fundul curții.
Îl știți pe Ai Weiwei? Artistul acela chinez de talie internațională, care sparge amfore grecești sau le pictează cu branduri actuale. Într-un scurt eseu din 2015, intitulat „Despre poezie: Revoluția Culturală și necesitatea culturii“, vorbește despre tatăl său așa: „Când eram copil, tatăl meu, Ai Qing, avea asupra mea o mare înrâurire. Era un adevărat poet, pentru că vedea toate lucrurile prin lentila inocenței și a onestității. A avut mult de suferit din acest motiv. Exilat într-o zonă aridă din regiunea Xinjiang, i s-a interzis să scrie. În timpul Revoluției Culturale, a fost pus să spele toalete publice. Pe vremea aceea, toaletele publice de la țară erau dincolo de orice imaginație, nimeni altcineva din sat nu avea grijă de ele. Atât de jos se putea ajunge. Și totuși, când eram copil, îl vedeam cât de mult se străduia ca fiecare toaletă să fie cât mai curată și mai confortabilă, îngrijindu-se să curețe mizeria cu simț de răspundere. Pentru mine, acesta e actul poetic cel mai bun, unul pe care nu-l voi uita niciodată.“ Tot în 2015, din cauza turiștilor care vizitează China și scriu online despre experiențele neplăcute din spațiile sanitare, Beijing-ul a anunțat că a declanșat nici mai mult, nici mai puțin decât Revoluția Toaletelor! Mai precis, orice toaletă publică din spațiul turistic chinez să fie cel puțin ca la un hotel de trei stele.
Dar să revenim în America, unde D. A. Powell i-a invitat odată pe studenții lui să scrie poezii pe hârtie igienică. Și începi atunci, ca Nikki Giovanni, un poem despre mama, în care îți amintești că în Woodland nu aveai toaletă în casă. Mai târziu ajungi la o toaletă de benzinărie, ca Alan R. Shapiro, undeva în câmp, și nu ai somn până când poemul scris acolo nu apare în Poetry. Închei, precum (ca să nu zic ca) Carl Phillips, un canto domestic, „încercând să nu spun prea tare te / iubesc înainte să tragi / apa, după care îți spun, când / zgomotul apei scurse / prin casă ar putea însemna orice“. Îți mai cade în mână și un poem epistolar de David Dabydeen: fiul imigrant îi scrie acasă mamei, peste ocean: e mândru, are un job, e inspector sanitar adjunct. O yeah, ou sont les neiges d’antan, zicea unu’, François Villon, cu cinci sute de ani înainte de revoluțiile de la 1989!
Chen Chen, un tânăr poet american de origine chineză, scrie un poem intitulat „Iarnă“, în care subiectul nostru apare foarte clar în lumina reflectoarelor: „Years ago, a teacher said never to use the word «poop» in a poem. / Today, the icy kiss of the toilet seat wakes me up.“ (De data aceasta nu am mai tradus citatul, pentru că nu reiese dacă teacher era femeie, bărbat sau altceva. Ideea e că i s-a spus la școală să nu foloseacă în poezie cuvântul „caca”, dar el o face, punându-l în ghilimele. Oare de ce?) Pe același site, Poetry Foundation, îl găsim și pe Alexander Pope cu The Rape of the Lock: „And now, unveil’d, the toilet stands display’d, /Each silver vase in mystic order laid.” De observat că amicul Pope se referă la un alt tip de toaletă decât la acela care apare la Edson, Weiwei & Co. Este vorba de masa de toaletă a unei fete pe nume Belinda. Cine e Belinda? Nu vă spun, căutați și voi pe Google. Vă voi spune totuși câte ceva despre istoria cuvântului toaletă.
Definiții, sinonime, etimologii
În 1939, Augustin Scriban e convins că toaletă vine din franceză, toilette, diminutivul luitoile (pânză), adică din cuvântul latin tela (pânză). Zice că, în afară de îmbrăcăminte femeiască și (cabină de) ferchezuială, toaletă se folosește și ca eufemism pentru latrină. Tragem concluzia că interbelicii se duceau deja la toaletă.
În Dicționarul etimologic al limbii române, Alexandru Ciorănescu e de părere că toaletă a intrat din franțuzescul toiletteprin neogreacă, ντουαλέττα, cu doar trei sensuri: găteală, împodobire; masă de baie, lavabou; curățenie. Nu se menționează nimic despre closet sau veceu. Să fi fost cenzura? Sau autocenzura?
Dicționarul limbii române, publicat de Academia Română în decurs de mai bine de un secol, prezintă pe larg sensurile pentru toaletă: găteală sau dichisire; totalitatea elementelor de podoabă (femeiască); și mobilă cu oglindă și dulăpioare, sertare, rafturi în care se țin obiecte de îngrijire a corpului. Spre final, specifică sec, pe un singur rând, și sensul de closet. Totuși, ne mai spune că de-a lungul timpului au existat variante precum toalet, tualet, tualetă, taoletă, tauletă și doaletă. (Prin liceu, noi îi mai spuneam și tao-tao!) La final se amintește că vine din franceză prin rusescul туалет. Probabil deoarece tomul cu litera T a apărut înainte de 1989.
Cum s-a ajuns de la bucata de pânză din franceză la toaleta din ziua de azi? În franceză, pe la 1352, toilette însemna o bucată mică de pânză, în care artizanii sau comercianții își înveleau marfa. Încă se folosește cu sensul de ambalaj. De pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, toilette desemnează piesa de mobilier unde se păstrau bijuteriile, de obicei o măsuță cu oglindă, în fața căreia aristocrații se coafau, se pudrau, se parfumau ori își aranjau ținuta. Toilette era și fața de masă care acoperea măsuța de toaletă, dar și pelerina pe care și-o puneau pe umeri cei și cele care se coafau. În secolul al XVII-lea, a căpătat și sensul de rochie, iar în secolul al XIX-lea, Balzac folosește toilette pentru a se referi la un ansamblu de acțiuni: spălarea și curățarea corpului, pieptănare, tăierea unghiilor etc. Abia în secolul al XX-lea se folosește ca eufemism pentru closet.
În limba română avem mai multe sinonime, dar le folosim pe toate în același fel? Baie, budă, closet, latrină, privată, veceu, fiecare are în spate o altă istorie.
La 1825, Lexiconul de la Buda, produs al Școlii Ardelene, un volum cvadrilingv de aproape o mie de pagini, apar doar: baie, „de metaluri“ (se dă exemplul minelor de aur, cărora li se mai spune și băi) și „de scăldatu“ (unde se completează cu italienescul bagno și spaniolul baño); și buda, cu sensul de „eșitoare, căcăștoare, privată“, la care se adaugă latineștile latrina și cloaca, dar și corespondente din maghiară și germană. Deși buda se întâlnea mai mult în Transilvania, în timp ce prin alte părți însemna cocioabă sau prăvălioară din lemn, magherniță sau baracă, în zilele noastre a devenit sinonim cu closet, în registrul colocvial. Closetul, la origine din engleză, a ajuns la noi prin franceză și germană, și era la începuturi un spațiu privat mic, pentru rugăciune ori studiu, locul unde un monarh se putea reculege, iar mai târziu un dulăpior sau o cameră îngustă sau orice cameră mică, mai ales una lipită de o cameră mai mare. La Chawton Cottage, romanciera Jane Austen avea așa ceva. Latrina este closetul rudimentar, fără canalizare, probabil cel mai vechi din familia aceasta lexicală. E o simplă coincidență că rimează cu și vine din latină. Privata a ajuns în românește prin secolul al XIX-lea din adjectivul latin privatus(privat, personal), prin franceză, privé (prietenos, intim; spațiu privat), devenit substantiv cu sens apropiat de latrină. Veceul a intrat mai recent în limba română și este pronunțarea românească a inițialelor water-closet, apărut în engleză pe la 1755. George al II-lea a decedat pe ceea ce am putea numi azi veceu. Partea bizară e că, în afară de a rima cu greu, teu și văleu, mai rimează și cu destule cuvinte de rezonanță culturistă:
troheu spondeu dicteu
matineu ateneu tușeu
eseu expozeu panseu
jubileu trofeu muzeu
clișeu imprimeu ceruleu
mulineu jeteu pliseu
zeu supraeu dumnezeu
turneu corifeu varieteu
Și aceasta este doar o scurtă, foarte scurtă istorie a cuvintelor!
Desene animate
Episodul 1. Într-o seară de vară, Wilma Flintstone a intrat într-o cabină de toaletă cu faianță și gresie verde. Nu-și dădea seama cum ar fi trebuit să tragă apa. Abia după ce a ieșit pe ușă, a auzit cum apa fusese acționată automat. Era un hotel somptuos din Viena, undeva aproape de canalul subțire al Dunării, cel care trece prin centrul orașului, un hotel cu portari, pe semne indieni, cu turbane verzi și straie lungi cu model floral ca din brocart, înalți și curtenitori. Se afla pentru prima oară în capitala Austriei, într-una dintre primele ei călătorii spre Occident. Era un drum lung, de una sau două zile, o călătorie cu autocarul, pe vremea când nu i se umflau picioarele de la statul în aceeași poziție pe scaun timp de mai multe ore. Toaleta aceea de cinci stele de la parterul hotelului, adică pentru public, cu oglindă fixată în ramă aurie, înconjurată de tapet roșu, i-a rămas în memorie ca un standard intangibil. Nu mai știe cum de a intrat în acel hotel și nu în altă parte. Nu s-au cazat în Viena. Opriseră doar pentru câteva ore în drum spre Franța, ca să se plimbe puțin prin Stephansplatz, să se reculeagă în catedrală, să ia o prăjiturică și o cafea la Aida Café. În plimbarea aceea de trei sau patru ore a găsit întâmplător și plăcuța care atestă șederea lui Titu Maiorescu în oraș între 1854 și 1856, care spunea odată: „Niciodată mintea nu conduce, ci arată numai alternativele. Direcțiunea finală o hotărăște inima.“
Bugs Bunny: Wilma dear, oare prin ce fel de toalete intra Maiorescu?
Episodul 2. Bunicii Omulețului Gopo aveau veceu în curte, undeva în spate, la câteva zeci de metri distanță de camerele unde locuiau, dormeau sau găteau. Cabina fusese construită de bunicul său, așa cum se construiau pe atunci veceurile: din scânduri alăturate, cumpărate din târg. Spre deosebire de veceul anterior, în stil turcesc, cel nou avea tron. De fiecare dată când Omulețul Gopo intra acolo, se uita după viespi, dacă nu cumva își făcuseră din nou cuib între scânduri. Cum i se părea că vede o viespe ori aude vreun bâzâit suspect, se grăbea să iasă, uneori cu nădragii în vine. Era acea epocă în care hârtia igienică reprezenta un lux, așa că se ștergea cu pagini de ziar, mai ales cu Scânteia, pe care o primea bunicul la cutia poștală. Dacă nu erau viespi, atunci putea citi netulburat articole din ziarul vechi, îngălbenit. Noaptea îi era și mai frică. De multe ori nu mai ajungea până la veceu, ci făcea în iarbă, la gard. În zilele când veneau pe la ei fete în vizită, se jucau tot felul de jocuri, iar când vreuna dintre ele se ducea și ea la veceul din fundul curții, hop și el să se uite printre scânduri, poate o să vadă ceva. Aceeași poveste și la școală, unde tot așa, veceurile erau și încă mai sunt în curte. Omulețul Gopo a încărunțit, a devenit informatician și crede că toaleta modernă e, într-adevăr, necesară. Totuși, nu i se pare chiar așa de necesară pentru învățătură.
Bugs Bunny: Adică poți fi foarte bun la învățătură, poate chiar genial, și să nu ai nevoie de toaletă. Cool, nea Gopo! Însă la o sută de ani de la Marea Unire, 2418 de școli românești (12% din total) au încă toaleta în curte: Argeș, Botoșani, Iași, Suceava, Mehedinți, Vaslui… Se pot folosi rațe & gâște pe post de hârtie igienică?
Episodul 3. Poate nu știați, dar Sandy Belle visează urât din când în când. Coșmarul vieții ei are legătură cu toaletele, mai ales cu cele publice. Visează toalete publice mari, cu multe cabine, spații întinse și prost luminate. De obicei sunt murdare și vechi, rugina surâde malițios pe la colțuri și muchii, florile de calcar au înflorit iremediabil pe ceramica ciobită sau spartă, iar canalele de scurgere sunt mereu înfundate, încât apa băltește pe alocuri și prin ea plutesc lațe. Ar vrea să intre într-una dintre cabine. Totuși ezită pentru că are motive, multe motive. Deschide câte o ușă, ca să dea de fiecare dată de câte o situație diferită, dar la fel de intensă. Niciodată veceul nu este ce ar trebui să fie. Fie s-a înfundat și spațiul miroase, pute, pute de mori și îi vine instantaneu să vomite, fie în loc de veceu este o gaură mare de unde bate vânt rece sau abur prea cald, înăbușitor, fie nu este veceu deloc, fie este acolo altcineva și nu-i pasă (sau îi pasă) că a fost văzut(ă), fie dă peste o jivină în loc de un om, care o privește mută, fie deschide ușa ca și cum ar intra în lift și, de fapt, liftul nu are podea, așa că este gata-gata să pice în gol. Un gol care nu e gol. Dar Sandy Belle nu se grăbește să facă vreun pas și de fiecare dată se detașează, ar vrea să iasă din vis, dar nu poate, se proiectează pe un perete al acestui coșmar lent și repetitiv, pe unde atârnă pânze de păianjen, se văd țevile pe care s-a așezat praful în strat gros de un deget. Dacă țevile sunt pe sus, atunci e loc pentru cuiburi de vrăbiuțe, turturele, rândunici. Se aud ciripeli, cip-cirip, cip-cirip. Cabinele de veceu nu au uși. Sau au uși, fie doar în jumătatea de sus, fie doar în jumătatea de jos. În unele variante ale visului, cabinele nu au deloc uși. Veceurile sunt așezate, în tovărășie, unul lângă altul, la fel ca și chiuvetele, fără pereți între ele. În alte versiuni, există câteva trepte care duc la tron. Pereți de jur împrejur nu sunt.
Bugs Bunny: Sandy Belle nu știe că ea, de fapt, visează veceurile comune din China.
Episodul 4. Popeye Marinarul a fost mulți ani paznic la cooperativa din sat. A fost și lucrător agricol la CAP-ul din comună, după ce i s-au luat o bună parte din pământuri și animale. Popeye Marinarul nu a fost niciodată la mare și nici pe mare. În partea a doua a vieții, a prins drag de școala din sat. Avea și el nepoți, dar ei erau înscriși la școală în oraș, unde locuiau cu părinții. În fiecare vară Popeye Marinarul avea grijă să văruiască pereții școlii, în interior și în exterior, și să-i vopsească tocăria. Conducerea școlii avea încredere în el, pentru că era om de cuvânt. Când dădea frigul, el era cel care se grăbea să arunce lemne în sobe și să aprindă focul în sălile de clasă. Aproape în fiecare zi se trezea devreme, pe la 4 sau 5 dimineața, mânca ciorbă și felul doi, așa cum spun înțelepții: masa de dimineață să o mănânci singur. Uneori, când era mai mult de muncă, îl ajuta Olive, îi aducea de-ale gurii la prânz, borcanul cu brânzică de oaie, mămăliguță și legume crescute în ogradă, sau chiar punea și ea mâna pe bidinele, ca să termine mai repede. Tot el a construit veceurile din spatele școlii, așa cum le construise și pe cele de acasă. Le-a ridicat singur, așa cum a știut el, cu cele două brațe vânjoase, cu fierăstrău, rindea, ciocan, cuie, teslă, metru pliabil, nivelmetru. Între timp, numărul de copii de școală a scăzut foarte mult, după care a reînceput să crească. Între timp, oasele lui Popeye Marinarul au putrezit la cimitirul din sat, în mormântul unde au fost îngropați ai lui, aproape de ușa bisericii.
Bugs Bunny: Ce bine de Popeye, nu-i mai trebuie veceu.
Episodul 5. Era pe vremea când Minnie Mouse luase deja bacul și tocmai aflase că intrase printre primii la o facultate cu un număr mare de candidați pe un loc. Se dusese cu prietenele la mare. Acolo au fost invitate într-o seară la un post de radio, la o emisiune vesperală. Fusese o seară nemaipomenită! După emisiune s-au întors la bungalou, nu departe de plajă. Deși era trecut de miezul nopții, Minnie s-a dus să se spele pe dinți. Așa învățase acasă. S-a dus la toaleta comună, aflată la câteva zeci de metri de căsuță. A intrat întâi la veceu, un veceu turcesc, unde după nici un minut s-au năpustit doi necunoscuți asupra ei, au scos-o din cabină și au împins-o în cabina de serviciu, după ce i-au tras câțiva pumni în stomac. Unul dintre ei se urcase pe zidul despărțitor și o amenința de sus cu un cuțit, care lucea în lumina becurilor din sala cu lavoare. Ce s-a întâmplat acolo în următoarele minute nu mai contează, adică nu a contat ani, zeci de ani la rând, adică a contat în sensul că oricine se apropia de Minnie nu vedea altceva în afară de un turnichet. Dat fiind că lucrurile au luat o asemenea întorsătură, Minnie s-a specializat în turnichete (sau turnicheți, dacă vreți): monopode, bipode, tripode, glisante, rotative, modulare, poartă batantă, verticale, semi-verticale, pentru dizabilități etc. Minnie Mouse este acum directoare de marketing la o mare firmă de turnichete din țară.
Bugs Bunny: Eeny, meeny, miny, moe, / Catch a tiger by the toe. / If he hollers, let him go, / Eeny, meeny, miny, moe.
Episodul 6. Fost olimpic în generală și în liceu, Garfield este acum student la matematică în anul al doilea. Fiindcă are ceva ce unii numesc a beautiful mind, nu prea suportă să se ducă la toaletă în oraș. Toaleta de acasă i se pare locul cel mai potrivit. În orice caz, când se apropie ziua de luni, îi crește tensiunea. Totuși, sunt zile când au multe cursuri și seminare de la care nu vrea să lipsească. Volens, nolens, Garfield se duce la toaletă. La parter sunt două. Cea pentru fete e un pic mai curată, așa că se mai duce și pe acolo. Nu-l deranjează ușa de termopan legată cu sfoară de o țeavă din interior, pentru că oricum se deschide greu și îi e silă să pună mâna pe mâner. Rămâne mereu deschisă. Toaleta pentru băieți are însă două uși. Prima este o ușă normală, tot din termopan, mereu deschisă, ca să știe toată lumea care trece pe acolo cum miroase în interior. A doua este o ușă fantomă, din lemn, rămasă moștenire de cine știe când pe un perete lateral, în care cineva mai inventiv din fire a decupat un dreptunghi la nivelul șoldului: cel mai probabil în loc de aerisire. Dincolo de această ușă de lemn sunt niște trepte, așa că practic oricine urcă sau coboară pe acolo, lovit subit de curiozitate, poate contempla viitorul matematicii românești. Săpun la chiuvetă nu e. Din cei doi robineți, unul de apă rece, unul de apă caldă, a mai supraviețuit doar primul. Lângă oglindă, ca niște șerpi albi, coboară patru țevi subțiri, dadaiste. Din tavan îl amenință trei anaconde de diferite culori. Vizavi, la arhitectură, unde învață iubita lui, Arlene, e cam tot așa, adică lipsesc oglinzi, sunt găuri în tavan, faianța e spartă pe alocuri, prin fereastră te pot urmări colegii în exercițiul funcțiunii, le poți face cu mâna în caz de ceva, regulile de conduită sunt afișate și semnate de „conducere“, iar la parter nu există toaletă pentru studenți, adică trebuie neapărat să urci la etaj. Totuși, ceva este: desenele și mesajele graffiti sunt un pic mai colorate, mai îndrăznețe. Doar un pic.
Bugs Bunny: Mie-mi spui? Garfield și Arlene visează la toalete japoneze. Să viseze!
Episodul 7. Miss Piggy a absolvit chimie și, fiindcă învățase limba germană mulți ani, s-a angajat la o firmă care oferea servicii și produse de curățenie importate din Austria. Pentru că era o persoană dinamică și comunicativă, i s-a părut potrivit să lucreze în vânzări. În scurt timp a învățat caracteristicile produselor și serviciilor oferite de firmă și încerca să-și dezvolte abilitățile de bună negociatoare și comerciantă. A vizitat sute de toalete, vechi, noi sau în curs de amenajare, și era în stare să propună pe loc pachetele cele mai potrivite cu locația, în funcție de numărul de utilizatori, de spațiu, de design etc. Odată a vândut o rolă de hârtie igienică la prețul de 2 euro bucata unui restaurant unde cina Nicole Kidman pe când filma Cold Mountain în România. 2 euro? Dar ce, era foiță de aur? Ce fel de hârtie igienică era aceea? Nu te pui cu Hollywood-ul! De fapt, nu era vorba doar de hârtie, ci de un întreg sistem igienic, cu dozatoare și aprovizionare la timp, hârtie de calitate, o rolă mai densă decât cele obișnuite. Era așa de absorbită de munca ei, încât lui Kermit, bărbatul care o tot curta și cu care s-a și mutat împreună până la urmă, i-a luat ceva vreme să o convingă: știi, vreau un copil de la tine. După un timp, s-a hotărât să se înscrie la un master de management în Berlin. Zis și făcut. Cei doi ani care au urmat a umblat cu copilul de gât și cu proiectele strategice în geantă. Love wins! Surpriza cea mare a fost că la toaletele universității erau produse și servicii de la multinaționala unde lucrase ea înainte vreme de cinci ani.
Bugs Bunny: Miss Piggy tace și face. Așa îmi și place!
Episodul 8. Donald Duck dansează pe un ritm pe care doar el îl aude, dă din fund, pământul e rotund, duce mâna la inimă, o verificare minimă, își face cruce, se tot produce, se adresează șuvoaielor de apă din fața lui, care se înalță și scad brusc, într-un joc de albeață spumegoasă și splendoare. Aproape de fântâna arteziană nu mai e nimeni altcineva în afară de el. Soarele a ajuns la trei sulițe sus pe cer. Mai ridică un braț, retoric, spre un public imaginar, mai duce mâna la șliț, mai face pe taurul furios în coridă cu trecătorii grăbiți, care păstrează distanța râzând, mai duce sticla de bere la gură, pe jumătate golită, dar nu bea de fiecare dată. Are el ceva de spus. Ridică iar brațul, discursul se zbate în el ca peștele pe uscat, își scoate vesta, e cald, o îndeasă în rucsac. Mai dă o tură în jurul fântânii arteziene, singing the body electric, ca și cum ar duce în spate o încărcătură, un părinte jumătate, un sac de filozofi, o ladă cu sticle de ere. Se apropie de ceas, urinează la stâlpul ceasului și râsul i se întinde pe fața acoperită de barba blondă. Suntem în Piața 21 Decembrie 1989. În curtea cazinoului din apropiere, cinci perechi de ochelari de soare se cred la mare.
Bugs Bunny: Bravo, Donald Duck!
Episodul 9. Fetițele Powerpuff studiază limba turcă. De câteva ori pe săptămână au ore la demisol, într-o sală cu dotări și mobilă moderne. Firește că ajung și la toaleta de pe culoar, ale cărei ferestre dau spre curtea interioară. Pentru o bună bucată de timp, oricine intra în acea toaletă, la fel ca Fetițele Powerpuff, făcea cunoștință sau se putea revedea cu tovarășul Iosif Visarionovici Stalin, ieșit la plimbare prin curtea interioară a facultății. Întâlnirea era deosebit de protocolară: tovarășul Stalin saluta mereu cu mâna dreaptă ridicată la tâmplă. Unele fete îl salutau și ele la fel. Altele s-au plâns la administrație, cum, nene, să te duci la budă și să-ți apară Stalin în față, privindu-te prin fereastra de aerisire? Добрый день! Îmbrăcat la costum, cămașă, cravată, Stalin a mai zâmbit el pe sub mustața-i stufoasă un timp, după care a venit cineva și s-a îndurat să-l mute mai hacana, să mai salute și pe alții. Într-o zi de mai, într-o pauză, una dintre Fetițele Powerpuff deschise una dintre ferestrele sălii de curs și se aplecă puțin peste pervaz. Statuia lui Stalin zăcea la pământ, descompusă în trei bucăți: una, picioarele cu pantaloni și pantofi, din care crescuseră niște lăstari de arțar; a doua, trunchiul cu brațul stâng, cu un număr de inventar scris cu roșu pe spate; și a treia, capul, cu umeri și cu brațul drept, nu se vedea, dar probabil saluta țărâna patriei sau se uita spre cerul dintre frunzele arțarilor. Într-o altă zi de mai, când lumea intrase în sesiune, iată-l din nou pe tovarășul Stalin, teafăr și nevătămat, reîntregit adică, salutând făpturile din jur, camerele video, păsările cerului și spiritele măicuțelor catolice, fostele proprietare ale clădirii.
Bugs Bunny: Nu aveți voie să fotografiați. Nu ați văzut camerele video. Cine știe pe unde le postați.
Resurse noi
Desenele animate ar putea continua probabil la infinit. Lucrurile nu sunt tocmai roz, deși unii doar așa le văd, făcându-și selfie după selfie în baie. Sau nu le văd chiar deloc și dovadă sunt articolele apărute în presă în ultimul an. În Iași, toaletele publice de lux, care au costat cât o garsonieră, funcționează din doi în cinci sau deloc, dar transmit mesajul „defect“ în cinci limbi. La Miercurea Ciuc se amplasează toalete publice lângă Monumentul Ostașului Necunoscut, ca să dea bine la ceremonii. Dacă te bate gândul să faci o plimbare cu vaporașul pe Clisura Dunării, să simți cum bate briza ca pe Mediterana, think twice, pentru că pe acolo nu sunt toalete publice, localnicii recomandă tufișuri și copaci, iar primarii dau din umeri. Pe de altă parte, primăria unui sat din Botoșani a fost acuzată că investește prea mult în toalete!… Și știrile absurde ar putea continua probabil la infinit.
Totuși, prin alte părți ale lumii cum de se poate? Le pasă mai mult? Sunt obișnuiți altfel? Cum aflăm răspunsuri? Hai să intrăm puțin pe Google Books. Din milioanele de rezultate pentru toilet doar o mică parte reprezintă ceea ce ne interesează, adică relația dintre toalete publice și cultură. Pare o alăturare incompatibilă? Produce oroare, dezgust, tristețe? O listă sumară de șapte titluri ne spune câte ceva despre gradul de interes pentru o temă atât de sensibilă, deopotrivă intimă și abjectă:
- O istorie culturală a toaletelor (2014) de Roger-Henri Guerrand, traducere din franceză în limba română.
- The grimy, gross unusual history of the toilet (2012) de Nelson Yomtov, un fel de album cu poze și scurte descrieri grupate în funcție de civilizație, sumeriană, romană etc.
- Toilet: public restroom and the politics of sharing (2010) de Harvey Molotch și Laura Noren, o colecție de articole academice cu accent pe toaletele publice din New York.
- Ladies and gents: public toilets and gender (2009) de Olga Gershenson și Barbara Penner, o colecție de eseuri care explorează semnificațiile culturale, istorice și ideologice ale toaletelor publice ca spații definite prin noțiunea de gen.
- Toilets of the world (2009) de Morna E. Gregory și Sian James, o călătorie fotografică prin toaletele lumii.
- The big necessity: the unmentionable world of human waste and why it matters (2008) de Rose George, o serie de eseuri despre toaletele publice, cu multă istorie și efecte asupra vieții de zi cu zi.
- Inclusive urban design: public toilets(2003) de Clara Greed, un volum de design care conceptualizează subiectul, oferă un istoric și un context juridic, expune problema din mai multe perspective și face legătura cu politicile publice și cu managementul creativ.
Din cele șapte titluri pe care am apucat să le răsfoiesc, îmi place Ladies and gents. Se declară a fi primul volum care tratează despre toalete publice din punct de vedere al genului, la nivel simbolic, social și material. Când editoarele Olga Gershenson și Barbara Penner au trimis call for papers, unii s-au arătat foarte indignați și au opus rezistență: ce e asta? Totuși cartea a apărut până la urmă și se discută azi despre ceea ce se numește „toilet studies“, o temă care face parte din aria mai largă a studiilor privind serviciile publice și care răspunde unor probleme foarte intime, psihanalizabile. Volumul face parte din discursul despre intimitate, dar nu se rezumă doar la simțăminte. Editoarele se arată surprinse de faptul că subiectul nu se discută în public, în mediul academic, deoarece pare o temă jenantă și tabu, cel mult subiect trivial de amuzament. Articolele publicate în volum încearcă să răspundă la teme cu impact interdisciplinar: Ce roluri joacă toaleta publică și ce efect are asupra calității vieții? Ce pericole sunt de obicei asociate cu toaletele publice? Ce impact a avut faimosul și infamul pisoar al artistului francez Marcel Duchamp? Cum sunt reprezentate toaletele prin filme? Cu ce imagine creștem despre toalete și cum ne influențează? Cum se manifestă ideologiile, relațiile de putere ori justiția socială prin intermediul toaletelor? Ce șocuri (pozitive sau negative) se întâmplă din punct de vedere sanitar când călătorim dintr-o cultură în alta? Cum și în ce scopuri sunt proiectate toaletele? Întrebări care nu-s chiar de ici, de colo.
Să vedem și ce găsim prin biblioteci. În catalogul online al Bibliotecii Naționale a României o căutare după cuvântul cheie toaletă dă 32 de rezultate. La Duiliu Zamfirescu apar „obiecte de toaletă“, la Carol Szathmari este vorba de „toalete de vizită“, adică de rochii, iar la Rodica Ojog-Brașoveanu apare titlul O toaletă a la Elizabeth Taylor, deci tot țoale. Există și câteva intrări un pic mai interesante pentru eseul de față. O recenzie de Oana Medrea la piesa de teatru Femei/Bărbați de Willy Russell în revista Teatrul azi, intitulată „Zi-le femei și pace! Cugetări prematrimoniale în toaletă“, și „Biblioteca din toaletă“, un articol accesibil online, în care Mihai Iovănel comentează o anchetă în rândul scriitorilor, despre cititul în budă, publicată pe Hyperliteratura. Mai găsim și o recenzie la volumul Toilets, Toasters & Telephones. The how and why of everyday objects de Susan Goldman Rubin, recenzie strecurată, nu se știe cum, în Adevărul literar și artistic. Dacă dai o căutare după veceu, apar trei rezultate. Primul este o recenzie la piesa A(II), RH+de Nicoleta Esinencu, intitulată „Între muzeu și veceu“ și semnată tot de Mihai Iovănel. Al doilea este un volum de versuri cu două titluri, Pierdut în Universși Veceu asimetric pentru handicapați (2003) de Pavel Gătăianțu, un scriitor care scrie și poeme de amor. Al treilea este o recenzie la romanul Cântec de leagănde Chuck Palahniuk, „Niște pui de aligator aruncați în veceu“ de Sorin Tudor Dinco. Latrinăapare în titlul volumului de proză scurtă Latrina magică(2006) de Batári Gábor. Pentru closet, găsim articolele „Tanti von Hall, hârtia de closet și România“, strecurat, iar nu se știe cum, în revista literară Luceafărul, și „Cărți la closet“ în Adevărul literar și artistic. Cam atât. Dacă e să comparăm aceste rezultate cu cele din catalogul Bibliotecii Centrale Universitare, observăm că acesta din urmă nu prea servește asemenea cuvinte în titluri. Dacă scrii toaletă, apare doar cu sensul de „dichisire, îngrijire, găteală“. Ceva similar apare și în cazul franțuzescului toilette. Cărți de citit nu. Să zicem că poate au alte titluri și nu reies la o primă căutare. Am intrat și pe catalogul Institutului de Arhitectură Ion Mincu, unde ai zice că ar trebui să fie mai multe. Dimpotrivă, n-am găsit mai nimic. Poate au titluri mai misterioase! În schimb, la biblioteca Universității Tehnice de Construcții există zeci de titluri (manuale, îndrumare, ghiduri etc.), însă aproape toate cu specific tehnic.
Când mergem la toaleta publică din mall sau de mai știu eu unde, aceea care arată foarte frumos și curat, ce-ar fi să ne gândim, măcar trei secunde, la cei și cele care au făcut posibil spațiul acela public, unde omul poate scăpa în liniște de surplusuri nedorite? (Scăpare, ce cuvânt prețios!) Gândiți-vă la nebunii și nebunele care la un moment dat au spus că nu se mai poate cu vechile toalete, dar mai ales gândiți-vă la cei care au venit după, adică la manageri, la arhitecți și la proiectanți, la constructori, la zidari, la zugravi, la administratorii care cumpără hârtie igienică și soluții de curățenie, la echipa care spală zilnic veceurile, chiuvetele și podeaua, la cei care verifică zilnic dacă miroase acceptabil sau nu, la cei care prelucrează după aceea toată masa aceasta de surplusuri nedorite, abjectul comun, totul pentru ca tu, eu și oricine să aibă parte de o zi mai bună. Dacă încă nu sunteți convinși, gândiți-vă la mama voastră, la alți membri de familie și la oricine altcineva care vă spălau când aveați doar câteva luni, lucru pe care ar trebui să nu-l uităm niciodată. Și asta pentru că toți cei care contribuie la existența toaletelor publice sunt tot un fel de familie. Se numește comunitate.
„Critica să fie și amară, dar să fie dreaptă“, zicea Titu Maiorescu. Ce-ți pasă ție, Titule? Stai cocoțat pe perete, în holul la Litere. Forme fără fond. Da, de acord. Dar tu ești oale și ulcele. Nici ție nu-ți mai trebuie toaletă.