ADRIAN RISTA
,,De-abia aștept să merg la Telciu” – cam asta auzeau de la mine prietenii cu care mă vedeam cândva pe final de iulie și inceput de august. Probabil că de la un moment dat încolo deveneam chiar enervant, pentru ca replica asta se putea repeta și de mai multe ori într-o seară.
Ce am constatat, și mi s-a părut cât se poate de interesant, e că atunci când eram întrebat ,,Ce-i Telciu ăsta?”, răspunsul putea varia în funcție de persoana care mă întreba. Reușeam să aleg dintre multele lucruri care îmi plăcuseră anul trecut și să le spun celui care întreba în funcție de ceea ce credeam că i-ar plăcea să audă. Asta se întâmpla pentru că ,,Telciu” poate însemna multe lucuri, în funcție de ochii, mintea sau sufletul privitorului.
Am plecat anul ăsta spre Telciu cu poftă, dar și cu așteptările care însoțesc pofta asta. Am fost și anul trecut și mi-a dat puțin lumea peste cap, în cel mai bun mod cu putință. Riscul dezamăgirii era destul de mare, iar eu nici nu am făcut absolut nimic să controlez în vreun fel acest risc. Nu îmi potolisem deloc așteptările, așa că urma să ajung acolo împreună cu ele. Gândul de pe drum era fixat la prima bere rece băută la terasa de sus de la Bar Hovrea. ,,Bere la tri lei”. Cred deja că Telciul e una din ,,acasele” mele, chiar dacă îl cunosc doar pe durata câtorva zile pe an, în perioada în care se desfășoară proiectele despre care încerc eu să vorbesc aici.
Elementele centrale sunt Conferințele de vară de la Telciu și Școala de vară de Telciu. O simplă lectură a titlurilor lucrărilor și a autorilor (alături de titlurile academice pe care le-au dobândit) ambelor evenimente nu poate decât să nască întrebarea ,,de ce se țin astea în Telciu?!”. Asemenea evenimente academice au loc, de regulă, în aulele universitare sau în sălile de conferință ale unor hoteluri cu multe stele. La Telciu, însă, cea mai înaltă formă de educație este liceul tehnologic. Pentru câteva zile, însă, numărul de doctori, conferențiari, lectori, doctoranzi, masteranzi, cercetători etc, crește aproape inexplicabil pentru o comună. Oportunitatea de învățare pe care o oferă cele două evenimente este uriașă, iar pentru mulți dintre participanți este chiar unică. Constatarea de anul trecut, confirmată și anul acesta, este că ai multe de aflat, gândit și învățat la prezentări, dar și la multele discuții de după. Cu moderarea Manuelei sau a lui Ovidiu subiectele rămân pe făgaș, dialogul contradictoriu are mai puține asperități, iar erorile de logică dispar încet și fără încrâncenări printr-un comentariu al unuia dintre ei. Discuțiile de după prezentări nu vi le imaginați a fi niște ocazii pentru felicitări și bătăi pe spate, ele sunt mai degrabă pretextul punerilor sub semnul întrebării. Prin asta, Telciu e un teren bun pentru testarea unor puncte de vedere sau perspective de cercetare științifică.
Toată această agitație academică nu ar fi suficientă pentru a naște ceea ce eu văd a fi un început de fenomen. Cadrul în care se desfășoară lucrările este unul cât se poate de inedit. O cumună năsăudeană de la poalele Rodnei, la granița cu Maramureșul istoric, ar putea părea relativ banală. Spațiul însă începe să capete o altă dimensiune dacă ești dispus să asculți poveștile locului. Afli, încă din primele momente, că bei o bere într-un loc de-a dreptul legendar: primul striptease de la țară din România, deschis în ’96. Acum e un restaurant cu bar și terasă, dar legendele nu mor așa ușor.
La o observație simplă poți constata că e o comună de oameni înstăriți, iar mașinile cu numere străine își oferă destul de repede și explicația. Acest subiect însă, îl va atrage pe cel general, al migrației din Telciu, care de câteva sute de ani pare a fi într-un continuu ,,du-te vino”. La imagine ajută foarte mult și faptul că au un primar gospodar, pentru ca mai apoi să realizezi spijinul esențial pe care administrația locală îl oferă celor două evenimente. Sentimentul general e că, în Telciu, ospitalitatea e o realitate, nu doar un clișeu repetat pe un afiș publicitar.
Comunitatea locală, chiar văzută puțin superficial, în ansamblu, poate constitui de asemenea o ocazie de învățare și de dezvoltare personală. Ieșirea din zona de confort, reprezentată de grupul participanților, poate aduce cu sine și povești contemporane, cu iubiri sau conflicte, sau cele despre personaje ce pot părea de domeniul ficțiunii, cum e Moașa Mutu. ,,…sau vacă din Rebrișoara”. Pentru că nu sunt eu în măsură să le redau adevărata savoare, vă las pe voi să le descoperiți, dacă ajungeți prin Telciu.
Una din cele mai vizibile părți ale comunității locale, care se implică și este implicată în acțiunile Școlii, sunt copiii. Ei sunt cei mai buni prieteni ai Cinemobilului, iar asta e explicabil, că doar Tudor le dă desene cu ,,Mâțu și șoaricu’ ”. Dar dincolo de asta, pentru ca văd în Tudor un prieten, iar eu cred că ei nu greșesc.
Anul acesta copiii din Telciu au dovedit că sunt, fără nicio exagerare, extraordinari. Împreună cu ei, Lolo și Silvana au realizat cel mai bun proiect pe care l-am văzut în ultimii ani. Ghidul imaginar al Telciului presupune mai multe locuri pe care copiii le-au considerat cele mai reprezentative pentru ei. Vizitatorii folosesc o aplicație de mobil (,,radio aporee – miniatures” și căutați Telciul copiilor) pentru a găsi locurile pentru a asculta ceea ce copiii au creat. Creațiile variază de la introspecții emoționante până la povești de groază sau simplul salut din gară. Unele locuri au cunoscut și transformări vizuale. Nu aș putea descrie fiecare loc, pentru că ele diferă foarte mult unul de celălalt, creativitatea copiilor fiind exprimată plenar. În plus, locurile respective transmit emoții și experiențe pe care e musai să le trăiești, nu prea pot fi explicate.
Proiectul în sine e ceva mai ușor de descris, prin prisma elementelor care în compun și care m-au impresionat cu adevărat. Felul în care atâtea elemente, aparent incompatibile, au fost făcute să funcționeze împreună, e cu adevărat surprinzător. Despre participarea copiilor am spus, dar e relevant de înțeles că ei au fost atât ,,motorul creativ” al proiectului, dar și decidenții relavanței locurilor. Prin asta, au ales să împărtășească unor străini puțin din emoția lor, oferind și ,,chei” de interpretare a manifestării lor artistice, vizuale sau sonore. Un alt element e reprezentat de tehnologie, pentru că e nevoie de instalarea unei aplicații care folosește GPS și date mobile. Locurile sunt destul de răsfirate, unele fiind în pădure sau pe malul râului, unde se poate ajunge doar pe jos, incluzând astfel și natura și mișcarea. Proiectul are și un potențial turistic, ce sper să poată fi dezvoltat pe viitor, ceea ce oferă viziunea unui proiect cu adevărat integrat și sustenabil.
Tot pentru copiii și tinerii din Telciu au mai fost anul acesta organizate ateliere de desen narativ și modelaj în lut, teatru și de film documentar. Poate părea că sunt doar niște activități pe care orice after-school le face în mediul urban, dar dacă adăugăm cine a derulat atelierele, revenim la mirarea inițială referitoare la ce face Telciul atât de special. Asta pentru că profesioniștii angrenați nu prea mai au nevoie de prezentări. Atelierul de teatru a fost cooronat de Geanina Cărbunariu, cel de film documentar de Vlad Petri iar cel de desen narativ și modelaj de către Maria Brudașcă și Tiberiu Beloancă. Ultimii chiar și-au prelungit activitatea și șederea, fiind și ei, după aprecierea mea, vrăjiți de Telciu.
De altfel, sentimentul de nevoie de implicare și participare s-a văzut în echipa de organizare de anul acesta, majoritatea fiind participanți de anul trecut. Asta se întâmplă, de fapt, la Telciu – ajungi cu mai multe sau mai puține așteptări, iar la final parcă nu ai mai pleca. Iar pentru că până la urmă tot trebuie să pleci, rămâne să te implici pentru anul următor.
De fapt, cred că orice om, care înțelege ceea ce se petrece la Telciu, și-ar dori să fie în situația de a putea ajuta proiectul. Concluzia asta nu a fost străină nici de autorități. De administrația locală deja am spus, dar ei nu sunt singurii. Consiliul județean Bistrița-Năsăud și Biblioteca Județeană ,,George Coșbuc” au înțeles asta, iar Biblioteca Județeană este și gazda pentru o parte din prezentările din cadrul conferinței.
Tot ca o deosebire față de anul trecut, în 2017 proiectul a primit finanțare AFCN, ceea ce s-a simțit imediat prin abudența și diversitatea evenimentelor culturale din cadrul proiectului. Cred că e relevant și faptul că această finanțare arată în mod obiectiv perfomanța și eficiența proiectului.
Mai mult film (lung metraj, scurt-metraj, documentar), mult mai mult teatru, un număr întreg dedicat în Gazeta de artă politică, donația de carte pentru biblioteca liceului și păstrarea evenimentului de lansare de carte au însemnat o îmbunătățire substanțială și necesară.
90, Între granițe, Provizoriu au fost spectacolele care au adus cu ele conștiință socială, politică și istorie recentă. Dincolo de această simplă trecere în revistă, relevanța evenimentelor culturale e una majoră. Am avut parte de un șoc personal când o persoană de 20 și ceva de ani mi-a spus că a fost prima dată în viața ei la o piesă de teatru. Dincolo de discuțiile sterile despre starea culturii pe care le urmăresc sau le port de o vreme încoace, lipsa culturii pare să fie realitea în care ne aflăm de cele mai multe ori. Mediul rural a fost văduvit în mod constant în ultima perioadă de acces la cultură, putând vorbi despre o reală criză, iar aici nu iau ca unic argument cazul izolat la care am făcut referire mai sus.
Filmele-documentar (Cinemobilul, mereu la datorie), menite, probabil, să aducă în Telciu o fărâmă din lumea exterioară, au însemnat încă un prilej de analiză, ba chiar și de mici confruntări de idei. Asta pentru că, în general, publicul este unui mai degrabă critic, decât ,,aplaudac”. Din punctul ăsta de vedere cred ca Telciu poate deveni, în scurt timp, un adevărat teren de încercare pentru proiecte sau idei decoloniale. Un soi de filtru ce s-ar putea dovedi necesar înaintea aruncării lor în lumea largă.
Fiecare din elementele enumerate ar putea fi, cred eu, suficient pentru a constitui un eveniment independent sau chiar un festival de succes. Dar ele vin toate împreună, unul după altul, zilnic, timp de peste o săptămână. Liantul care le unește pe toate, într-un mod cât se poate de natural, e Valer. Motorul proiectului și info-point pentru toți participanții.
Omul ăsta nu doar a găndit și făcut posibil proiectul, dar e îndrăgostit de el ca un adolescent aflat la prima dragoste. Iar în afirmația aceasta nu e nicio metaforă: el uită și să mănânce și trebuie să i se amintească lucrul ăsta. Are o lejeritate remarcabilă în a trece dintr-o discuție cât se poate de academică, la rezolvarea unui conflict telcean. La fel, de la aprecierea unui film documentar, până la pregătirea unei proceduri de decont a cheltuielilor, e doar un pas. Ușurința asta, cu care se miscă între planuri și domenii total diferite, îl face să poată organiza un eveniment prin excelență academic într-un mediu, tot prin excelență, rural. Departe însă de a fi un manager scorțos, e aparte mai ales prin talentul de povestitor. Banalitatea rurală din perioada de tranziție sau chiar din perioada comunistă, devine o incursiune în relațiile sociale respective, demnă de realitate virtuală. Poveștile lui sunt transformate în eșantioane de studiu antropologic sau sociologic, iar ascultătorul pus în poziția de a se întreba dacă e posibil măcar să se fi întâmplat așa ceva, vreodată.
E un soi de marketing rural, de promovare a unor situații ce par ori de un banal extraordinar, ori aproape de ficțiune prin elementele lor de insolit. Amestecul de informație și legendă, legat de o metodă cvasi-științifică în abordare, conferă o magie aparte comunității și proiectului.
Toate astea m-au adus în punctul de mă declara ,,convertit la Telciu” și tot ceea ce înseamnă el, nu doar mica insulă de exprimare academică și culturală ce are loc în timpul verii.